Overblog
Suivre ce blog Administration + Créer mon blog
13 février 2019 3 13 /02 /février /2019 17:24
Mihail Sebastian – Jurnalul unei alte lumi

Când din miile de morţi anonimi unul poartă un obraz pe care îl cunoşti, un zâmbet pe care l-ai văzut, moartea redevine ceva înfiorător de concret.”, Mihail Sebastian, „Jurnal: 1935-1944”, (Humanitas, 2016, p.542)

 

Cât de mult m-am temut de această carte! Și cât de demult voiam s-o citesc! În primăvara lui 2018, atunci când vedeam cartea pe standul ICR-ului la Salonul internațional de carte „Livre Paris”, nu am ezitat nicio frântură de secundă și am cumpărat-o. Dar s-o citesc parcă tot nu aveam curajul.

Am încercat să-mi explic acea frică... Jurnalul lui Mihail Sebastian anunță de pe copertă o perioadă sumbră din istoria Europei și a României: 1935-1944.

Iar eu am obosit...

De mulți ani deja, iar ultimii zece – destul de intens, caut și răscolesc prin multiplele cămeruțe ale netului, cărțile care sunt publicate, documentarele care sunt difuzate, informație și mărturisiri despre ceea ce s-a întâmplat în secolul 20. Pentru a înțelege cum a fost posibil. Pentru a înțelege prin ce anume a fost posibil. Pentru a înțelege ce se întâmplă astăzi...

Și am obosit. Nu mai pot duce în cârcă toate aceste morți... Devine de-a dreptul insuportabil. Probabil, dacă am fi mai mulți care să le poarte, ar fi mai ușor. Dar parcă și morți devin din ce în ce mai mulți... Și din acei care i-ar pomeni – din ce în ce mai puțini... Ori poate e doar o chestie de vârstă? Devin insuportabil de sentimental. Devin insuportabil cu acei din jur cu morții mei... De aia și mă temeam de acest jurnal.

Până la urmă, l-am citit. Fiindcă nu se poate de nu citit. Fiindcă cu fiecare lectură a acestui Jurnal povara devine, pentru unii, puțin mai mică... Există o povară pe care o așteptam și care a venit. Dar există și una care lipsește cu desăvârșire din acest Jurnal: raptul Basarabiei! Sunt paginile pe care le așteptam atât de mult... Și ele nu-s! Oare de ce? O omitere deliberată a lui Sebastian, care, precum mulți alții, au văzut în URSS o forță capabilă să se opună ciumei negre, rinoceritei, care învăluia Europa? De dragul acestei „speranţe” i se ierta Moscovei acapararea unui teritoriu al țarii? Dar în Jurnal deseori apar fragmente care critică deciziile României care pot duce la pierderi teritoriale!... Ori poate că respingerea viscerală a hitlerismului și legionarismului oficial, speranțele legate de URSS, nu au reușit să se încadreze în acel eșichier al lumii din mintea lui Sebastian alături de pactul semnat în ’39 și pierderea Basarabiei?... A preferat să tacă? În Jurnal absența acestei perioade este destul de sumar și expeditiv explicată...

Această omitere poate fi înțeleasă. Lipseau elemente importante din puzzle și anume informație credibilă despre regimul stalinist, căci ceea ce venea, venea din partea autorităților pe care Sebastian nu putea să le creadă, prin definiție. Acest puzzle s-a reconstituit abia în 1944, atunci când, după o încercare timidă de a justifica atrocitățile armetei roșii, Sebastian, cu aceeași onestitate intelectuală, devine la fel de nemilos față de noua orânduire.

Ori poate că explicația acestui vid – anul 1940 – e mult mai trivială? Poate că acel caiet pur și simplu „a dispărut”? La fel precum a dispărut și autorul Jurnalului în 1945?... Noul regim putea accepta orice (Securitatea angaja fără mari scrupule legionari reconvertiţi), în afară de onestitate şi refuz de a i se supune. Poate că anume aceste pagini-lipsă şi l-au aruncat sub roţile unui camion?...

Ar fi o mare nedreptate să scrii un text despre Jurnalul lui Sebastian și să vorbești doar despre ceea ce el... nu conține. Căci ceea ce ne-a lăsat autorul este un document absolut edificator! Pentru biografii lui Sebastian care vor descoperi multe despre autor şi despre felul în care-și scria (și publica sau mai degrabă „nu publica”!) cărțile; pentru sociologi care vor fi capabili să remodeleze cum funcționa lumea pe atunci; pentru economiști care vor afla câte ceva despre economie și relațiile economice din acea vreme; pentru istoria literaturii, căci aflăm câte ceva nu doar despre Sebastian, dar și despre Eliade, Petrescu, Ionesco și mulți alții; pentru istoriografi care vor culege date și evenimente...

După ce veți citi acest Jurnal, nu veți mai putea găsi scuze și eschive. Nu veți mai putea ascunde atrocități și reduce tot la statistici manipulatorii. Nu veți mai putea ridica paravane din idei mărețe și opere glorifiante pentru a masca mârșăvia și mizeria umană...

Lumea este cum este și ca lumea suntem noi... Dar unele cărți precum Jurnalul lui Mihail Sebastian au forța să o schimbe. Dacă sunt citite, bineînțeles.

 

Origine imagine

Partager cet article

6 février 2019 3 06 /02 /février /2019 13:34
Războiul împotriva indiferenţei

A Private War (2018) : Filmul realizat de Matthew Heineman povestește viața unui reporter de război, Marie Colvin, omorâtă în 2012 în Syria, Homs, imediat după ce intervenea în direct la BBC, Channel 4, CNN și ITN News pentru a mărturisi ce se întâmplă la fața locului... În acel scurt interviu Marie Colvin spunea că este cel mai oribil conflict pe care l-a văzut vreodată. Marie Colvin realizase reportaje din Cecenia, Kosovo, Sierra Leone, Zimbabwe, Sri Lanca, Timorul de Est... Se presupune că semnalul satelit a fost interceptat de către armata siriană și a servit drept țintă pentru bombardamentul în care-și pierdea viața reporterul.

În 2018, Orhan Djemal, Alexandr Rastorguev şi Kiril Radcenko au fost omorâţi în Republica Central Africană. Ei intenţionau să facă un reportaj despre activitățile lugubrei companii private de mercenari „Wagner”... Sunt doar două exemple. Lista jurnaliștilor omorâți în toată lumea este prea lungă... 

Filmul lui Matthew Heineman nu este doar un film biografic... Și nu este doar un film despre eroismul jurnaliștilor, despre vieți sacrificate... Este un film despre lumea în care trăim. Despre acei puțini care luptă împotriva indiferenței, pentru ca în această lume să se moară mai puțin...

My job is to bear witness. I have never been interested in knowing what make of plane had just bombed a village or whether the artillery that fired at it was 120mm or 155mm”, Marie Colvin, 2011.

Partager cet article

25 janvier 2019 5 25 /01 /janvier /2019 11:19
Sfârşitul omului de la sfârşitul lumii

Der Hauptmann (rom: Căpitanul. GER, FRA, POL), 2017: Filmul lui Robert Schwentke m-a luat puțin prin surprindere. De aceea țin să va preîntâmpin : nu vă luați după descriere! Filmul este mult mai dur decât ați putea anticipa. O pregătire psihologică se impune... Scenele de violență sunt la limita suportabilului și ele nu sunt, ca în multe filme înecate în băi de sânge, un șiretlic pentru a epata sau scandaliza publicul, ci o continuitate firească și banală a șirului de evenimente prezentate.


Acțiunea se desfășoară în 1945. Ultimile săptămâni ale războiului, deznodământul căruia este deja evident pentru toți, inclusiv pentru soldații germani, ce încearcă disperat să-și salveze pielea. Mulți din ei dezertează și sunt vânați de unități SS. Filmul povestește istoria unui simplu soldat dezertor. Grupul ce-l urmărea este nimicit de un tir de artilerie. Soldatul recuperează uniforma unui căpitan SS și îi uzurpeaza identitatea. Foarte repede el adună un mic grup din dezertori și se prezintă tuturor drept un trimis special al lui Hitler, investit de o misiune specială... Vă las să descoperiți ce a urmat...


Robert Schwentke explorează într-un mod practic experimental mai multe piste odată: Ce rămâne din om atunci când își vede universul reprezentărilor despre lume ruinate? Care sunt acele norme care ne reglementează relațiile și cât de temeinice sunt aceste „reguli”? Ce faci și cum faci când știi că vine sfârșitul? Ce face dictatura și frica din om? Ce poate fi acceptat de către om și ce nu și în care condiții? Vast domeniu de cercetare, nu-i așa?... 


P.S.: În acest context, recomand și filmul Experimenter (2015) despre cercetările lui Stanley Milgram din 1961, absolut reale de această dată. 

Partager cet article

16 janvier 2019 3 16 /01 /janvier /2019 13:50
Un road trip cu Cartea Verde

Mai nu am decretat Golden Globe 2018 drept un flop absolut ! „Roma”, în afară de câteva imagini, nu m-a impresionat prin nimic; „Bohemian Rhapsody” pornea cu un handicap aprioric important (nu sunt adeptul filmelor biografice) și, după vizionarea filmului, așa și nu l-a depășit. Dimpotrivă, am regretat că l-am privit: mai bine ascultam încă o dată vre-un playlist cu Queen... Competiția a fost salvată in extremis de un film, „Green Book” de Peter Farrelly! Deși categoriile la care a fost premiat filmul sunt de-a dreptul stranii.

 

Dar să lăsăm premiile și să vorbim despre film: „Green Book” este un road movie care exploatează excelent clișeele clasice ale genului: două persoane aparent foarte diferite învață să se cunoască și se împrietenesc pe parcursul unei călătorii pline de peripeții și întâmplări din cele mai variate. Îmi veți spune că nu ai din ce face un masterpiece, dar tocmai aceasta și este o specificitate a Hollywood-ului. Să scoată giuvaiere perfect șlefuite până în cele mai mici detalii din mulaje și forme vechi. Așa dar, iată povestea: două personaje diametral opuse, un alb și un negru, au de călătorit prin Statele Unite. Numai că clișeele sunt puțin date peste cap: albul este un bad boy, iar negrul este un pianist celebru rafinat. Pe de asupra, călătoria lor se întâmplă în perioada segregării pe undeva prin statele sudului. Sună intrigant, nu? Restul e meserie de cea mai înaltă probă cinematografică! De privit neapărat! 

 

Ah da, Green Book. Green Book este un ghid turistic cu localuri și locuri care acceptă negrii și care îi este înmânat italianului (alb) ce are drept misiune să-l acompanieze și să-l protejeze pe celebrul pianist (negru) într-un turneu prin sudul SUA.

Partager cet article

12 janvier 2019 6 12 /01 /janvier /2019 16:31
Victoria Stefaniuc

Victoria Stefaniuc

Je ne pense pas être le seul qui ait jamais été dans cet embarras : expliquer à un étranger certaines traditions, légendes, voire même des faits réels de chez nous, La Moldavie ou la Roumanie (parfois, pour expliquer quelque chose on est obligé de recourir à un véritable cours d’histoire intensif, descendant jusqu’au Moyen Âge, sinon jusqu’à Trajan et Decebal!). Et je suis convaincu que ce n’est point une spécificité qui nous soit propre, car d’innombrables fois j’ai pu observer la peine des autres essayant de m’expliquer à moi certaines bizarreries traditionnelles.

Il existe quand-même dans un espace homogène et familier un sol fertile de notions qui s’apprennent depuis l’enfance. Elles s’installent dans les têtes sans efforts, sans trop d’explications, s’organisent dans une sorte de contexte implicite culturel. Ces notions sont si bien installées et si parfaitement comprises et assimilées que la plupart d’entre nous seraient incapables de les expliquer par une définition claire comme dans un dictionnaire. Et lorsqu’on a un conte à raconter on ne fait que tresser un fil épic, lier d’une manière ou d’une autre ces notions dans une trame autant dramatique que possible. Et c’est là que le conte prend vie, les personnages se complètent et expient son destin tout en bâtissant un univers fabuleux en harmonie avec le monde réel qui nous entoure, s’alimentant réciproquement.

Mais comment faire lorsque ces notions n’existent pas ? Quand tu dois expliquer ce que Mère Dochia, Făt-Frumos, Zmeu ou encore Mărţişor veut dire ?...

A la fin du mois de décembre de l’année dernière j’ai emmené mes enfants voire un spectacle réalisé et présenté par Victoria Stefaniuc, « Le Dragon et le Porte-bonheur moldave ». J’y suis allé pour les enfants avant tout, mais j’avais ma propre curiosité, je l’avoue, un peu vicieuse. Le spectacle de Victoria n’est autre chose que la légende du Mărţişor. Mes mômes savent ce que c’est et avec quoi on le mange, c’est-à-dire ils maîtrisent les notions et jusqu’à certains fils épiques. Ma fille m’a même demandé laquelle des variantes de la légende allait être présentée précisément. Ce qui m’intriguait beaucoup c’était comment allait Victoria résoudre le problème des « notions » sans s’embrouiller dans des explications ennuyeuses et sans ruiner « la magie » de l’histoire, nouant entre elles des notions qui ne sont pas comprises par le public.

Victoria a trouvé une solution à première vue surprenante, mais probablement la seule valable : elle a conservé le conte, son squelette, tout en adaptant les notions. C’est ainsi que Făt-Frumos devient « le plus téméraire garçon du village », le « zmeu » devient dragon, le sang versé devient de la braise (même si dans ce cas c’était une obligation plutôt légale, d’après ce qui m’a été dit par l’auteur-même).Le conte, pour quelqu’un qui est habitué avec sa variante traditionnelle, devient un tantinet étrange, mais j’étais conscient du fait que je ne détenais pas la mesure adaptée pour l’évaluer. Par conséquent, j’ai suivi attentivement la réaction des enfants et, tout particulièrement, la réaction des enfants français présents dans la salle. Et eux, ils étaient heureux ! Ils ont vibré et crié de joie ou de peur tout au long du spectacle ! Quant au mot-clef – le Mărţişor – il a été présenté tout à la fin, pour couronner le tout.

Victoria Stefaniuc a usé d’un large éventail d’artifices et de techniques propres aux conteurs : des couleurs vives, des figurines, des jeux et des projections d’ombres, des marionnettes. Une bande son exceptionnelle avec de la musique roumaine de flute de Pan appropriée et, bien évidemment, la narration et la voix de Victoria, très émotionnelle et bien dosée, correctement repartie sur tout le long du conte sans vides, sans ruptures de rythme, avec des petites sessions interactives avec les petits, ce qu’ils adorent, sans hics d’ordre technique, et ceci m’a vraiment impressionné, car changer de décors, de poupées, de figurines, de moyens de présentation, sans incidents sur le déroulement de la représentation est une performance en soi !, bref, le spectacle fascine, entraîne et captive !

Mais les meilleurs évaluateurs restent les enfants, qui à leur âge ne savent pas encore ce qu’est l’hypocrisie ou la complaisance. Et eux, ils étaient absolument heureux !

Nous attendons avec impatience le mois d’avril et le nouveau spectacle qui en pleine préparation, « Far-West Tzigane ». Victoria Stefaniuc y travaille avec le violoniste bulgare Velizar Assenov. Avec tout ce qu’on a vu dans la légende du Mărțișor et un violoniste avec de la musique live en scène en plus, nous nous attendons à un conte vraiment fascinant !

 

(Accédez au texte en roumain)

Un Mărţişor qui apporte du bonheur
Un Mărţişor qui apporte du bonheur
Un Mărţişor qui apporte du bonheur
Un Mărţişor qui apporte du bonheur

Partager cet article

9 janvier 2019 3 09 /01 /janvier /2019 08:00
Mărţişorul aducător de fericire

Nu cred că sunt singurul care să fi nimerit în asemenea încurcătură: atunci când trebuie să explici unui străin anumite tradiții, legende sau chiar și unele realități de pe la noi (uneori, pentru a explica ceva ești nevoit să faci un curs intensiv de istorie coborând hăt până-n Evul Mediu, dacă nu până la Traian și Decebal!). Și sunt convins că nu e o specificitate de-a noastră, căci de nenumărate ori i-am văzut pe alții chinuindu-se explicându-mi mie anumite bizarerii tradiționale.

Într-un spațiu unitar și familiar există totuși un sol fertil din noțiuni care se învață de mic copil. Intră în capuri singure, fără explicații multe, se organizează într-un fel de context implicit cultural. Intră într-atât de bine și sunt într-atât de desăvârșit înțelese și asimilate, încât cei mai mulți dintre noi ar fi incapabili să le explice aducând o definiție clară ca în DEX. Și atunci când ai o poveste de povestit nu faci decât să împletești un fir epic, să legi cumva aceste noțiuni într-o tramă cât mai dramatică. Și atunci povestea prinde viață, personajele se completează și își ispășesc destinul construind un univers fabulos în armonie cu lumea reală care ne înconjoară, alimentându-se reciproc.

Dar cum faci atunci când aceste noțiuni nu există? Când ești nevoit să explici ce înseamnă Baba Dochia, Făt-Frumos, Zmeu, Mărțișor?...

La sfârșitul lui decembrie al anului trecut mi-am dus copiii la un spectacol realizat și prezentat de Victoria Stefaniuc, „Le Dragon et le Porte-bonheur Moldave”. Am fost în primul rând de dragul copiilor, dar aveam și curiozitatea mea, recunosc, puțin vicioasă. Spectacolul Victoriei nu este altceva decât legenda Mărțișorului. Ale mele surcele știu ce e asta și cu ce se mănâncă, adică stăpânesc noțiunile și chiar și unele fire epice. Fiică-mea chiar mă întreba care variantă anume a legendei va fi prezentată. Ceea ce mă intriga mult era cum va reuși să soluționeze Victoria problema „noţiunilor” fără a se încurca în explicații plictisitoare și fără a ruina „magia” epicului, legând noțiuni neînțelese de către public înde ele.

Victoria a găsit o soluție surprinzătoare la prima vedere, dar probabil unica valabilă: ea a păstrat povestea, scheletul ei, dar a adaptat noțiunile. Astfel, Făt-Frumos devine „cel mai temerar băiat din sat”, zmeul devine dragon, sângele vărsat pe zăpadă devine jăratec (deși aici a fost mai degrabă o obligație legală, după cum mi-a mărturisit chiar autorul). Povestea, pentru unul care e obișnuit cu varianta tradițională, devine oarecum stranie, dar am fost conștient că nu dețin măsurătoarea potrivită pentru a evalua. De aceea am urmărit atent reacția copiilor și, în mod special, reacția copiilor francezi prezenți în sală. Iar ei iau fost fericiți! Au vibrat și au țipat de bucurie sau spaimă pe parcursul întregului spectacol! Iar cuvântul cheie – Mărțișor – a venit și el la final ca să încununeze opera.

Victoria Stefaniuc a folosit o paletă vastă de arteficii și mici tehnici de-ale povestitorilor: culori vii, figurine, proiecții cu umbre, marionete. O bandă sonoră de excepție cu muzică românească de nai corespunzătoare și, desigur, narațiunea Victoriei, foarte emoțională și bine dozată, repartizată de-a lungul poveștii fără vid sau inegalități de ritm, cu mici sesiuni interactive cu picii, ceea ce ei adoră, fără stângăcii de ordin tehnic, iar pe mine acest lucru chiar m-a impresionat: să schimbi de unul singur decorul, păpușele, figurinele, tehnicile de prezentare, fără incidente asupra derulării spectacolului, e o performanță în sine!, mai pe scurt, spectacolul fascinează, antrenează și captivează!

Iar cei mai perfecți evaluatori rămân copiii, care la această vârstă încă nu ştiu ce-i ipocrizia sau complezenţa. Şi ei au fost absolut fericiţi!

Așteptăm cu nerăbdare să vină aprilie și noul spectacol la care lucrează Victoria Stefaniuc împreună cu violonistul bulgar Velizar Assenov, „Far-West Tzigane”. Cu tot ce am văzut în legenda Mărțișorului și un violonist cu muzică live în scenă, ne așteptăm la o poveste de-a dreptul fascinantă!

 

(Aici textul în franceză)

Mărţişorul aducător de fericire
Mărţişorul aducător de fericire
Mărţişorul aducător de fericire
Mărţişorul aducător de fericire

Partager cet article

26 décembre 2018 3 26 /12 /décembre /2018 16:04
Baladele pe care nu le-a scris O. Henry

Una din primele cărți „pentru adulţi” despre care îmi aduc aminte cât se poate de conștient și care mi-a plăcut enorm de mult a fost o culegere de nuvele de O. Henry. Unele istorioare le țin minte până și astăzi! Nu știu dacă există vreo legătură directă între acea carte și faptul că-mi plac westernurile. Aștept cu nerăbdare și pândesc fiecare film nou-apărut!

Ceea ce au realizat frații Coen cu „The Ballad of Buster Scruggs” este un mix fantastic între O. Henry și westernul cinematografic. După ce am privit filmul chiar am căutat să văd dacă nu o fi vreo ecranizare într-atât de mare este similitudinea epică. Șase povestioare adunate într-un lung metraj de două ore, complet deconectate una de alta, fiecare explorând un domeniu anume din universul westernului. Sunt acolo și indieni, și dueluri între cowboi, și caravane cu pionieri cucerind Vestul, și căutători de aur, și peisaje mărețe americane, și șerif, și spargeri de bancă, și diligență, și multe alte mărunțișuri care alcătuiesc acel univers al vestului sălbatic, în care nimeni nu mai știe ce e mit și ce e realitate... Frații Coen au rămas fideli stilului din Old Man în care violența este banalizată și dedramatizată, ei reușind prin acest procedeu să obțină efectul invers: asistând la această devaluare a prețului vieții spectatorul se răzvrătește și conferă el însuși dramatism scenelor de pe ecran. Emoțiile sunt generate de absența emoțiilor.

În rest, o realizare hollywoodiană de cea mai înaltă probă. Totul este perfect: imagine, sunet, performanța actorilor. De privit neapărat, chiar dacă nu vă plac westernurile: o mică bijuterie cinematografică!

Partager cet article

21 décembre 2018 5 21 /12 /décembre /2018 15:05
Răspunsul octombrelului de la capătul drumului

Volumul „Alerta Oranj sau Pe alocuri, viscole” (Editura Prut, 2017), începe cu un text, „Povestea unui octombrel sau Punctul de pornire spre”... Cu scuzele de rigoare pentru trimiterea la un text propriu atunci când, de fapt, dorești să scrii despre o altă carte, această referință îmi este necesară pentru a explica mai bine cheea lecturii pe care am avut-o citind „Capătul drumului”. Tot romanul Lilianei Corobca este parcă un răspuns la acea întrebare a octombrelului: „De ce, tătucă, ȋţi faci cruce?” din nuvela sus-citată...

Se poate desigur polemiza cu acest punct de vedere și veni cu argumentul legitim că prea îngustez grila de lectură, dar scriu aici despre impresii pur subiective și nu intenționez să fac o „analiză” profundă şi exhaustivă a romanului. De altfel, celor care ar veni cu asemenea observații, le-aș spune din start că au perfectă dreptate și că sunt de acord: romanul nu este despre credință sau religie. Este mult mai mult decât atât, chiar dacă o persoană profund religioasă ar putea sări ca fript: „Ce poate fi mai mult decât Dumnezeu?”...

Liliana Corobca ne prezintă povestea unei bătrâne din Bucovina, care a fost deportată împreună cu familia în Kazahstan, în vara lui 1941, de către NKVD-ul sovietic după anexarea teritoriilor românești. O descriere sfâșietoare a acelei călătorii, văzute și trăite de un copil, supraviețuirea în stepa nemiloasă a Kazahstanului, o maturizare într-un mediu postbelic ostil și periculos, în care moartea te pândea la fiecare colț și moment... Ar fi inutil să reluăm aici toate „tablourile” de urgie absolută din această confesiune, chiar dacă multora anume asemenea cărți le lipsesc și lectura lor ar trebui să devină obligatorie, pentru a-i mai trezi din romantismul ideologic de mic burghez sau nostalgia amnezică care-i învăluie atunci când văd culoare roșie...

Dar tocmai aici vine și explicația punctului meu de vedere despre care scriam de la bun început. Nu este, desigur, cartea Lilianei primul roman despre deportări, foamete sau lagăre. Și probabil nu este nici ultimul... Prea mare a fost tragedia și urgia pentru a fi consumată de o literatură care abia a început deshumarea acestui osuar, cel puțin la noi...

Ceea ce-mi pare însă absolut fundamental în această carte, și mă refer aici la experiența mea de cititor strict personală, sunt mecanismele de supraviețuire pe care autoarea a reușit să le aducă în prim plan și să le descrie cu minuțiozitate. Și iată aici, în acest context, locul credinței pure, acele trimiteri constante la Dumnezeu, devin primordiale. Credința, legea creștinească, rugăciunea, devin astfel un ceva care dă nume și sens celui mai mic semn al umanismului, a tot ce se opune distrugerii, morții și abdicării interioare; devine acea forță care în condiții normale este dispersată într-o multitudine de elemente și manifestări firești ale vieții și care, în momente critice de criză totală, necesită o focusare absolută într-un fascicul unic, care trebuie fără îndoială numit pentru a-l materializa, pentru a deveni astfel acea sursă de căldură, speranță și rezistență atât de necesare pentru a supraviețui.

Partager cet article

19 décembre 2018 3 19 /12 /décembre /2018 17:25
Un film despre un război din care ieşi cu degetele frânte

Filmul lui Paweł Pawlikowski, „Razboiul Rece” („Zimna wojna”, Pol.), s-a bucurat de un succes remarcabil în acest an, el fiind chiar recompensat pentru cea mai bună regie la Cannes și selecționat în short-list pentru cel mai bun film străin pentru Oscar. Este exact cazul când parcă îți pare că nu-i suficient, căci pentru autorul acestor rânduri a fost, probabil, revelația anului. Este bineînțeles și o doză mare de subiectivism regional, o sensibilitate mai acută la un subiect dureros pentru est-europeni, dar, repet, pentru mine a fost o revelație în primul rând cinematografică. Filmul descrie o poveste de dragoste care începe în Polonia de după război, în epoca când stalinismul se instala durabil în Europa de Est. O realizare extrem de precisă şi migăloasă, de o acurateţe deosebită pentru fiecare detaliu și imagine, în alb-negru, cu mult negru, de fapt (de parcă utilizarea culorilor ar fi total inapropriată), cu o bandă sonoră absolut excepțională (devine o specialitate poloneză deja!: remarcam exact același lucru și pentru „The Lure” („Córki dancingu”)). Regăsim bineînțeles în film toate ororile și absurditățile sistemului totalitar, dar e mult mai mult decât atât. Există și subtilități pe care nu prea le-am întâlnit, decât poate în texte literare (ex: „Sindromul de panică în orașul Luminilor”, de Matei Vişniec), cu un occident tern, la fel de rece, indiferent într-un fel, în care personajele, maiestuos interpretate apropo, nu-și regăsesc nici pacea, nici alienarea, chiar dacă, în aparență, totul le merge bine... Merită o atenție deosebită și partea pe care o vom numi-o convențional „dramă psihologică” cu o paletă vastă de caractere care evoluează și ele de-a lungul timpului, malaxate de roțile istoriei... Un film despre o dragoste într-o perioadă în care totul i se opune. Un film despre dragostea care învinge istoria!

Partager cet article

28 novembre 2018 3 28 /11 /novembre /2018 22:05
Câinele de bronz latră a foame

„Uneori mâncam pâine cu zahăr şi mama strângea firimiturile. Mătura şi în jurul mesei. Le aduna pe toate şi le scotea afară. Le punea pe prichici. Zicea că sunt pentru sufletul flămând al Veruţei şi pentru alte suflete înfometate. Mama Maria zicea că nu le ţine minte numele. Prea multe nume pentru o singură memorie. Se mai uită. Se pare că trec. Însă iarăşi toate se amestecă şi în continuare tuturor le e foame.”,

Emanuela Iurkin, „Câinele de bronz”, (Cartier, 2018, p.48)

 

Există un rău profund în oamenii acestui pământ. Ceva care a intrat într-atât de adânc în oase, în măduva coloanei vertebrale (asta desigur dacă e să presupunem că am avea așa ceva), încât ar mai trebui generații și generații ca să fie diluat… Cu condiția, absolut necesară, ca soluția în care se va încerca diluarea să fie una cu adevărat terapeutică: de bunăstare, libertate şi… dragoste. Multă dragoste.

Atunci când zic „rău” nu mă refer la acea noțiune vagă pe care o înțelegem doar contrapunându-i una la fel de rău definită, „binele”. Acest rău, este mai degrabă o boală cronică, asemeni unui cancer care ne devoră din interior și care, trebuie s-o recunoaștem, a devenit de-a dreptul ereditar.

Suntem cu toții copiii supraviețuitorilor și călăilor. Suntem copiii foametei și terorii și ne comportăm corespunzător. E ceva profund modificat la nivel de conștiință colectivă. Toate fricile noastre și toate aspirațiile sunt o consecință directă ale urgiei care ne-a decimat acum 70 - 80 de ani...

Aspirațiile noastre de opulență demonstrativă, ușurința cu care ne despărțim de familie, inexplicabilă dacă ar fi să nu luăm în calcul trecutul, violența deseori irațională la adresa aproapelui... Până și astăzi eu, spre exemplu, lupt cu porniri nesăbuite de a stoca, în special produse alimentare... O frică sumbră de a duce lipsă de ceva. Emigrația masivă oare nu-și are rădăcinile în foametea anilor 46 – 47?... E ceva de gândit aici.

Nu am cum să știu dacă Emanuela Iurkin, autoarea romanului „Câinele de bronz”, și-a plămădit cartea anume din această perspectivă, chiar dacă trimiteri și aluzii destul de directe sunt prezente în text. Este însă exact ceea ce a reușit să facă, sacrificând epicul în favoarea confesionalului, o adresare către un tată care este și a fost absent, către un alt personaj, prezentat drept un tutore protector, un frate mai mare, un iubit care ajută naratorul să-și consolideze personalitatea. Un personaj la fel de vag ca și epicul din acest român, un înger păzitor imaginar.

Citind romanul Emanuelei Iurkin nu puteam să evit o corespondență imaginară cu o autoare din Finlanda, Sofi Oksanen, în special cu romanul ei „Vacile lui Stalin”. Mă va ierta, sper, autoarea pentru această trimitere. Romanele sunt foarte diferite de fapt, dar personajele din cărțile finlandezei, mama căreea e originară din Estonia, suferă de aceleași „patologii” că și eroina din „Câinele de bronz”...

Romanul Emanuelei, apărut la Cartier în primăvara acestui an, este în primul rând o scriere purificatoare. O introspecție care, dacă ar fi să credem în una din cele mai mari șmecherii ale secolului 19 și 20, o putem asemui cu o psihanaliză. Poate că anume asta și ne lipsește, o psihanaliză colectivă. O țară întreagă întinsă pe canapea care să-și povestească trecutul, să-și verbalizeze frica... Doar că frica de trecut, de explicații raționale, este și ea parte a acestei moșteniri.

Ce-ar fi să începem această terapie cu lectura „Câinelui de bronz”?

Partager cet article

Despre PUNCT-ul din .FR

Poveşti, povestioare, gânduri, reflecţii, idei mai profunde şi mai superficiale, grave si ilariante... un punct de vedere şi doar atât. Doar un punct în imensitatea blogurilor. Doar un punct din atâtea altele dispersate în nebuloasa reală si virtuală. Doar un punct. Deşi... câte odată nu-ţi lipseşte decât un punct pentru a fi un i! 

"De sus, din vârful săptămânii,
să le rânjesc urlat, scârbos:
iubesc doar locul nu stăpânii,
precum fac câinii pentr-un os.

Şi iarăşi şapte gospodine
să dea cu bolovani în mine,
iar eu să urlu, urlu-ntruna
atât cât n-o apune luna."  Nichita Stănescu

Rechercher