Overblog
Suivre ce blog Administration + Créer mon blog
14 janvier 2020 2 14 /01 /janvier /2020 23:22
The rabbit is always cute sau Cum s-a jucat omenirea de-a războiul

Din punct de vedere cinematografic, fiecare început de an este marcat de două evenimente majore, fără îndoială cele mai marcante și mai monetizate de pe mapamond: decernarea premiilor Golden Globes și Oscar. Orice argument nu am aduce referitoare la această grilă valorică, Palmierul, Ursul și Leul vin din urmă.

În 2019 nu am fost bun nici la privit filme - pe care le-am privit au fost cam „pe-alături”-, nici la scris despre ele. Astfel, atunci când au fost anunțați laureații la Globes și nominalizările pentru Oscar, m-am pomenit doar cu trei filme la activ: „Joker”, „The Irishman” și „Once upon a time in Holywood”. Toate sunt meseriașe și demne de industria Hollywood-ului. Din astea trei „Joker” e clar favoritul meu, mult peste povestea lui Tarantino, iar Scorseze cred că și-a făcut un epic album de familie, bogat ornamentat, cu invitați de onoare, dar se pare că a uitat de spectator.

Între timp, în această cursă de lichidare a restanțelor am privit și „1917” și voi spune că și în acest an Golden Globe a fost acordat pe merit. Am privit și „Ford vs. Ferrari”: e un film fain, cum a fost „Aviator” cu Di Caprio pe vremuri, dar te întrebi cât o fi plătit Ford pentru ca să apară în listă.

Însă nu despre aceste filme doresc să scriu, căci despre ele s-a vorbit și oricum sunt puse suficient în valoare „par ailleurs”. Un alt film pomenit în lista pretendenților la Oscar m-a impresionat și vă recomand insistent să-l priviți. Nu cred că va lua Oscar-ul, e de altă factură, dar ar fi păcat să trecem peste el.

JoJo Rabbit” de Taika Waititi a produs asupra mea cam același efect ca și „Zimna wojna” de Pawlikowski anul trecut. Este clar peste orice am văzut până acum. Categorizat drept „comedie”, filmul oscilează la frontiera blasfemiei, abordând un subiect extrem de grav și tragic: nazismul și holocaustul. Waititi alege să povestească războiul și dictatura ca un joc, încercând probabil să ni-l prezinte din „punctul de vedere” al unui copil (nu sunt sigur că a reușit, dar poate că e doar o interpretare a mea). Totul este tratat cu lejeritate, totul e haios și vesel. Hitler este pe post de personaj imaginar al copilului, naziștii sunt niște bufoni colorat împopoțați, cele mai ridicole amenințări sunt luate în serios, iar adevăratele pericole și tragedii (până și niște spânzurați) sunt trecute lejer la capitotlul „accidente secundare și colaterale”.

Anume din cauza acestor distorsionări de percepție nu consider că este un film tocmai recomandabil pentru „masele largi”. Nu prea înțeleg ce efect poate avea el asupra persoanelor care nu cunosc bine ce au însemnat dictaturile sângeroase în secolul 20, ce a însemnat nazismul în particular, ce a însemnat holocaustul, cum s-a derulat al doilea război mondial... Taika Waititi are, fără îndoială, toată legitimitatea să facă un asemenea exercițiu de echilibristică de stil, mama lui fiind evreică, dar această condiție prealabilă a cunoașterii istoriei îmi pare un imperativ inevitabil aici. Numai că nu poți să examinezi fiecare spectator la istorie înainte de film, nu-i așa?...

Altfel, este un film despre valori fundamentale, despre noțiuni de bine și de rău, care ne sunt transmise în familie, în primul rând, dar și despre dezastrul care poate fi cauzat de către ideologie. Un film despre puterea nemărginită a dragostei (chiar și un Hitlerjugend are nevoie de îmbrățișări!), despre acte umane care depășesc însemnele uniformei... Dar mai este și un film despre importanța conștientizării acestor valori. Ai impresia că Waititi a asemuit omenirea unui copil care se joacă de-a războiul și a uitat ce e bine și ce e rău...

Filmul a devenit, imediat după ce l-am văzut, preferatul meu din listele Oscar-ului (chiar dacă încă nu le-am văzut pe toate. Mă îndoiesc, însă, ca celelalte să fie de același nivel, măcar și la nivel de tupeu, așa că nu mă învinuiți de lipsă de „obiectivitate”), dar cu siguranță nu trebuie să i se dea premiul! Și nici privit fără pregătire cuvenită nu ar trebui...

Dar cititorii mei sunt din altă categorie, nu-i aşa?

Partager cet article
24 octobre 2019 4 24 /10 /octobre /2019 00:30
Charlie să fii, dar când e de murit...

The Necessary Death of Charlie Countryman (2013, Fredrik Bond, SUA – Romania,. Rom: Moartea necesară a lui Charlie Countryman): Ce poate căuta un american debusolat, care şi-a pierdut Nordul, care îşi pierde şi mama şi care cade pradă unei depresii cu alcool şi droguri, în Europa de Est? Poate tocmai asta: Nordul, nişte repere. A căuta repere în Bucureştii post-sovietici este... debusolant. Şi Charlie, în acest delir total, în care nu se mai înţelege ce este realitate şi ce este halucinaţie, încearcă să se ancoreze de ceva care îi pare cel mai solid: dragostea. Două dimensiuni paralele şi două personaje pe care destinul le împinge unul spre celălalt: Charlie, pentru care nimic în această lume nu mai are contururi reale în afară de dragoste şi Gabi, o tânără violoncelistă legată de un bărbat interlop în realitatea căreia nu mai există loc pentru dragoste. Un film despre realitate şi delir, despre cât poate valora o viaţă şi o moarte, un film despre ceea ce ne poate salva – dragostea. De privit!

Partager cet article
1 octobre 2019 2 01 /10 /octobre /2019 12:22
O viaţӑ cât o noapte

Acum câteva zile am terminat de citit un roman de-al Leïlei Slimani, „Chanson douce”. Fiți pe pace, puteți citi mai departe, căci nu despre această carte va fi acest text. Nici nu mi-ar fi venit prin cap să scriu despre ea, chiar dacă acest roman a luat unul din cele mai prestigioase premii literare din Franța, Prix Goncourt pentru anul 2016 (a mai luat și altele, dar mai puțin semnificative). Naiba să-i știe pe francezii ăia de ce i l-au dat: pentru naționalitate, pentru că-i femeie, poate pentru că e drăguță, poate pentru toate launloc... Zic asta, fiindcă dacă ar fi fost vorba doar de valoare literară, aș fi fost nevoit să constat criza profundă pe care o traversează literatura francezӑ sau, cel puțin, că anul 2016 a fost unul rău de tot pentru romanul francez. În fine, despre altceva voiam să spun.

Citind „Chanson douce”, mi-am adus aminte de un alt roman, „Tötentanz sau Viaţa unei nopţi” al Claudiei Partole, roman despre care tot am auzit, am citit, dar care a ajuns la mine abia în această primăvară. Involuntar le-am comparat (știu-știu, nu se face așa ceva!), căci ambele romane vorbesc despre persoane angajate la domiciliu, o dădacă la Slimani și o „badantӑ” la Claudia Partole.

Dădaca din romanul francez sfârșește prin a asasina copiii pe care îi are în grijă. Am avut impresia că romanul pornește de la un caz divers oribil (citit în ziar sau vӑzut la televizor) și încearcă să explice cum de s-a ajuns la această crimă. Un fel de „polar” negru în stil francez, dar mie mi-a părut extrem de simplist și previzibil. Pe bune, până la sfârșitul cărții așteptam o întorsătură de scenariu și ca criminalul să fie altcineva decât acel „anunţat” chiar din start. Cartea mi-a semănat mult cu un film francez, "Harry, un ami qui vous veut du bien" (2000). Nu voi spune că romanul e rău scris (deși stilistic mi-a părut destul de rudimentar și mi-a adus aminte de timpul când învățam franceza, atunci când un prof mi-a zis să nu mă aventurez în fraze complexe, căci nu stăpânesc încă instrumentarul limbii), dar de aici și până la Goncourt...

În „Tötentanz” avem, în primul rând, o poveste mult mai literară, dacă e permis să mă exprim astfel. Bătrâna pe care o are în grijă badanta moare (de „bunӑ voie” și neajutată de cineva) și îngrijitoarea este obligată să-și petreacă noaptea alături de corpul neînsuflețit al „stӑpânei”. Fără a mai spune altceva despre cartea Claudiei Partole, îmi pare că această situație, din start, e mult mai plină de tensiune și dramatism.

Începe o noapte în care protagonista romanului își ia viața la depănat, un fel de incursiune în propria poveste, care de-a lungul paginilor devine din ce în ce mai impersonală, constituindu-se într-o sfâșietoare odă adusă femeilor nevoite să-și părăsească casa și să apuce calea pribegiei. Avem în paginile acestui roman un inedit concentrat al suferinței individuale, dar și generaționale. Extraordinar de reușit construit ca structură, aproape impecabil stilistic, romanul este o mostră literară de cea mai înaltă calitate. Apărut în spațiul nostru livresc cu zece ani în urmă, în 2009, Tötentanz a fost și unul din primele romane care au investigat profund, şi anume literar, catastrofa (nu mă voi teme de acest calificativ) demografică și tragedia umană – emigrația...

Ceea ce scriu aici nu este o pledoarie pentru romanul „Tötentanz sau Viața unei nopţi” într-un virtual proces asemănător dezbaterilor care apar de fiecare dată când sunt anunțați laureații unui premiu literar. Este doar încă un răspuns tuturor celor care consideră că „nu avem literaturӑ”, că am fi provinciali ori periferici, că nu am avea „cu ce ieși în lume”. Cauzele acestui complex de inferioritate ar fi de căutat în altă parte (și de dezbătut, la fel, în alte texte).

Și ar mai fi ceva: un îndemn pentru toţi acei care încӑ nu au citit romanul Claudiei Partole s-o facӑ!

Partager cet article
24 septembre 2019 2 24 /09 /septembre /2019 07:00
Şi baroneselor li-e poftă de vişine!

Trăim într-o epocă binecuvântată pentru acei contaminați de molima scrierii. Niciodată până acum scrisul nu a fost într-atât de accesibil ! Se scrie peste tot și cu orice ! Nimeni nu a anulat sau interzis penița sau vechea mașină de scris (e drept că progresul tehnic le-a cam scos din uz), iar de-a lungul deceniilor sculele acestei meserii s-au tot multplicat : stilou cu bilă, computer, ecrane tactile pe care poți scrie și cu buricele degetelor, iar astăzi e suficient doar să vorbești, să vorbești, să vorbești și mașina fermecată va înșira singurică textul pe foaie… Mai mult ca atât, într-un roman recent, „Negustorul de începuturi de roman”, Matei Visniec ne aduce într-un univers de-a dreptul post-apocaliptic (în fine, o apocalipsă mică de tot, la nivelul măzgălicilor narcisici care se denumesc scriitori) în care romanele sunt scrise de mașinării cu programe și algoritme... Se scrie cu orice astăzi, dar și pe orice! Hârtie clasică, e-mailuri, smartfoane, pereți virtuali... Am devenit cu toții astăzi generatori de texte! Unii sunt panicați de-a binelea și se întreabă dacă mai consumă cineva texte pe lângă a le scrie... Să nu le fie teamă, căci această inflație a scrisului va salva cartea!

Încet, dar sigur, cartea revine la un statut pe care l-a pierdut la un moment dat: acel de obiect de lux, nu atât material, cât intelectual. Încă nu am ajuns la această etapă, dar ceva mă face să cred că doar textele alese, cu adevărat valoroase, se vor învrednici de a ajunge în cărți de format clasic. Vom ajunge inevitabil (și la asta va contribui până și contextul economic) la un moment când însuși faptul de a fi în „carte” va însemna că textul este într-adevăr unul deosebit, elitist. Cu alte cuvinte, textul va trebui să-și merite suportul!

Cartea lui Valeriu Turea, „Vișinul baronului Münchhausen”, este un exemplu perfect al acestei tendințe. Am văzut numeroase e-book-uri care au ajuns cărți de hârtie grație succesului lor în format „numeric”; am cunoscut bloguri mai mult sau mai puțin literare care s-au transformat în volum de carte; iată că avem și dovada că un simplu jurnal pe o rețea socială, fie ea și cea mai mare, poate ajunge carte! Adică stați, ce zic eu? Cum adică „simplu”? Un asemenea WALL avea obligația să ajungă imortalizat, adunat și pus la păstrat între două coperți!

Rezultatul este unul de-a dreptul fascinant, căci și editorul a fost mărinimos, conștient probabil că o bună parte din efectul produs asupra cititorului este rezultatul dialogului sensorial provocat de lectură și de imagini. Răsfoim un soi de amestec între un album literar fotografic (ceea ce nu este, căci nu imaginilor le revine rolul central în carte), jurnal (dar evenimentele nu sunt datate și nu sunt prezentate în ordine cronologică) și memorii (dar cum pot fi memorialistică evenimente care sunt încă vii în chiar propriile noastre amintiri?).

Ceea ce contează până la urmă nu este „genul literar”, ci efectul produs asupra cititorului. Dacă ar fi să aleg un singur cuvânt pentru a-l descrie, aș zice „bunătate”. Rareori am întâlnit o carte care să emane atâta bunăvoință și gratitudine din paginile ei. Fiecare text este o reverență oamenilor din jur, lumii care ne înconjoară. Și acest sentiment nu este doar învăluitor, ci și molipsitor! După ce citești câteva pagini mai că-ți vine să alergi către cineva, cunoscut ori ba, pentru a-i zice „mulţumesc”; mai că-ți vine a umfla vreo bătrânică pe sus pentru a o duce în brațe până la celălalt trotuar al străzii; în cel mai rău caz, să începi a răsădi vișini pe fiecare metru pătrat de pământ pe care încă nu crește nimic.

Bine scrie pe copertă: e o carte care crează o stare, o stare de a face bine!

Partager cet article
14 septembre 2019 6 14 /09 /septembre /2019 08:00
Sonata lui Woldi în re-minor pentru patru mâini

Puteți, bineînțeles, citi romanul lui Oleg Serebrian „Woldemar” și fӑrӑ a fi citit în prealabil „Cântecul mӑrii”. Veți rămâne la fel de încântați, vrăjiți, fermecați... Cu atât mai mult că romanul conține suficiente cârje și proptele explicative disimulate armonios în text. Dar dacă e să acceptăm acea categorizare (pe care nu am de gând s-o contest) de pe coperta a patra precum că am avea de furcă cu un „roman psihologic”, atunci lectura „Cântecului mӑrii” e mai mult decât recomandatӑ, fiindcă originea și explicația unor comportamente ale adulților, acea matriță din care a ieșit Woldemar, o vom găsi în prima parte a acestui (la moment) diptic literar.

„Woldemar” este o carte care descrie o investigaţie introspectivă a unui tânăr pentru ca să găsească răspunsuri la niște întrebări fundamentale pentru el, dar şi pentru fiecare din noi atunci când ajungem la... „personalitate”. Adevărul e că ajungem la aceste întrebări doar în momente de suferință...

Pentru a „da de adevӑr”, tânărul Woldemar își așterne pe hârtie amintirile din fragedă copilărie: anii înainte de școală și primii ani de primară. Iar pentru că își dorește mai multă „obiectivitate” o roagă și pe bunică-sa să facă același lucru, iar bunică-sa nu-i altcineva decât Marta Skawronski, eroina principală din „Cântecul mӑrii”.

Șirul portretelor din „Woldemar” - de la mămuca Marfina, omul lumii rurale vechi peste care istoria a trecut mutilând-o colateral, dar lăsând-o acolo unde au fost, în trecut; Bunica Marta („baronesa”) cu soțul ei, reprezentanți ai nobilimii urbane, care a plătit cel mai mare tribut (12 ani de exil pentru Marta) și nu a putut supraviețui decât cu prețul unei resemnări totale; mama Iuliana (care s-a dovedit a fi o mamă vitregă), violentă și rece, că și epoca în care a crescut, dar totodată docilă până la negarea desӑvârşitӑ de sine; și, desigur, Woldemar, copilul de șapte ani, ca un receptacul care a fost crescut în toate aceste trei epoci launloc -, ne prezintӑ o Bucovinӑ în plinӑ descompunere, o lume în naufragiu...

Tânărul Woldemar, precum e firesc pentru un copil, absoarbe elementele lumii exterioare, destul de limitate, de altfel, și reduse la dimensiunea durerilor fiecărei generații. El va să fie substanța care va reface continuitatea cândva, peste ani, dar această povară este greu de purtat la moment, mai ales pentru un copil de șapte ani, mai ales într-o perioadă și într-o societate sărită de pe fix, precum acea descrisă în roman (epoca socialismului lui Brejnev), care nu face parte dintr-o continuitate firească istorică, și e doar o paranteză monstruoasă, o îngrozitoare anomalie procedurală...

Citeam pe undeva cӑ se preconizeazӑ o trilogie. Aşteptӑm al treilea volum!

P.S.: Hazardul face ca în vara lui 2018 sӑ fi vizitat locurile în care se desfӑşoarӑ acţiunea romanului: Cernӑuţi, Storojineţ, Crasna, Ciudei... Ce senzaţie stranie de a putea situa personajele în spaţii din propriile amintiri!...

 

Origine imagine

Partager cet article
10 septembre 2019 2 10 /09 /septembre /2019 10:59
Ziua în care Mihaiţӑ s-a pricopsit cu Mihailovici

Niciodată nu citesc prezentări sau comentarii despre o carte înainte de a o citi. Toate comentariile, recenziile – întotdeauna după. Doar după ce mi-am creat propria opinie despre volum. Și citesc nu pentru a afla ceva despre el, dar pentru a-mi compara opinia cu acea a exegetului. Înțeleg perfect însă și tactica inversă: timpul e prea prețios pentru a-l cheltui pe lecturi de cărți „proaste”...

(Dacă sunteți ca mine, puteți să închideți pagina aici și merge repejor după carte. Ceea ce urmează e pentru a doua categorie de cititori.)

Din câte ați înțeles, habar nu aveam despre ce este cartea lui Dumitru Crudu până a o lua în mână. „Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici” m-a surprins. Pentru mine, Dumitru este, în primul rând, un poet foarte bun și un maestru al prozei scurte. Deprins cu textele lui, mă așteptam la ceva tăios și dur, aidoma nuvelelor sale din ultimile volume. Și am realizat asta, de fapt, post-factum, încercând să-mi explic de ce anume am fost luat prin surprindere în asemenea hal. Eram inconștient pregătit pentru o versiune mai lungă a oricărui din textele sale sau pentru ceva similar cu primul său roman, „Un american la Chişinӑu”. Dar cartea s-a dovedit a fi departe de „aşteptӑrile” mele. Desigur, Dumitru Crudu a rămas, stilistic, același autor: o scriitură foarte sacadată, cu grupruri ritmice foarte scurte, dar extrem de accentuate și ascuțite, cu pasaje în care propoziția și gândul parcă se opresc în loc aidoma unui câine ce a adulmecat o rană deschisă și începe a se învârti pe loc, scormoning locul cu pricina de parcă ar dori să scoată la suprafață vreo mortăciune, îngropată de timp și de uitarea noastră.

În romanul sӑu Dumitru a exploatat o idee destul de răspândită în Republica Moldova: cheia evenimentelor, înțelegerea realității de astăzi din așa numitul stat „Republica Moldova”, originea tuturor relelor, rezidă în acea zi de 28 iunie 1940 când Uniunea Sovietică, respectând înțelegerea dintre Stalin și Hitler, a anexat Basarabia. Anume în această zi l-a făcut să se nască autorul pe Mihăiță, devenit cu timpul Mihai Mihailovici... Romanul este de fapt o succesiune și o descriere a acestei zile de-a lungul anilor, constituindu-se într-o veritabilă epopee a familiei lui Mihai Mihailovici, totodatӑ permițându-i lui Dumitru să exploateze la maximum unul din atuurile sale principale, măiestria de nuvelist. Rămânem deci departe de ceea ce erau cândva romanele-fluviu de acum un secol și care, îndrăznesc să vin cu o premoniție, vor reveni din nou în trend, poate cu anumite variații stilistice sau găselnițe precum acea din „Ziua de naştere”.

Dumitru Crudu reușește, povestindu-ne istoria unei singure familii, destul de numeroase, să ne prezinte o paletă foarte variată, și poate una din cele mai complete, de personaje, toate destul de emblematice pentru Republica Moldova impunându-ne un efort de condescendență față de lumea înconjurătoare, extrem de întortocheată și sucită (chiar și numele eroului din titlu este o schimonosire basarabeană: „Mihai”, o formă de prenume românească, și „Mihailovici”, un patronim rusesc... Cum să nu ne aducem aminte aici de „Ion Ionovici” care era folosit prin anii 1980?), dar și de suspiciune, căci acele personaje-tip deseori nu corespund clișeelor general acceptate. Albul aparent este deseori doar spoială de faţadӑ, iar negrul – sol fertil care a asigurat o continuitate vieții...

Dar cred că am spus deja prea multe și voi pune punct aici, înainte de a preface acest text în spoiler. „Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici” este un roman foarte bun și binevenit în spațiul românesc, în special pentru acei care doresc să înțeleagă mai bine Republica Moldova. Căutați-l!

Partager cet article
5 septembre 2019 4 05 /09 /septembre /2019 22:04
Imposibilitatea unei Japonii

Nu țin minte să fi citit ceva similar. Foarte stranie și neașteptată această carte... Pe parcursul lecturii acestui roman epistolar (să zicem, convențional, că anume acesta i-ar fi genul) nu m-a părăsit un vag sentiment de culpă. De mic copil mi s-a inculcat că nu-i frumos să citești scrisori străine sau să privești prin broasca ușii... Desigur, Teodor Ajder chiar din start atenționează cititorul că personajele nu corespund cu personaje reale, că e ficțiune... Dar acei care m-au educat au uitat să precizeze dacă „scrisorile străine” trebuie să fie fictive sau reale. Și-apoi, pe durata lecturii nota autorului se mai uită, iar scrierea per se nu lasă nici urmă de îndoială referitor la autenticitatea corespondenței. Desigur, nu trebuie să uităm nici de faptul că orice culpă este asociată cu un sentiment de plăcere perversă...

Cartea lui Teodor Ajder pare a fi o poveste de dragoste. Încă o cauză pentru a renunța la lectură... Nu-mi plac poveștile de dragoste. Nu-i nimic de scris despre dragoste: ea ori este, ori nu-i. Dacă este, atunci e un sentiment total și într-un fel, desăvârșit. Dar despre lucruri definitive și netăgăduite la ce bun să mai scrii? Iată de ce nu-mi plac poveștile de dragoste. Ori poate greșesc? Poate că e la mijloc aceeași pudoare care nu-mi permite să scotocesc prin cotloane intime?

În fine, dacă ați citit până aici, mă tem să nu vi se creeze impresia că nu mi-a plăcut cartea lui Teodor. Dimpotrivă! În primul rând, despre cărți care nu-mi plac eu nu scriu, iar în al doilea, textul m-a pasionat prin o mulțime de alte elemente, adică prin tot ce a compus cartea în afară de „povestea de dragoste”.

Să începem de la faptul că această corespondență este între un moldovean care locuiește în Japonia și o tânără japoneză care... a plecat din Japonia. Aceste decalaje sunt de o savoare și dramatism deosebite, în special când ai experiență de a fi comunicat, lucrat cu... japonezi! Hazardul face ca o bună parte din clienții cu care colaborez să fie din Japonia. Vin ei la noi, am fost și eu la ei. Dacă mi-ar fi spus cineva cât de diferiți pot fi acești oameni până ai cunoaște, nu cred că l-aș fi crezut. Toate lecțiile și teoriile despre diferențele culturale sunt palide relatări pe lângă realitate. Ți se crează uneori impresia că suntem efectiv de pe planete diferite!

Vânam, citind, aceste incongruități, aceste registre diferite ale existenței. Desigur, un alt cititor ar putea să-mi obiecteze: nu, nu au „diferențele culturale” nicio treabă în această poveste de „dragoste imposibilă”, cheea e chiar în carte: nu poți păstra dragostea la distanță... La urma urmelor, poate că nici nu era dragoste la mijloc, ci o necesitate fiziologică de a scăpa de singurătate, japonez(c)a venind după o boală contagioasă care o condamnase la izolare și moldoveanul, rupt dintr-o lume în care el se credea în centrul ei... Oameni care încearcă disperat să-și acorde trăirile, sentimentele, comunicarea... Și acest constant eșec care intervine de îndată ce comunicarea se îndepărtează de unicul subiect care i-a împăcat – arta. Dar intru deja în desișuri interpretative și asta e pâinea cititorului cărții, nu a celui care scrie despre carte.

Sunt prea multe fire secundare de depănat în această corespondență pentru a mai ține cont de „dragoste”... Prezintă interes, pentru pedanți în ale stilisticii, până și diferențele de limbaj și registru în funcție de suportul de comunicare: scrisoare clasică, carte poștală, e-mail, chat... 

Sunt multe, foarte multe... Poate în afară de dragoste. Probabil cea mai mare lipsă. Dar dacă ar fi fost un „roman de dragoste”, oare ar merita el citit?

Imposibilitatea unei Japonii
Partager cet article
5 mars 2019 2 05 /03 /mars /2019 14:24
Asasinii virtuali

Assassination Nation (2018) de Sam Levinson nu este un film cotat foarte înalt pe siturile specializate. Cursorul este pe undeva pe la jumătate în toate grilele de apreciere pe care le-am văzut. Cu toate acestea, 78% din utilizatorii Google „au apreciat” acest film. Cu toate acestea, filmul îmi pare mult mai bun decât multe altele care au primit note mari și comentarii elogioase, sau chiar au fost premiate! Asta ca să înțelegeți cât de mult înseamnă în această industrie publicitatea și main-stream-ul, filiera corespunzătoare.

Faptul că am privit filmul e o pură întâmplare. Se mai întâmplă să dau click la nimereală într-o listă, cu gândul că nu voi urmări foarte atent ce se întâmplă într-un colț de ecran în timp ce lucrez la altceva. Și dacă prima jumătate a filmului parcă corespundea cu lipsa mea de așteptări, evenimentele au căpătat un tempou și o intensitate cu totul vertiginoase începând de la o împușcătură și o primă moarte... Ah, ce păcat că eroina anunță chiar din start că se preconizează un masacru!... E unul din puținele rateuri ale scenariului. Dar poate că realizatorul, conștient că nu „dă lovitura” din chiar primele clipe, a încercat să țină spectatorul în alertă, care altfel ar fi abandonat după primul sfert de oră?

Da, acel sfert de oră care ne prezintă din ce anume este compusă viața a patru adolescente într-un orășel provincial american, Salem (trimitere deloc întâmplătoare, dacă vă osteniți să căutați, ca mine, informații despre această localitate!). Chat, rețele sociale, mesaje la limita decenței... O lume virtuală fără limite și o realitate care încă se supune anumitor conveniențe. Dar apare un hacker care începe a pirata conturile individuale ale cetățenilor, începând cu primarul, și le face publice. Acea împușcătură despre care vă vorbeam mai sus este glontele pe care și-l trăgea în propria țeastă edilul...

De acum încolo totul devine o nebunie şi un măcel sângeros...

Filmul ridică foarte multe întrebări: de la influența virtualului asupra cotidianului până la relațiile părinți – copii în această nouă realitate. Iar ultima frază din film, chiar dacă e lipsită total de originalitate, îmi pare o găselniță foarte bună. Hackerul este până la urmă prins. E un copil. Iar la întrebarea „De ce?” nu știe ce să răspundă. Zice doar, neîncrezut: „Pentru like-uri?”...

Per ansamblu va fi greu să găsim „noutate” în acest film. Dacă îl descompui în elemente, totul pare a fi deja spus, deja văzut de zeci, sute de ori... Dar asamblate launloc efectul produs este destul de neaşteptat. Filmul trebuie privit. Măcar şi pentru acel arrière-goût ori setul de întrebări pe care ni-l lasă.

Partager cet article
13 février 2019 3 13 /02 /février /2019 17:24
Mihail Sebastian – Jurnalul unei alte lumi

Când din miile de morţi anonimi unul poartă un obraz pe care îl cunoşti, un zâmbet pe care l-ai văzut, moartea redevine ceva înfiorător de concret.”, Mihail Sebastian, „Jurnal: 1935-1944”, (Humanitas, 2016, p.542)

 

Cât de mult m-am temut de această carte! Și cât de demult voiam s-o citesc! În primăvara lui 2018, atunci când vedeam cartea pe standul ICR-ului la Salonul internațional de carte „Livre Paris”, nu am ezitat nicio frântură de secundă și am cumpărat-o. Dar s-o citesc parcă tot nu aveam curajul.

Am încercat să-mi explic acea frică... Jurnalul lui Mihail Sebastian anunță de pe copertă o perioadă sumbră din istoria Europei și a României: 1935-1944.

Iar eu am obosit...

De mulți ani deja, iar ultimii zece – destul de intens, caut și răscolesc prin multiplele cămeruțe ale netului, cărțile care sunt publicate, documentarele care sunt difuzate, informație și mărturisiri despre ceea ce s-a întâmplat în secolul 20. Pentru a înțelege cum a fost posibil. Pentru a înțelege prin ce anume a fost posibil. Pentru a înțelege ce se întâmplă astăzi...

Și am obosit. Nu mai pot duce în cârcă toate aceste morți... Devine de-a dreptul insuportabil. Probabil, dacă am fi mai mulți care să le poarte, ar fi mai ușor. Dar parcă și morți devin din ce în ce mai mulți... Și din acei care i-ar pomeni – din ce în ce mai puțini... Ori poate e doar o chestie de vârstă? Devin insuportabil de sentimental. Devin insuportabil cu acei din jur cu morții mei... De aia și mă temeam de acest jurnal.

Până la urmă, l-am citit. Fiindcă nu se poate de nu citit. Fiindcă cu fiecare lectură a acestui Jurnal povara devine, pentru unii, puțin mai mică... Există o povară pe care o așteptam și care a venit. Dar există și una care lipsește cu desăvârșire din acest Jurnal: raptul Basarabiei! Sunt paginile pe care le așteptam atât de mult... Și ele nu-s! Oare de ce? O omitere deliberată a lui Sebastian, care, precum mulți alții, au văzut în URSS o forță capabilă să se opună ciumei negre, rinoceritei, care învăluia Europa? De dragul acestei „speranţe” i se ierta Moscovei acapararea unui teritoriu al țarii? Dar în Jurnal deseori apar fragmente care critică deciziile României care pot duce la pierderi teritoriale!... Ori poate că respingerea viscerală a hitlerismului și legionarismului oficial, speranțele legate de URSS, nu au reușit să se încadreze în acel eșichier al lumii din mintea lui Sebastian alături de pactul semnat în ’39 și pierderea Basarabiei?... A preferat să tacă? În Jurnal absența acestei perioade este destul de sumar și expeditiv explicată...

Această omitere poate fi înțeleasă. Lipseau elemente importante din puzzle și anume informație credibilă despre regimul stalinist, căci ceea ce venea, venea din partea autorităților pe care Sebastian nu putea să le creadă, prin definiție. Acest puzzle s-a reconstituit abia în 1944, atunci când, după o încercare timidă de a justifica atrocitățile armetei roșii, Sebastian, cu aceeași onestitate intelectuală, devine la fel de nemilos față de noua orânduire.

Ori poate că explicația acestui vid – anul 1940 – e mult mai trivială? Poate că acel caiet pur și simplu „a dispărut”? La fel precum a dispărut și autorul Jurnalului în 1945?... Noul regim putea accepta orice (Securitatea angaja fără mari scrupule legionari reconvertiţi), în afară de onestitate şi refuz de a i se supune. Poate că anume aceste pagini-lipsă şi l-au aruncat sub roţile unui camion?...

Ar fi o mare nedreptate să scrii un text despre Jurnalul lui Sebastian și să vorbești doar despre ceea ce el... nu conține. Căci ceea ce ne-a lăsat autorul este un document absolut edificator! Pentru biografii lui Sebastian care vor descoperi multe despre autor şi despre felul în care-și scria (și publica sau mai degrabă „nu publica”!) cărțile; pentru sociologi care vor fi capabili să remodeleze cum funcționa lumea pe atunci; pentru economiști care vor afla câte ceva despre economie și relațiile economice din acea vreme; pentru istoria literaturii, căci aflăm câte ceva nu doar despre Sebastian, dar și despre Eliade, Petrescu, Ionesco și mulți alții; pentru istoriografi care vor culege date și evenimente...

După ce veți citi acest Jurnal, nu veți mai putea găsi scuze și eschive. Nu veți mai putea ascunde atrocități și reduce tot la statistici manipulatorii. Nu veți mai putea ridica paravane din idei mărețe și opere glorifiante pentru a masca mârșăvia și mizeria umană...

Lumea este cum este și ca lumea suntem noi... Dar unele cărți precum Jurnalul lui Mihail Sebastian au forța să o schimbe. Dacă sunt citite, bineînțeles.

 

Origine imagine

Partager cet article
6 février 2019 3 06 /02 /février /2019 13:34
Războiul împotriva indiferenţei

A Private War (2018) : Filmul realizat de Matthew Heineman povestește viața unui reporter de război, Marie Colvin, omorâtă în 2012 în Syria, Homs, imediat după ce intervenea în direct la BBC, Channel 4, CNN și ITN News pentru a mărturisi ce se întâmplă la fața locului... În acel scurt interviu Marie Colvin spunea că este cel mai oribil conflict pe care l-a văzut vreodată. Marie Colvin realizase reportaje din Cecenia, Kosovo, Sierra Leone, Zimbabwe, Sri Lanca, Timorul de Est... Se presupune că semnalul satelit a fost interceptat de către armata siriană și a servit drept țintă pentru bombardamentul în care-și pierdea viața reporterul.

În 2018, Orhan Djemal, Alexandr Rastorguev şi Kiril Radcenko au fost omorâţi în Republica Central Africană. Ei intenţionau să facă un reportaj despre activitățile lugubrei companii private de mercenari „Wagner”... Sunt doar două exemple. Lista jurnaliștilor omorâți în toată lumea este prea lungă... 

Filmul lui Matthew Heineman nu este doar un film biografic... Și nu este doar un film despre eroismul jurnaliștilor, despre vieți sacrificate... Este un film despre lumea în care trăim. Despre acei puțini care luptă împotriva indiferenței, pentru ca în această lume să se moară mai puțin...

My job is to bear witness. I have never been interested in knowing what make of plane had just bombed a village or whether the artillery that fired at it was 120mm or 155mm”, Marie Colvin, 2011.

Partager cet article

Despre PUNCT-ul din .FR

Poveşti, povestioare, gânduri, reflecţii, idei mai profunde şi mai superficiale, grave si ilariante... un punct de vedere şi doar atât. Doar un punct în imensitatea blogurilor. Doar un punct din atâtea altele dispersate în nebuloasa reală si virtuală. Doar un punct. Deşi... câte odată nu-ţi lipseşte decât un punct pentru a fi un i! 

"De sus, din vârful săptămânii,
să le rânjesc urlat, scârbos:
iubesc doar locul nu stăpânii,
precum fac câinii pentr-un os.

Şi iarăşi şapte gospodine
să dea cu bolovani în mine,
iar eu să urlu, urlu-ntruna
atât cât n-o apune luna."  Nichita Stănescu

Rechercher