Overblog
Suivre ce blog Administration + Créer mon blog
27 novembre 2018 2 27 /11 /novembre /2018 15:06
Grădina cioburilor de sticlă a Tatianei

E destul să treci dimineața un prag ca ceilalți să spună că ești plecat. Dar să treci o graniţă? În Moldova sunt plecată, în România sunt venită. Uneori îmi pare că trăiesc doar la mine în cap, și acolo cu chirie. Le-am spus că nu e grea, ci doar mare limba asta. Că nu e destul să știi cum se cheamă lucrurile. „Faci mișto de noi”, râdeau ele, iar eu nici măcar nu știam ce înseamnă „mișto”. Fete deștepte toate. Roxana cu trei limbi străine, Magda cu părinți academicieni. Dar tot repetau că e grea, e prea grea limba rusă. Să știi pe de rost mii de oase și să nu poți învăța o limbă! La început voiam să le ajut, credeam că sunt sincere și chiar voiau să învețe. Făceam pe banii mei xeroxuri cu verbe și terminații. În sfârșit aveam și eu ceva de dat. Am înțeles însă că nu le interesa deloc rusa și că doar le plăcea să spună că este mișto. Fascinația asta pentru ruși – fără a-i înțelege, fără a-i cunoaște – mă depășește și mă doare. Au trecut atâția ani de când am ajuns la București și nu s-a schimbat nimic. Tot „rusoaică” am rămas. Limba și frica: cu cât mă cumpără, cu atâta mă vând.,

Tatiana Ţîbuleac, „Grădina de sticlă” (Cartier, 2018, p.109)

 

Cioburi, cioburi, cioburi…

Transparente, colorate, sclipitoare, mate, mai curate, mai murdare, diferite : de toate formele, de toate mărimile. Toate având însă un singur lucru în comun : sunt ascuțite și periculoase. Te pot răni, dacă le manipulezi fără mănuși. Fără precauția care este necesară de fiecare dată când trebuie să te atingi de lucruri sparte, stricate, rupte...

Cioburi, cioburi, cioburi...

Faci lucruri minunate din cioburi. Cum ar fi: un caleidoscop pe care să-l îndrăgești într-atât încât să sari sub roțile unui autobuz pentru a-l salva de la o a două reducere la stare de cioburi; o mozaică care poate lua forme și dimensiuni din cele mai variate, unul pre nume Gaudi a intrat în istorie împodobind un oraș cu cioburi; poți face diverse obiecte decorative, chiar și globuri de Crăciun... Dar orice nu ai face din cioburi, prima grijă e să le îmbraci în ceva, să le închizi într-o cutie cu oglinzi, să le imobilizezi într-un ciment sau rășină pentru ca să nu taie. Multe lucruri poți face din cioburi, un singur lucru nu mai este posibil: nu mai poți reconstitui sticla la loc...

Ori le topești ca să nu rămână nici urmă din acea stare demult spartă și să creezi altceva, cu totul altceva. Poate chiar o nouă sticlă care nu va mai avea nimic din viața materiei anterioare. Iar în sticlă poți turna deja alt lichid, ori același, din prostie, depinde. Din sticle întregi unii fac chiar și case, închegându-le cu un mortar durabil că să nu se spargă, condiție sine qua non.

xxx

Al doilea roman al Tatianei Ţîbuleac, „Gradina de sticlă”, despre asta este. Despre o casă din sticle care s-a dovedit a fi fără mortar. Care a fost făcută țăndări fiindcă liantul era fals. Și despre cioburi. Care taie, rănesc, zgârâie...

Cu această carte, Tatiana nu doar „sparge târgul”, căci a făcut-o deja cu primul roman, „Vara în care mama a avut ochii verzi” (și nu spargi ce a fost deja ciuruit bine!), ci intră cu adevărat în marea literatură reușind să depășească găoacea egocentrică a trăirilor sentimentale și propunând o veritabilă frescă societală, complexă atât prin intensitatea conflictelor cât și prin paleta personajelor. (Dar acestea de la urmă nu sunt decât opinia mea, strict subiectivă).

„Gradina de sticlă” este o punte indispensabilă între falsul şi pretinsul (de unii) provincialism al literaturii din Basarabia şi literatura limbii române. O lectură obligatorie!

Partager cet article

11 mai 2018 5 11 /05 /mai /2018 12:54
Ce mult te mai iubesc, Literatură!

Ce este literatura ? DEX-ul zice asta : „LITERATÚRĂ, literaturi, s. f. 1. Artă sau creație artistică al cărei mijloc de exprimare este limba; beletristică.”

Bine-bine, dar întrebarea întrebătoare este alta: cum deosebim noi LITERATURA ADEVĂRATĂ de grafomanie sau cheltuială de cerneală în dodii. Cine decide?

„E mafie, dom’lor! E mafie peste tot! Mafia literaturii nu te lasă să răzbați! Adevărate valori și talente pure se pierd și nu ajung cunoscute de cititor! De premii, ce să mai vorbim?... Trebuie să faci parte din gașca lor, tre să te pui bine cu unii sau cu alții...”

Bun-bun, dragilor, dar ce este atunci „valoarea” și „talentul pur”, ambele „literare” bineînțeles? Hop, că iar am ajuns la întrebarea întrebătoare de la care porneam... Este oare, de exemplu, „Da Vinci Code”, „Harry Potter” sau „The Lord of the Rings” LITERATURĂ? Bănuiesc că-i doare fix în pix pe Dan Brown, J.K. Rowling sau J.R.R. Tolkien să afle răspunsul la această întrebare, ținând cont de ce le-a venit în contul bancar. Sau, iată altă întrebare: ce era „Decameronul” lui Boccaccio la vremea lui? LITERATURĂ sau scurte povești pornografice de amuzat galeria? Azi se pare că este considerat monument literar al Renașterii, nici mai mult, nici mai puțin! Întrebări din astea putem grămădi grămezi nenumărate și nu există răspuns nici măcar în Suedia la academia aia explozivă (care a și explodat, destul de literar, anul acesta readucând genul burlescului în prim plan) care îl consideră pe Bob Dylan un adevărat copil-minune al literaturii, dar îl ignoră cu atâta încăpățânare pe al nostru Copil-Minune, chiar și pe acel de poartă ostentator acest nume...

De ce vă zic toate astea? La drept vorbind nici eu nu prea știu. Fiindcă am primit în dar o carte, „Ce mult te-am iubit!” de la chiar autorul ei, Cezar Pârlog. Ce fain e să citești asemenea cărți! Și probabil acea introducere în subiect excesiv de lungă (ori supărător de scurtă, depinde) este o mini-revoltă împotriva celor care consideră LITERATURA o chestie extrem de gravă și ne tratează respectiv. Ei bine, iată încă un exemplu că nu este așa! Și de fiecare dată când descopăr asemenea scrieri, îmi crește inima de bucurie! Fiindcă LITERATURA nu e bună doar la încrețit minți și frunți.

Și-apoi ce plăcere e să ții o carte frumoasă în mână, nu doar prin conținut cât și prin forma ei! Suntem nevoiți să recunoaștem că acel obiect pe care eram obișnuiți să-l numim convențional „carte” devine un obiect de lux, demodat. Precum vinilurile, de exemplu. Iar un obiect de lux trebuie să și arate corespunzător! Se cuvine deci să felicităm și editura pentru că a avut inspirația să creeze obiectul-carte – un element important care contribuie mult la plăcerea actului de lectură!

Apoi o deschizi și te lași purtat de acea briză lejeră care emană din paginile ei. Acel dans frivol al cuvintelor, un fel de mazurcă textuală cu horboțele și fiorituri care te atrage și încinge și te ține într-un fel de undă jucăușă pe parcursul lecturii.

Aventuri, nume, întâmplări, obiecte, fantasme, timpuri, locuri... Toate astea s-au făcut praf și sunt purtate într-o multitudine de vortexuri, iar această senzație m-a dus cu gândul la fericitele și lipsitele de orce griji amintiri ale unui copil ce aleargă desculț pe un drum de țară, stârnind nori de praf, sărind în troienele de colb fierbinte, încercând se genereze acele vârtejuri după care să alerge apoi că să le prindă...

Ieri m-a întrebat nevasta ce ar putea citi, să fie bun şi odihnitor. I-am întins imediat cartea lui Cezar Pârlog „Ce mult te-am iubit”!

P.S.: Din câte am dedus, Cezar are o febleţe pentru Mihaela 😉 !

Partager cet article

26 avril 2018 4 26 /04 /avril /2018 17:09
Stropul de Chihlimbar găsit de Cătălin Pavel

Aşa începe povestea, deşi, ca de obicei, începutul este doar sfîrşitul altei poveşti sau sfîrşitul comun a cincizeci de poveşti, cum îţi dai seama şi singur. 

Cătălin Pavel, „Chihlimbar”, (Polirom, 2017, p.12)

 

Habar n-am despre ce-i această carte. Cum să povestești o poveste fără poveste, fără început și fără sfârșit, fără repere sigure ori cu repere într-atât de vagi, precum lumea care te înconjoară? Ori mai multe lumi, lumea întâi și lumea a doua, or mai fi și altele… Oricum ne înțelegem și o înțelegem, că doar n-om fi din Argentina?

Am mai pățit asta și cu un film francez de prin 2001 (o fi deja vechi?) de care s-au îndrăgostit toți și pe care aș fi incapabil să vi-l povestesc și din care nu mi-a rămas bine gravat în memorie decât personajul, Amélie Poulain...

Ah da, personajele din carte: Josquin, Ilona, Magde… Ceva cu muzică sau, mai potrivit (aici) zis, trubaduri, ceva cu cruciade, ceva cu orașe și haiduci, ori briganzi, ca să corespundem mai bine tonului acestei scrieri… Bandiți de drumul mare care se cuvine să joace la aceeași nuntă cu potera, nu-i așa ? Căci altfel, cum s-ar defini ei, dacă nu prin existența celorlalți? Cazuistică accidentală, doar atât. Căci altfel cum s-ar deosebi ei de un Argint? Aici ar fi și inutil să vă zic că acesta din urmă e un funcționar de la primărie. Și ce altceva ar face ei toți împreună dacă nu l-ar căuta pe Dumnezeu, în pilde și povești, unde să-l mai cauți dacă nu acolo?

Până și un Dimitrie Cantemir apare din când în când în acest caleidoscop și nici nu l-ai mai vedea altfel decât cu un acordeon în brațe. Aici chiar mă simt obligat să zic că prefer, și de departe, predestinaţia-i de scamator inocent și talentat inventată de Cătălin Pavel. Dar poate asta a și fost în realitate, iar restul nu sunt decât o invenție din cu totul altă poveste?

Iată că am ajuns, pe cărări la fel de întortocheate precum cele din carte, și la autorul ei. Totuși e bine când cărțile nu sunt scrise de scriitori de mesrie. Ce-o mai fi și meseria asta de scriitor, nu mai știe nimeni, dar atunci când citești texte compuse de medici, ingineri ori arheologi înțelegi că acești oameni chiar pricep ceva în felul cum funcționează această adunătură de materie din jurul nostru.

Și tot nu v-am spus nimic despre carte... Dar ce altceva poți povesti despre ea, decât acea plăcere lichefiată în care te scufunzi citind-o? O carte de limbaj, o carte de atmosferă, o carte de lichid amniotic. O carte în care intri ca într-o beție europeană. E acel Millefiori al nostru pe care îl visăm și-l ducem dintr-un loc în altul, dintr-un secol în altul, visând, construind, distrugând, mai și murind din prostie sau de molime continentale...

Privește o bucată de chihlimbar, imaginează-ți pentru o clipă că în forma lui inițială a fost un lichid, sai în această sevă și închide-o în urma ta!

(Dar n-o fi lichidul mai mult o caracteristică ce ar descrie timpul decât materia? Ce-o fi considerat solid astăzi, mai rămâne oare solid din perspectiva zecilor și sutelor de mii de ani? Pangéa s-a scurs și ea în picături...)

Partager cet article

12 avril 2018 4 12 /04 /avril /2018 16:38
Imagine: stiripozitive.eu

Imagine: stiripozitive.eu

Dragă Doru,

Habar n-am dacă ne va fi sortit să ne vedem undeva pe întinsurile Terrei, deși s-a subțiat vrăjmaș lumea în ziua de azi și nu-i exclus, într-o bună și frumoasă zi, să dăm nas în nas la o răscruce. Dar dacă sunt adevărate legile alea pe care le-ai descoperit tu însuți, doi tipi care-și citesc unii altora cărțile, neapărat se întâlnesc, aici ori în alte părți.

Țin să te felicit pentru descrierea destul de fidelă a Planetei M. Cu toate acestea, mă simt obligat să menționez câteva inexactități, detalii puțin semnificative, la prima vedere, dar amplificate sau distorsionate în timp și spațiu, cine știe ce efecte pot genera? Iată deci care ar fi observațiile aduse la text:

Denumirea satelor: Pe planeta mea ele se chemau Nicoreni și Climăuți. La Climăuți aveam cimitirul și biserica părăsită din lemn, în care intram pe geam și căutam comori printre guano de porumbel, chiar alături de casă, exact precum descrii, numai că în acel cimitir nu erau lilieci. Ori erau, dar au fost teleportați... I-am regăsit, 20 de ani mai târziu, în cimitirul din satul Cureșnița. Misterul migrației liliecilor în cimitirele de pe Planeta M. merită un capitol aparte și un grant de cercetare din partea guvernului inter-galactic.

Numele eroilor: În realitate ei se numeau Edic și Oleg, dar acest lucru se datorează, bănuiesc refractării spaţio-temporale și nu cred că e semnificativ.

Manualul de zbor: În mare parte am urmat exact aceeași metodologie, cu mici detalii diferență. În cazul meu exercițiul s-a petrecut pe o bicicletă de marca „Minsk”, din aia mare, pentru adulți, cu ramă. Eram cu doi băieți la pește (tot doi! se pare că aici metodologia a fost respectată). Bicicleta mea avea un fier rupt în butuc, din care cauză ea nu mai frâna (acele biciclete frânau dând pedala înapoi – tehnologie net superioară față de cea cu frâne manuale, folosite în alte părți ale Universului, care demonstrează avansul tehnologic de pe Planeta M.). În acea zi am prins foarte mult pește. Plasa era plină. Am aninat-o de ghidon și am pornit spre casă. Dar drumul cobora de pe iezitură – o vale strașnic de abruptă, după cum îți dai seama. Tot ansamblul - bicicleta cu mine pe ea și cu plasa plină cu pește pe ghidon – a pornit deci la vale și a căpătat o viteză nebună. Dar la un moment dat roata din față a nimerit într-o urmă uscată de căruță, ghidonul dezechilibrat de greutatea peștelui s-a răsucit brusc (la 90°) și bicicleta s-a oprit în loc, iar eu mi-am continuat zborul conform legilor fizicii exact precum o descrii, dragă Doru... Iar peste plai a mai plouat și cu peștele din plasă... A fost probabil cel mai biblic bombardament din istoria Planetei M. ... Roata și ghidonul au fost desigur îndoiate și așa au și rămas în istorie...

Înotatul la iaz: Interdicția despre care povestești, acea de a merge la iaz, dragă Doru, nu a fost neapărat una respectată cu strictețe. Nici eu nu știam să înot și mergeam regulat la iaz, singur, de rușine, pentru ca să învăț a înota. Ajuns la iaz, mă ascundeam în coada iazului să nu mă vadă nimeni și... învățam. Lucru extrem de periculos, căci dacă pățeam ceva nu mă mai găsea nimeni, așa de bine mă ascundeam în păpuriș... Dar de înotat totuși am învățat.

Grăunţele lui Dunitru: Nici în satul meu nu a murit nimeni. Niciunul. E o bucată întreagă în cimitir fără cruci, fără nimic, dovadă că nu a murit nimeni. Acolo nu îngroapă nimeni morți de teamă să nu dea peste acei care nu au murit... Numai că pe al meu Dunitru îl chema Ștefan. Avea și el o mașină din astea de dejghiocat. Dar al meu Ștefan proceda puțin altfel: el îi ajuta pe săteni să ascundă „pâinea”. El toată viața ascundea câte ceva. Când a murit, Ștefan avea ascuns în pod un sac cu sare, două cutii cu calupuri de săpun, o cutie cu chibrituri și alte mărunțișuri...

La club: Am fost și eu la club. Am asistat și eu la bătăi de cocoși înfocați. Dar eu eram nepotul lui Badea Ștefan, acel care îi ajuta pe săteni să ascundă. Și această „parolă” m-a protejat aproape magic întotdeauna. Era suficient să spun „sunt nepotul lui Badea Ștefan de devale” și nu se mai lega nimeni de mine. Chiar dacă eram de la Bălți. Dimpotrivă, de regulă mi se spunea: „Daca ai probleme cu cineva să-mi zici mie și rezolvăm”... Uite-așa o magie avea numele lui Ștefan, chiar și peste ani... Magie pe care am înţeles-o cu adevărat mult mai târziu. Mi-a explicat mama.

În rest, dragă Doru, descrierea Planetei M. este exact aceeași... Cu aceleași băltoace veșnice, colb până la glezne, „lisopol” cu zarzări, cer albastru, iarbă verde... Cu oameni cu care voi fi mereu alături, aici ori aiurea în alte părți...

 

Origine Imagine

Partager cet article

30 mars 2018 5 30 /03 /mars /2018 13:41
"Moartea lui Igor Alexandrovici" (origine imagine: EA.md)

"Moartea lui Igor Alexandrovici" (origine imagine: EA.md)

« Начнем же, братия, повесть сию

От старого Владимира до нынешнего Игоря. »

(« Слово о полку Игореве », вариант В. А. Жуковского.)

 

Pe coperta a patra a cărții Dumitru Crudu scrie că visăm cu toții la „romanul tranziției” desăvârșit. Asta cum ar fi ca eroii romanului lui Pavel Păduraru să-și viseze o carte a lor, despre ei, cu ei în calitate de eroi, împopoțați în straie imaculate și fiecare cu câte un nimb în spate... și câte un miliard în cufăr ori măcar un tichet de intrare pentru Bohemian Club de pe Munte.

Dar unicul care a scris ceva, Ckat, a și murit chiar înainte de începutul cărții. Iar acel de-i citește adresările disperate către Fetița va muri la sfârșitul ei... Tristă viață de Ckat...

Căci scris a fost ca acel de omoară cu jungherul să ducă o viață de pustnic și să răspândească cuvântul lui Dumnezeu: Sagara! Nu ucide, zis-a ucigașul și l-ai crede până la urmă, și l-ai urma chiar și până la gura fântânii în care vei fi aruncat fără milă și în care te va îneca aceeași apă din care beau toți bețivii țarcului la ușa birtului... Şi i-ai aduce de mâncare, şi l-ai lăsa să doarmă în casa părinţilor tăi... Și i-ai da și haina de pe tine atunci când îl vezi mânjit de sânge vărsat, căci făcut-a o moarte salvatoare de țarc! Omorât-a diavolul împielițat! „Sânge vinovat” zice presa, iar dacă toate televiziunile țarcului o zic, cu dovezile și stârvurile de mâță pe masă, înseamnă că așa o fi și punctum. Că doar n-o fi mieunatul de pisică decapitată mai credibil decât opinia publică?

Ah, dragă Bella, bella, dolce vita, căreia îi dai un șut un fund, deliberat îi dai, de dragul unei vieți mai bune, mai frumoase, pe unde vei fi fiind?... Ah, adorabilă Doamnă Bella, vei fi putrezind printr-un șanț pe undeva, alungată ca să ne crească Maximuşca, sucombat, deci încă viu! (așa pățești când nu ai DEX în casă)... Totul e să ni-l întoarcă Vafron, marele savant de talie mondială, doctor în știință es-es-es-brașoave, care-l păstrează, așa sucombat de mâna lui, într-o ladă ferecată, tichetul său pentru Bohemian.

Pace și „igienă sexuală” peste toți, fii ai țarcului, la cheremul eliberatorilor! Гавриил fie-vă judele, Гавриил fie-vă gâdele! Ardă tot, cu miliard cu tot, cu Igor de-asupra, care ura și se temea de mâțe, dar n-a omorât niciuna, care i-ar ucide pe toți, i-ar exploda cu dinamita, de dragul unui fiu mort care nu era al său, nici măcar acesta, dar care așa și nu a apucat să omoare pe careva KLumea... Și păcatul cel mare al său de a fi citit dintr-o carte a lui Ckat, căci alta nu i-a fost dată în mână. Ah, da, mai este Doamna Bella, bella, dolce vita, în care a dat deliberat cu piciorul, a dat-o afară, a lăsat-o să moară. Păcatul originar de la care și i se trag toate relele...

Nu descoperi nicio ţară în romanul lui Pavel Păduraru, ci unitatea de sens pentru a o înţelege…

 

 

„Noi trăim în epoca minciunii, în care, prin viclenie și ostilitate, omul poate obține orice își dorește. Tu încearcă să dobândești ce vrei prin muncă cinstită, dar dacă nu-ți lucrează capul și basta nimic nu te costă să devii viclean și să trișezi. Inventează, de pildă, o basnă oricât de absurdă și nu te teme, pentru că absurdul și mediocritatea sunt astăzi în vogă peste tot: și în artă, și în politică, și în medicină, și în fondul boului-de-noapte. Esențial este să-ți abordezi născocirea cu toată seriozitatea, să scrii despre ea rapoarte, tratate științifice, articole și cărți. Încetișor, însă cu multă migală, va trebui să seduci creierul comun și spălăcit al mulțimii.”

Pavel Păduraru, „Moartea lui Igor Alexandrovici” (Paralela 45, 2017, p.192)

Partager cet article

19 janvier 2018 5 19 /01 /janvier /2018 14:52
Cu toţii în copcă!

Dacă e să ne limităm doar la filmele ruseşti, în 2017 au fost doar două pe care aş putea să vi le recomand. Despre „Нелюбовь” (apropo, a fost în short-list la „Golden Globe”) vă scriam cu ceva timp în urmă. Al doilea film care m-a impresionat mult a fost „Прорубь” (Rom: „Copca”) de Andrei Silvestrov. Filmul este o alegorie poetică a realităţii de astăzi, din Rusia, în primul rând, dar nu numai. Două elemente centrale: televizorul şi copca. Un text superb de Andrei Rodionov (joacă şi în film), imagini sugestive, o bandă sonoră impresionantă şi foarte justă... Pe scurt: mic şi mare, sărac şi bogat, urmăresc vrăjiţi ecranele televizoarelor care difuzează diferite poveşi ce se întâmplă, toate, în jurul unei... copci. Da, e bobotează. Un preşedinte care vorbeşte cu o ştiucă, un oligarh care e fugar prin păduri, oameni care se aruncă în copcă din slugărnicie sau pur şi simplu de deznădejde... Actul politic, actul „artistic”, actul eroic, viaţa de toate zilele, viaţa de apoi, până şi protestele, toate sunt în copcă, toate sunt privite prin televizor... şi ca un strigăt de fundal, de protest: „Иисусу было тепло!” (Rom: „Lui Iisus îi era cald!”). Iată ce striga „artistul” pe care îl urcau într-o dubiţă sau ambulanţă pentru nebuni, ceea ce în film (şi nu doar) e acelaşi lucru... Strânge în spate...

Cu toţii în copcă!
Cu toţii în copcă!

Partager cet article

15 janvier 2018 1 15 /01 /janvier /2018 12:49
Omul Amfibie vs. Sirenele: The Cinema Battle

Unul din filmele cu cele mai multe niminalizări (7!) la recentul Golden Globe a fost The Shape of Water de Guillermo del Toro. Filmul a luat până la urmă doar premiul pentru cel mai bun realizator și pentru cea mai bună bandă sonoră, ceea ce nu-mi pare surprinzător, mai mult chiar, premiul pentru cea mai bună regie îmi pare un fel de compensație dată pentru „ochi frumoşi”... Povestea, ecranizată fără îndoială destul de meseriaș, este una destul de banală : în unul din laboratoarele secrete americane este adusă o creatură bizară, un fel de om-pește care, conform mitologiei triburilor amazoniene, ar avea puteri excepționale. Acțiunea este plasată pe undeva prin anii 60-70, în perioada Războiului rece (acest element este probabil unicul farmec al filmului) și sovieticii încearcă să „fure” specimenul păzit cu strictețe de un tip machist și violent. O simplă direticătoare reușește să îmblânzească fiara și asistăm la o adevărată poveste de dragoste. Până la urmă ea eliberează creatura şi o salvează de la moarte. Atât. Poate ar trebui s-o mai menționez pe Sally Hawkins, care a concurat pentru cea mai bună actriță și nu ar fi fost scandal, dacă ar fi câștigat.  Ah da, uitam de puterile creaturii : ea are capacități regeneratoare și tânăra își recapătă vocea pierdută în urma unui accident în copilărie. Poate e tendențioasă această reacție, dar a existat în viața mea un alt film, „Человек-амфибия”, realizat hăt în 1961 în URSS de către Kazanski și Chebotariov. Bineînțeles, există mici variații scenarice, dar senzația de dejà-vu nu m-a părăsit pe toată durata filmului...

În schimb, dacă e să rămânem în aceeași zonă a fantasticului și creaturilor mistice acvative, vă recomand un film polonez absolut remarcabil, realisat în 2015 de către Agnieszka Smoczyńska, The Lure (Córki dancingu). E o comedie muzicală superbă de cel mai înalt nivel cinematografic, cu o bandă sonoră de toată frumusețea. Două surori sirene nimeresc, nu contează prin ce minune, în lumea oamenilor și devin atracția principală a unui night-club, un fel de caberet provincial. Una din ele se îndrăgostește de un tânăr artist. Dilema: atunci când acesta din urmă se îndrăgostește de o altă sirenă va trebui să-l... pape crud, dacă nu vrea să se transforme în spumă de mare... Totul e superb de decalat în acest film, care m-a surprins enorm!

Hazardul a făcut să le privesc pe ambele la câteva săptămâni distanță. Preferințele mele merg, fără nicio rezervă, spre filmul polonez! Iată deci că am reușit să vă recomand ceva bun, pomenind și de un film care a făcut destul buzz la Golden Globe. Și lupul sătul și oaia întreagă!

Partager cet article

9 janvier 2018 2 09 /01 /janvier /2018 15:19
Războiul panourilor publicitare din Ebbing, Missouri

Fiecare în viaţă are de dus o luptă. Un război strict personal. C-o fi o boală incurabilă, o pierdere irecuperabilă, un handicap, o mamă omniprezentă… Nu contează cu adevarat ce fel de luptă duci. Oricum, războiul tău e cel mai sfânt. În opinia mea, Three Billboards Outside Ebbing, Missouri (care a luat recent Golden Globe) este anume despre asta. Martin McDonagh reuşeşte să reunească într-un singur film mai multe personaje extrem de puternice: o mamă, fiica căreia a fost omorâtă, iar ancheta nu avansează, un şef de poliţie care moare de cancer, un poliţist care trăieşte cu mama, un pitic care suferă din cauza condiţiei sale fizice, un agent publicitar care moare de plictiseală într-un orăşel pierdut american… Povestea începe atunci când mama (rol pentru care Frances McDormand a fost premiată, şi ea, cu un Golden Globe) închiriează trei panouri publicitare pentru a cere poliţiei socoteală … Ce se întâmplă atunci când toate aceste războaie sunt puse launloc? Al cui e mai sfânt? Se sting unul pe altul? Se prefac în unul mai mare? Violenţa naşte intotdeauna şi neapărat violenţă?

  • Eşti sigur?
  • Nu.
  • Bine, vom decide în drum…

Este dialogul cu care sfarşeşte acest superb film pe care vi-l recomand să-l priviţi numaidecât!

Partager cet article

8 septembre 2017 5 08 /09 /septembre /2017 17:37
Un „love story” despre Limba română

Nu știu dacă am citit vreodată ceva mai pătrunzător, mai autentic și mai sincer despre limba maternă. Un adevărat thriller. Cu pasiuni, drame personale, chinuri existențiale... Dar și cu incursiuni în istoria noastră nu prea veche şi, din păcate, într-atât de repede uitată, cu aventuri pline de suspans în care a încăput până și o veritabilă course-poursuite, iertat fie-mi acest franțuzism, o davada în plus că și autorul acestor rânduri își are povestea proprie cu limba pe care o vorbește și folosește pe „hârtie”.

Este a doua carte a Tamarei Cărăuș pe care o citesc și dacă prima, „Capcanele identităţii”, m-a intrigat mai mult intelectual, în cazul în care îmi este îngăduit să mă exprim astfel, „Limba de hârtie” m-a pasionat cu adevăratelea. Nici faptul că e scris negru pe alb „eseu” pe copertă, nici numeroasele referințe și citate spre și din lucrări cu adevărat științifice nu au știrbit din acest efect al romanescului, cu un adevărat fir epic, cu personaje mustoase, cu un „eu liric” omniprezent și celelalte componente caracteristice altor genuri literare.

Mai mult decât atât, pentru cineva care a avut de furcă în viața lui cu lingvistica, care face căsnicie cu o lingvistă, cartea e o bombonică, nectar și balsam pentru suflet! Noțiunile și teoriile îmi sunt cunoscute, iar faptul că rămân în carte abordate simplu, fără prețiozitate pseudo livrească (ceea ce îmi evită frustrările din cauza unor eventuale deficiențe de memorie), nu doar că nu îngreunează acel fir epic despre care scriam mai sus, ci îi conferă o nuanță specifică, aproape intimă.

Dar cititorul ne-inițiat în științele despre limbaj nu ar trebui să se teamă, dimpotrivă, va avea ocazia să guste (autorul nu comite niciun faux pas de gust, dozele „ştiinţifice” fiind perfect digerabile de către orice minte cât de cât ageră) dintr-un domeniu delicios, căci, vorba lui Păcală: „Ce poate fi mai bun decât limba, cinstite boierule?”

Mi-am revăzut și propria mea poveste de dragoste cu limba română, acel „love story” nesfârșit, în plină desfășurare, despre care scrie Tamara... M-am revăzut la vârsta de 10-11 ani, atunci când deconsideram „limba mamei”, cam din aceleași motive ca și autorul, doar că noi, în orașul Bălți, o sacrificam de tot, de dragul unei alte limbi, cea rusă... Trebuia să fim în rând cu lumea... Tot un fel de „ascensiune” socială. M-am revăzut cum mi-o reapropriam din nou, revenind la ea umilit, ca un câine vinovat ce se apropie de stăpân cu coada între vine. M-am revăzut în momentele când m-am autoînfiinţat un cavaler al limbii, al alfabetului latin, fără frică şi reproş, atunci când am început a scrie cu caractere latine la școală, înainte de apariția decretului oficial. Eram singurul care a îndrăznit, dacă nu din școală, cel puțin din clasă... M-am văzut străduindu-mă să stăpânesc acea „limbă de hârtie”, poate cu mai puțin zel decât autorul cărții, dar cu aceeași motivație... Apoi m-am văzut apărându-mi „siboletul”, limba mamei, cu aceeași înverșunare cu care am apărat și asaltat grafia latină și „limba de hârtie”, fiind ferm convins că nu există loc și nici motive pentru a le opune...

Poate că avem noi, basarabenii, un raport mai specific cu limba română, mai dramatic, mai profund, care ne frământă și ne lasă cicatrici mai adânci... O fi, nu sunt chiar sigur. Dar cu siguranță că acest „love story” al nostru merită o carte ca acea a Tamarei Cărăuș!

Partager cet article

16 août 2017 3 16 /08 /août /2017 22:10
Andreï Zviaghintsev: „Se caută dragoste!”

Aliosha a fugit de acasă. Părinții, care sunt pe cale să se separe și care trăiesc fiecare o poveste de amor în afara cuplului, dau alerta abia a doua zi. Poliția nu face mare lucru. Nu vrea, nu poate, nu are mijloace... O organizație de voluntari este alertată și încep căutările. Dar Aliosha așa și nu este găsit… De fapt, nu este prea clar, dacă este găsit mort ori acela care a fost găsit chiar nu era Aliosha… Însă acest lucru nici nu mai contează. Căci acest film nu este despre căutarea fiului dispărut ci despre o lipsă, un mare vid. Căci în acest film este tot în afară de… dragoste. Este, în opinia mea, cel mai tare film al lui Zviaghintsev! Regizorul a atins o maturitate și o perfecțiune narativă care îl înscrie (deja!) în tagma celor mari. Leviatanul a fost un film foarte bun, dar i se puteau aduce destule reproșuri, iar cu unele aspecte interpretative chiar nu eram deloc de acord. Am avut impresia că voind să spună prea multe explicit, Zviaghintsev obținea exact efectul contrariu. În Нелюбовь (oare cum va fi tradus oficial în română? „Fără dragoste”?) nu am găsit (încă) note false. Totul este perfect dozat. Filmul este o adevărată matrice cristalină în care simbolurile se suprapun și fiecare fir narativ e la locul său ca într-o țesătură de mătase de cea mai mare finețe. Nicio ruptură, niciun nod, chiar și în planurile secunde sau terțe. Mai ales în planurile secunde și terțe...

Scena de final: Un an sau doi după dramă, mama lui Aliosha privește împreună cu noul concubin un reportaj propagandistic isteric despre războiul din Ucraina de-al lui Kisselev. Apoi iese pe terasă și începe să alerge pe un covor rulant. Este îmbrăcată într-un trening roșu pe care scrie Rossia... De privit! Un must!

Partager cet article

Despre PUNCT-ul din .FR

Poveşti, povestioare, gânduri, reflecţii, idei mai profunde şi mai superficiale, grave si ilariante... un punct de vedere şi doar atât. Doar un punct în imensitatea blogurilor. Doar un punct din atâtea altele dispersate în nebuloasa reală si virtuală. Doar un punct. Deşi... câte odată nu-ţi lipseşte decât un punct pentru a fi un i! 

"De sus, din vârful săptămânii,
să le rânjesc urlat, scârbos:
iubesc doar locul nu stăpânii,
precum fac câinii pentr-un os.

Şi iarăşi şapte gospodine
să dea cu bolovani în mine,
iar eu să urlu, urlu-ntruna
atât cât n-o apune luna."  Nichita Stănescu

Rechercher