Overblog
Suivre ce blog Administration + Créer mon blog
7 février 2013 4 07 /02 /février /2013 02:05

soie_tishina_1.jpgAdor cărţile. Detest i-book-urile. Este iraţional.

 

Cică s-a demonstrat că sunt activate zone diferite ale cortexului atunci cînd citeşti ceva la ecranul PC-ului şi o carte. O fi sau nu o fi, nu contează. Am zis doar: este iraţional.

 

Ceea ce contează este plăcerea de a manipula acest obiect pluridimensional care se cheamă „carte”.


Complicată decriptarea senzaţiilor pe urma aproprierii unei cărţi! Anume „apropriere” şi nu „lectură”. Actul aproprierii presupune individualizarea obiectului. Un adevărat parcurs de iniţiere şi interpenetrare în care sunt implicate toate simţurile.


Şi atunci cînd fiecare componentă (de la textul propriu-zis şi pînă la calitatea hîrtiei) a obiectului-carte este gîndit pentru a produce plăcere, rezultatul nu poate fi decît unul: singularizarea cărţii.


Text sublim, ilustraţii superbe, executare impecabilă şi... plăcere tactilă. Mmmm... suav. „Soie” mi-a intrat în piele! Soit!


Este cazul cînd, în afară de creatorul textului (Alessandro Baricco), ilustratorul (Rébecca Dautremer) şi editorul (Tishina, Paris) devin co-autori cu drepturi depline.

 

Enjoy! :

 

soie_tishina_2.jpg

 

soie_tishina_3.png

 

soie_tishina_4.jpg

 

soie_tishina_5.png

 

soie_tishina_6.jpg

Partager cet article
25 janvier 2013 5 25 /01 /janvier /2013 00:54

Cu rechinii nu poţi lupta cinstit...,p. 132

Printre-Barbati.gifCum credeţi, cum e să fii femeie printre bărbaţi?

Vom evita a(ma)bil polemicile pompoase despre condiţia femeilor pe acest Pămînt (la general) şi în Moldova (în particular) şi vom menţiona doar un detaliu: sintagma ar trebui întoarsă pe dos, ţinînd cont de situaţia demografică, pentru a găsi bărbaţii printre femei... În rest, nimic ieşit din comun.

Să complicăm deci niţel datele problemei: cum e să fii o femeie frumoasă printre bărbaţi? Îmi veţi spune că depinde în mare parte de bărbatul acela singular care-i stă în preajmă. Din nou nimic deosebit: combaterea clişeului tipic - la ravissante idiote - şi a efectului de mignonetă...

Ok, atunci haideţi să "eliminăm" bărbatul (nu ar fi o mare scofală s-o faci în ziua de azi): devine palpitant, nu? O văduvă frumoasă printre bărbaţi... Atenţie la avalanşa de feromoni şi salivări lubricoase!... Dar tot parcă nu am scăpat de banalitate... cu iz obscen pe de-asupra...

Să mai introducem atunci cîţiva coeficienţi: să zicem că bărbatul "eliminat" a fost un potenţial prezidenţiabil; şi să mai presupunem că femeia este dotată cu o inteligenţă rară; şi să mai zicem că prin voia întîmplării (căci toate se întîmplă întîmplător, nu-i aşa?) femeia devine şi ea prezidenţiabilă şi chiar face campanie electorală... printre bărbaţi...

Acum ce ziceţi? Cum e să fii femeie printre BĂRBAŢII Neamului? Dar cum e să rămîi om printre BĂRBAŢII Neamului? Pare complicat?

Mihaela Perciun zice că este... Al dracului de complicat... Să mori, nu alta!

 

 

 

Partager cet article
24 décembre 2012 1 24 /12 /décembre /2012 13:24

ultimii_eretici_ai_imperiului.jpg„Лёд тронулся, господа присяжные заседатели”,

Ostap Bender in 12 scaune, Ilif & Petrov

 

Pe coperta acestei cărţi scrie Must Read (Gherasim Sadulaev a zis-o, nu eu)! Mă veţi întreba: „Dar ce crezi tu despre această carte?” Simplu: acelaşi lucru!

Din ce se compune acest Must Read (o consecinţă directă a propriului act de lectură, bineînţeles)?

Meritul cel mai mare al cărţii nu sînt ideile dezvoltate cu un dezinvolt şi o lejeritate înşelătoare (este  relativ greu să clasifici această scriere în paradigma unui gen literar convenţional), ci o permanentă chestionare a „gîndirii de lemn” (în paralelism cu „limbajul de lemn”) cu flash-back -uri  ce investighează istoria noastră recentă şi nu numai.

Şi dacă e să pornim de la ipoteza autorului potrivit căreea interminabila perioadă de tranziţie ar fi un fel de mahmureală, atunci aceste mici/mari teorii şi revizuiri al unor pseudo-adevăruri preconstruite cad tocmai la ţanc. (fiindcă doare mintea groaznic!)

Şi dacă lista de soluţii anti-mahmureală (o metaforă şi alegorie de trei etaje, pe care doar „alcoolicii” de alde noi ar putea s-o p(e)r(i)ceapă) rămîne voalată (intrăm în „partizanat” sau „angajament politic”? şi dacă abandonăm „pasivitatea”, cum discutăm cu „puterea”, dacă acceptăm ideea autorului că cea mai bună rezistenţă a fost sabotarea „limbajului”?), prima cărămidă din temelia edificiului (aici se cuvine să ne amintim de castelul lui Kafka) poate fi considerată dezbătută!

Şi anume acesta este meritul  principal şi indiscutabil al ereziilor de la Vasile Ernu!

Şi dacă...

Partager cet article
29 novembre 2012 4 29 /11 /novembre /2012 13:54

Visniec_Sindromul.JPGCe ştiţi despre oraşul în care vă trăiti zilele şi… cuvintele ? Ce ştiţi despre perso(a)(naje)le care vă înconjoară ?

 

Îmi vine greu să scriu despre aceast roman. Este o carte despre tot şi despre nimic, dacă e să alegem un cîmp de referenţialitate convenţional.  Este o carte despre carte. Este o scriere despre scriere. Sînt cîteva mii de cuvinte despre cuvinte.

Este, mai ales,  o carte despre traversarea frontierelor. Reală, într-un prim abord, cu toată şarja dramatică corespunzătoare furnalului oricărui exod, suprarealistă şi omniprezentă, pe final, această traversare devine laitmotivul fiecărui rînd, distrugînd gradual orice posibilitate de a delimita frontiera însăşi.

Frontiere terestre, lingvistice, „frontiera dintre realitate şi ficţiune”, „frontiera dintre viaţă şi vis”, „toate frontierele dintre genurile literare”, „mici şi mari, vizibile şi invizibile, interioare şi exterioare, psihologice şi fizice, sociale şi domestice, erotice şi fantasmatice...

Unica realitate indiscutabilă rămîne Maria Sa Cuvîntul: „Haideţi  să ne îmbrăţişăm pentru că formăm cu toţii un text, o poveste unică, fragilă, pe cale de a se evapora în chiar momentul scrierii ei...

Şi Parisul? Ah, Parisul...

Ce nebunie, să încerci să te afirmi la Paris cînd la Paris trebuie de fapt să contempli, să rămîi anonim, să-i trăieşti poezia...

Departe, departe timpurile lui Eugène de Rastignac...

Partager cet article
21 novembre 2012 3 21 /11 /novembre /2012 06:59

scrisoare maresaluluiSînt sigur : titlul „Tunul de lemn” este astăzi asociat mai mult cu un indiscutabil succes cinematografic decît cu textul origina(r)(l) al lui Nicolae Esinencu.


Evoluţia extraordinară a mesajului intrinsec în urma transpunerii în imagini a textului merită toată atenţia, căci, deşi firul epic a rămas relativ fidel scrierii, restul componentelor inter/meta-textuale inerente au suferit o modificare considerabilă.

Pe lîngă celebrul „Tun”, culegerea „Scrisoare Mareşalului” mai conţine şi cîteva alte nuvele, adevărate mostre ale unei lumi pe care, încet, dar sigur, o uităm, unii idealizînd-o, alţii diabolizînd-o pînă la paroxismul absurdităţii, deplasînd astfel realitatea istorică într-o zonă ce ţine mai mult de mitologie ori misticism decît de memorie colectivă.

Or, şi acest fapt este ferma mea convingere, noi nu vom fi capabili să ieşim din mocirla confuntărilor sterile în care sîntem menţinuţi de 25 de ani fără o asumare integrală a trecutului. Ceea ce este diferit de revizuirile constante la care sîntem supuşi. (Desigur, dacă nu ne simţim mult mai confortabil anchilozaţi în rolul nostru de turmă, de „carne de tun” gata să se sacrifice la primul „Hei-rup!” lansat de „liderii ideologi”.)

Pentru mulţi această lectură va fi astăzi derutantă. Nicio tabără beligerantă nu va fi capabilă să se identifice cu textele respective.

Şi numai acest singur fapt face ca nuvelele din culegere să prezinte interes. Şi pe care vă invit să le citiţi şi Dumneavoastră.

Partager cet article
14 novembre 2012 3 14 /11 /novembre /2012 00:24

Cum vă dormiţi somnul de veci, moldoveni ?... (p.108)

 

si-a-fost-noapte.jpgUn roman grăbit. Un roman scris pe muchie de cuţit. Cum ar fi să scrii fiecare pagină cu conştiinţa clară şi lucidă că poate fi ultima. Că, uite, pui punct la frază şi s-ar putea să fie ultima. A reuşi, a reuşi cu orice preţ să spui esenţialul... Nu mai ai timp pentru fiorituri, pentru descrieri minuţioase, pentru dezvoltări de subiecte şi personaje.

 

Un roman telegrafic.

 

Un roman codat.

 

Un roman ideografic.

 

În care fiecare pagină este potenţial deschizătoare de uşi pentru noi şi noi romane. Dar nu mai este timp pentru ele. Toate romanele au fost deja spuse şi scrise, iar cele nespuse şi nescrise rămîn pe seama cititorului şi a urmaşilor de breaslă.

 

Descurcaţi-vă! Au nu aveţi destulă imaginaţie? Au nu ştiţi? Şi dacă nu ştiti, atunci...

 

Un roman de o densitate epică pe care rareori am întîlnit-o. 120 de pagini care, diluate în imaginaţia şi erudiţia cititorului, ar putea (re)constitui o epopee lunga cît o viaţă. Un roman unde pînă şi simbolistica este una minimalistă. Iureşul evenimentelor subordonat unui singur scop: elaborarea mesajului absolut. Istoria însăşi se pomeneşte împinsă şi redusă la statut de figurant, la un rol de saltimbanc, de cadru şi decor dramatic pentru cristalizarea acţiunii supreme şi eterne – DRAGOSTEA.

 

 


 

 

 

 

Partager cet article
12 octobre 2012 5 12 /10 /octobre /2012 14:03

Eu ştiu ce face acum Aureliu Busuioc !

Busuioc_D-ale_vanatorii.JPGE plecat la o baltă care, aşa cred eu, seamănă leit cu delta Dunării contemplînd „junglele de arini şi salcii, păpuriş şi stuf, …. covorul împletit din muri şi zmeuriş şi sute de melifere” ori împinge lotca cu ghionderul  prin hăţişurile de stufăriş:

trestiile singuratice se dădeau cătinel la o parte  cu o mică plecăciune, lipanul îşi chema frunzele în afund, lăsînd la suprafaţă doar florile de un alb imaculat, şi mai frumoase parcă oglindite în albastrul lucios al apei; din cînd în cînd, cu valul în cap, vreun crap somnoros se ferea domol din calea îmbarcaţiunii… Totul ca o sută, ca o mie de ani în urma în după-amiezile de august toride şi leneşe…”

Sînt convins că s-au făcut mari prieteni cu tata, pescar pătimaş, bun de gură şi el, deşi cam zgîrcit la vorbă, şi savurează împreună un vin de zaibar sau ţuică fiartă, iar puşca şi undiţele lor fac rădăcini şi încolţesc, şi înfloresc alături, ascultîndu-i...

Tată, ştii undiţa aia din bambus, adunată din acele trei vergi (una era la noi demult, alta am adus-o eu de la băieţii din sat şi a treia, vîrful, ai găsit-o de pe undeva de la colegi) pentru care ai meşterit la uzină nişte capete de metal ce se îmbrăcau perfect una în alta şi care, astfel puse la un loc, făceau o „vargă” de vreo 5 metri, uşurică, numai bună de prins crapi? Ţii minte cum ne-o disputam şi ne rînduiam la prins anume cu ea, celuilalt revenindu-i prăjina de salcîm, mai grea şi mai scurtă? Stă şi astăzi desfăcută în garaj, aşa cum ai legat-o atunci...

Aici la noi nu încolţeşte mare lucru...

Ştii ce-am să te rog? Să-mi ţii şi mie un locuşor, o pîrtie bine pregătită cu un ochi de apă printre papură. Şi vedeţi acolo, să vă mai rămînă şi din ţuică şi zaibar, să-mi mai clătesc dorul cînd ajung.

Eram exact la pagina 75 cînd am aflat că Aureliu Busuioc a plecat la vînătoare... Lectura acestei cărţi (D’ale vânători: întâmplări vânătoreşti şi nu numai, 2005, Prut Internaţional) a căpătat o altă conotaţie.  

 

O dedicaţie mai veche pentru tata, AICI.

Partager cet article
6 octobre 2012 6 06 /10 /octobre /2012 01:50

cantecul-marii-oleg-serebrian-x300.pngAnii 40 ramîn în continuare un mare “tabu” la noi în Basarabia. Între mistificari, idealizări şi diabolizări, am cam pierdut firul realităţii, căci continuitatea generaţională a dispărut în urgiile mai recente ale istoriei…

 

Sunt, din păcate, puţine romane care ar avea capacitatea să ne plonjeze în acea epocă într-un mod senzorial ce ar respira autenticitate altfel decît prin intermediul cifrelor şi rapoartelor seci sau prin prisma isteriilor ideologice… Pentru mine astfel de romane au fost « Întoarcerea Huliganului » de Norman Manea, « Rusoaica » de Gib Mihăescu, „Ora 25” de Virgil Gheorghiu şi, iată, de cîteva zile, «Cîntecul Mării » de Oleg Serebrian. Chiar dacă n-aş încumeta să le pun un semn de echivalenţă, « Cîntecul Mării » este o mostră autentică (chiar enerva(n)tă pe alocuri din cauza multitudinii detaliilor şi referinţelor istorice) a Cernăuţului românesc, pierdut pentru totdeuna…


Dar mai este şi un jurnal al agoniei unei lumi ce s-a lăsat murită prin propria ignoranţă, superficialitate şi aroganţă.  


Mai puţin voalată (deşi poate fi doar o chestie de gradualitate banală a intenţionalitătii), această întrebare dureroasa am mai găsit-o şi la Александр Солженицын în « В круге первом » materializată în chinurile coacerii rebeliunii lui Герасимович şi cristalizată în profetica şi programatica – «я не ловец человеков !», şi la Victor Klemperer în autobiograficul « LTI - Lingua Tertii Imperii », într-o formă, de această dată, cît se poate de directă.

 

Deşi nu cred că autorul „Cîntecului Mării” a pus accentele anume în acest fel, întrebarea respectivă, formulată cît se poate de prozaic: « Cum de s-a întîmplat ce s-a întîmplat?» (à la Герцен), nu m-a părăsit pe întreaga durată a lecturii. Şi, într-un mod cu totul neaşteptat (în primul rînd, pentru autorul romanului, cred) şi probabil injust (din p.d.v. al clişeului general), personajul Martei Skawronski a focalizat şi absorbit această culpă ingrată...


Raţiunea îmi spune că nu am dreptate. Dar oare a existat ceva raţional în secolul XX?


Şi cine se face responsabil de ce se întîmplă astăzi?

Partager cet article

Despre PUNCT-ul din .FR

Poveşti, povestioare, gânduri, reflecţii, idei mai profunde şi mai superficiale, grave si ilariante... un punct de vedere şi doar atât. Doar un punct în imensitatea blogurilor. Doar un punct din atâtea altele dispersate în nebuloasa reală si virtuală. Doar un punct. Deşi... câte odată nu-ţi lipseşte decât un punct pentru a fi un i! 

"De sus, din vârful săptămânii,
să le rânjesc urlat, scârbos:
iubesc doar locul nu stăpânii,
precum fac câinii pentr-un os.

Şi iarăşi şapte gospodine
să dea cu bolovani în mine,
iar eu să urlu, urlu-ntruna
atât cât n-o apune luna."  Nichita Stănescu

Rechercher