Overblog
Suivre ce blog Administration + Créer mon blog
31 mai 2015 7 31 /05 /mai /2015 11:20

Un stârc. O creatură superbă a naturii.


Această pasăre în doar câteva minute a ingurgitat trei peşti din bazinul parcului. Îl priveam cum îşi făcea mendrele fără să-i pese de toţi vizitatorii dominicali ai locului şi nu puteam să mă împac cu incongruitatea situaţiei. Există parcul, în parc - un lac artificial, decorat minuţios, cu o mică colonie de gâşte din sălbătăcia cărora le-a rămas doar numele speciei şi în care plutesc peşti pe care vizitatorii îi hrănesc chiuind de plăcere când aceştia se năpustesc asupra fărâmiturilor de pâine. Cumva înţelegi că fiecare detaliu din acest parc, armonia plantelor şi vietăţilor de aici, este rezultatul grijei unui număr mare de oameni, că există o logistică întreagă şi o maşinărie complexă care face ca lucrurile să fie aşa cum sunt şi să ne bucure toate simţurile atunci când venim în această grădină. Până la urmă chiar şi vizitatorii parcului sunt parte a acestui mecanism, ei fiind acei din banii cărora e posibilă această mică minune.

Şi iată că în acest lac vine stârcul. El nu era prevăzut de peizagist. El e din altă lume, el nu se încadrează în landşaft. Şi stârcul, în doar câteva minute, a ingurgitat trei peşti din lac. Cu o uşurinţă dezarmantă.

Să mori de ciudă, nu alta !... Iar voi ziceti de miliard…

Stârcul...
Partager cet article
1 avril 2015 3 01 /04 /avril /2015 00:37
bul. Ştefan cel Mare, 166

Din crăpătura peretelui

Au început a şerpui

Şoapte

Negre ca zgura

Şi unsuroase ca seul

Din cozile de oi

Lăbărţate

Pe care măcelarul

Le adună în oale

Căci i s-a spus

Că-i de leac

Dar nu i s-a spus

La ce anume

Şi el adună oale cu seu

Neştiind

Cum sa le vândă

Şi şoaptele curg

Şi ne ung cu negru

Pe la urechi

Şi plângeri se acumulează

La primărie

Pentru că zgârâie auzul

Când treci pe acolo

Şi-i stradă centrală

Şi Ariel-ul e scump

Iar detergenţii de producţie

Autohtonă

Sunt ineficienţi…

Şi s-au trimis

De la primari

Zidari şi calfe mari

Şi cu Manole zece

Şi-atunci când zidarii

Au început a desfunda

Peretele fisurat

Au dat

În loc de mortar

De sânge-nchegat

Partager cet article
17 mars 2015 2 17 /03 /mars /2015 10:44
False Start. Tabula rasa

« Снег. И мы беседуем вдвоем

 Как нам одолеть большую зиму

 Одолеть ее необходимо

 Чтобы вновь весной услышать гром

 Господи! Спасибо, что живем! »

 

 Aceste cinci rânduri mi s-au întipărit în minte încă de când am văzut filmul pentru prima dată… E, de fapt, unicul lucru pe care l-am memorizat atunci. Nici tu regizor, nici tu actori, nici măcar numele filmului… A fost demult, undeva prin 1991, şi eu nu aveam decât 14 ani… Vorba aia : pe-o ureche intră – pe alta iese… De mirare e cum de s-a prins şi acest catren de mine.

 

Pentru foarte mult timp, deci, nu păstrasem în memorie decât aceste 5 rânduri şi, vizual, scena finalului, în care eroii filmului zboară pe o locomotivă cu aburi, undeva… spre alte tărâmuri... Apoi, peste ani, au început să revină nume, secvenţe disparate şi, într-un sfârşit, şi numele lui Riazanov… Reconstituirea a început cu Oleg Basilaşvili, fiindcă i-am mai văzut un film şi fiindcă memoria imediat a făcut conecţiunea cu tipul din faţa pianului… Lia Ahedjakova bineînţeles, care între timp devenise o referinţă, şi nu doar în cinema… Apoi, urmărind bătălia cineaştilor din Rusia cu despotizmul lui Mihalkov & Co în care apărea epizodic şi numele lui Riazanov, am ajuns să caut filmografia acestuia şi m-a fulgerat: păi iată-l, filmul! : “Небеса обетованные”! Şi atunci totul a revenit la loc. Priviţi-l, e un film care nu a “îmbătrânit” deloc… Şi mai e ceva: cred că e cazul să revenim la acei ani. Să înţelegem ce s-a întâmplat. Ce anume am scăpat? Unde anume am greşit? Cum de am ajuns unde am ajuns?...

 

Cheia nenorocirilor de astăzi nu rezidă în perioada comunistă, ci anume în acea scurtă perioadă post-sovietica. O să-mi spuneţi (şi vă voi da dreptate) că dacă nu ar fi existat acei 70 de ani (sau 45 pentru Moldova) de putere sovietică nu ar fi existat nici „tranziţia”. Aşa este, dar chiar şi din acea epocă se putea ieşi în mai multe feluri. Şi noi am „ales-o” pe cea mai rea posibilă...

 

Ce frumos şi promiţător, ameţitor chiar prin infinitul posibilităţilor, a fost acel început! Perestroika, Glasnosti... Cuvinte care ne îmbătau atunci... Emisiunile televizate înregistrate deveniseră la un moment dat o blasfemie şi o atentă împotriva LIBERTĂŢII CUVÂNTULUI şi a DEMOCRAŢIEI... Mai există astăzi „direct” la televiziune?...

 

Generaţia mai tânără nu are de unde şti. Atunci când aud de la un mucos (să n-o luaţi în nume de rău) de mai puţin de 30 ani vorbind înflăcărat şi acuzând cu „mentalitate comunistă” îmi vine a râde. Şi acest lucru este perfect valabil pentru toate taberele, inclusiv pentru tinerii „comsomolişti” care pledează astăzi pentru un retur spre URSS. Ce ştiu ei despre acele timpuri?!

 

Ceva a mers rău la un moment dat... Undeva ceva a fost setat greşit. La nivelul cel mai de bază, esenţial. Acel al valorilor şi codurilor-sursă... Oricât de mult nu am înjura „puterea” ar trebui să recunoaştem o evidenţă: suntem de-o teapă. A fost sădită a seminţă rea. Care astăzi ne-a împărăginit de-a binelea. Şi nu prea se vede (cel puţin eu nu prea văd) cum putem scăpa de iarba rea... Căci asta ar însemna să ne redefinim pe noi înşine... Şi ce poate fi mai greu, dacă nu imposibil, dacât a recunoaşte că alegerile esenţiale din propria-ţi viaţă au fost eronate... O fi prea târziu? Să aşteptăm să crească copiii, care prin rebeliunea lor adolescentină să ne spună (şi vor avea perfectă dreptate!) că suntem nişte boşorogi bătrâni care nu am înţeles nimic în viaţă? Şi dacă nu se răzvrătesc nici ei, ce ne facem? Poate să începem noi cu ceva? Tabula rasa! Să ne aducem aminte...

 

Imagine: Francis Bacon, Etude pour un portrait de George Dyer (1967)

 

Partager cet article
11 mars 2015 3 11 /03 /mars /2015 13:01
Taj Mahal

 

A traduce un poem este deja un lucru ingrat. A-l traduce de pe o traducere este practic un sacrilegiu… Cu toate acestea nu m-am putut abţine.

Căutând pe net texte despre Taj Mahal, pe care am avut fericita ocazie să-l vizitez acum câteva săptămâni, am dat de acest superb poem de Sahir Ludhianvi tradus în engleză deja. Fără îndoială, mulţi din cititorii acestor pagini stăpânesc şi limba lui Shakespeare... Cel puţin ei vor putea face abstracţie de al doilea filtru (al meu) şi vor aprecia textul în engleză. Celorlalţi, cu scuzele de rigoare pentru sacrilegiul despre care vorbeam mai sus, le propun o variantă în româna a unui text pe care l-am îndrăgit.

 

 

(Traducere proprie din engleză)

 

Pentru tine, Taj este poate un monument al iubirii;

poate că adori acest minunat loc,

dar, dragă,

hai să ne întâlnim undeva în altă parte !

 

În asemenea locuri regeşti,

noi – săracii?

Opulenţa regală se vede oriunde nu te-ai uita

doi sărmani iubiţi – aici ?

Pe bune, deloc la locul lor !

Scumpo, numai dacă ai vedea, după acest aşa numit simbol al dragostei,

dezmăţul vulgar al opulenţei.

Vrajită fi-vei de mauzolee regale,

numai de te-ai gândi

la casele noastre lugubre !

 

Nenumarate alte milioane sunt îndrăgostiţi;

cine ar spune că sentimentul lor nu este real

doar din cauza că ei, ca şi noi, nu au mijloacele

să pună pe el o publicitate ?

 

Aceste mauzolee, aceste arogante cetăţi,

aceşti piloni ai eminenţei regale, aceste grădini luxuriante :

În chiar aceste flori şi vii

curge sângele strămoşilor noştri, iubito.

 

Au nu crezi tu oare că şi ei erau întrăgostiţi,

oamenii, prin arta şi măiestria cărora

acest monument este într-atât de frumos ?

Ei şi iubiţii lor zac astăzi anonimi

în mormite fără nume, fără o singură lumânare

aprinsă pentru ei.

 

Aceste grădini pe malurile Jamunei,

acest palat, cu uşile, pereţii şi nişele lui dantelate –

sunt doar felul în care un împărat,

folosindu-se de bogăţia şi puterea lui,

îşi bate joc de dragostea noastră, a celor săraci,

N-am putea să ne întâlnim undeva în altă parte, iubito ?

 

-------------------------------------

 

Translated by Riz Rahim

 

For you, the Taj may be a monument of love;

you may adore this lovely spot

but, darling,

let’s meet somewhere else!

 

In such royal places,

we– the poor?

Regal opulence seen every which way,

two poor lovers– here?

Really out-of-place!

Sweetheart, under this so-called symbol of love,

if only you’d seen the vulgar splurge of opulence.

Charmed you may be by royal mausoleums,

if only you’d thought

of our own dismal homes!

 

Countless millions are in love;

who can say their emotions aren’t real

just because they, like us, have no means

to put up an advertisement?

 

These mausoleums, these arrogant forts,

these pillars of royal eminence, these lush gardens:

In these very flowers and vines

runs the blood of our own ancestors, my love.

 

Don’t you think they must also have been in love,

the people whose art and skill

made this monument so beautiful?

They and their loved ones now lie nameless,

in unmarked graves, without a single candle

yet lit for them.

 

These gardens, by the Jamuna,

this palace, the embroidered doors, walls and niches–

that’s just how an emperor,

using his wealth and power,

mocks the love between us poor people,

Could we meet somewhere else, darling ?

Partager cet article
28 février 2015 6 28 /02 /février /2015 23:47

Nu vreau să scriu…Spider-of-the-evening_Dali.jpg

Şi nu sunt muzele de vină,

Şi n-am ce-i cere Melpomenei,

Şi nici chiar lenea cea bătrână,

Hidoasă babă hrăpăreaţă,

Rânjindu-mi-se printre ore,

Obraznică şi jalnică paiaţă,

Pândindu-mi clipele

De printre clape

Până-n momentul

Când mă scap cu degetul pe taste

Şi când îi dau în cap

Să sară dintre ele speriată!

 

Nu vreau să scriu...

Şi râde-n hohote din dormitor Morfeu,

Şi îl trimite pân-la mine pe Moş Ene...

Ce ştie ăsta?

Doar să umble pe la gene,

Unealtă mută-a unui zeu

Ce vede în refuz o cale

Să-şi mai mărească contul

Pe a mea spinare.

 

Nu vreau să scriu...

Ce zace în această renunţare?

Nu ştiu.

Aş vrea să scriu acum „nu ştiu”...

Pe cine aş minţi?:

Până şi spinul din pustiu

Îşi are rostul său şi dromaderul.

Ascult refrenul

"De-aş avea patru dromadere"...

Şi ştie unul Dumnezeu

Ce rost îşi are scrisul meu...

Si j’avais quatre dromadaires,

Si j’avais quatre dromadaires...

Partager cet article
9 janvier 2015 5 09 /01 /janvier /2015 10:16

Dieux n’existe pas.tout-ca-pour-ca.jpg
Ou alors il est con
Oui, ce qu’on appelle un vieux con
Un très vieux con gâteux
Ou alors il dort...
Et dans son sommeil
Il voit des cauchemars, des horreurs…
Ou alors c’est un sadique
Une sorte de dictateur
Sans pitié ni âme…
Mais bon, c’est plutôt non
Vu d’ici-bas
Dieux n’existe pas.
Mais bon si un jour
Il m’appelle devant lui
Je lui dirais…
Non, rien.
Je le giflerais.Dieu-n-existe-pas.jpg
Non pas que je le hais
Mais juste pour le réveiller
Des fois où il dort
Ou alors juste pour voir
Comment c’est
Car je n’ai jamais giflé
Un vieux gâteux
Même pas des cons
Car ici-bas on ne tape pas
Sur des vieux
Cons ou pas
Je verrais bien alors
Ce qu’il me dirait
Mais bon, vu qu’il n’existe pas
Je lui dirais que je ne le crois pas
Et puis il ne ferait rien
De toute façon
Et à son habitude.
Non, Dieux n’existe pas
Aucun d'entre eux
C’est une certitude.

 

Imagine1: Pagina Facebook France Inter © Florent Aumoitte

Imagine2: Charlie Hebdo, Charb, unul din caricatiristii asasinati la Paris

 

 

 

 

 

Partager cet article
31 décembre 2014 3 31 /12 /décembre /2014 12:04

carte-postala.jpgS-a scurs şi ăsta… s-a dus pe apa sâmbetei… cum ai fi să te dezbaieri de-o săptămână cu faceri şi chinuri, căci aşa ne-a fost prescris încă din născare, în aşteptarea unei Duminici cu liturghie de dimineaţă, cu un pahar de cinste la crâşma de după colţ după, primeniţi, ca toţi sătenii, în straie curate, şi cântărind ce s-a făcut bine (sau ce-au mai făcut bine ceilalţi şi-aş putea să fac şi eu) şi încercând să le mai rânduieşti pe cele de au să vină de la o luni...

 

Şi dacă tot vorbim de scurgeri şi de ape, am mai zice că, dacă din acest an 2014 nu au mai rămas decât căţiva stropi, s-au rupt deja apele prevestind înfăţişarea la/în faţa lumii a anului 2015.

 

Cum a fost 2014 aţi văzut, cum va fi 2015 vom mai vedea, deşi ştie toată lumea că surcica nu sare departe de trunchi, iar câinele mâţe nu face şi, respectiv, putem de pe acuma să-i presimţim chipul şi înfăţişarea... după chipul şi înfăţişarea genitorilor lui.

 

E ora când se fac bilanţuri şi evaluări punând pietricele albe şi negre pe o balanţă imaginară. Încercăm cu toţii să-l botezăm (post-mortem) pe acest 2014 care a trecut. Vană încercare, căci nu putem compara, oricât n-am încerca, anii înde ei, la fel cum nu vom reuşi s-o facem cu oricare altă unitate de măsură a timpului. A fost cum a fost şi bine c-a fost (căci e mai bine să spui că e bine, din moment ce trecerea timpului n-o poţi nici controla, nici schimba, darămite opri).

 

Să lăsăm deci toate scărmănările astea de minte şi să ne bucurăm că mai suntem, că suntem împreună cu ceilalţi, că există pe lumea asta (întotdeauna există!) persoane cărora le mai pasă de noi şi să încercăm să arătăm şi noi celor dragi că ne pasă de ei (nu costă mult, dar binele acesta face mult bine!).

 

Să-mi fiţi cu toţii sănătosi, dragii mei, să aveţi parte de dragoste şi să nu uitaţi s-o înmulţiţi şi s-o împărtăşiţi, căci dragostea din dragoste creşte!

 

Şi dacă nu e prea mult ceea ce vă cer, un singur lucru mi-aş dori şi eu: zâmbiţi-vă unul altuia, fiţi atenţi faţă de cei din jurul vostru, fiţi mai îngăduitori şi mai respectuoşi unul faţă de altul şi veţi vedea atunci cum totul devine mai... uşor.

 

LA MULŢI ANI TUTUROR!!! DRAGOSTE ŞI PACE VĂ DORESC!

 

Partager cet article
6 décembre 2014 6 06 /12 /décembre /2014 01:38

la coada calului 

  Filogeneza unei vizite la români presupune o deplasare graduală de la coadă spre bot, omiţând, ce-i drept, orice chestionare sau abordare a unei probleme esenţiale: poziţia şi deplasarea calului în spatiu. Coada calului (mai puţin partea corpului pe care o ascunde cu greu) este deci o poziţie incipială echivalentă cu geneza unei aventuri iniţiatice ezoterice.

 

Şi încă ceva: dacă ultimul pahar se bea "la botul calului" şi acest lucru este într-atât de firesc încât bem la botul sărmanelor ecvidee chiar şi în a lor strigătoare la cer absenţă (căci de-ar fi prezente n-ar striga, ci necheza), de ce nu s-ar bea primul la coada aceluiaşi cal?... existentială întrebare !


Şi mai e ceva: apără de muşte! inclusiv de acelea din capul căruţaşului !

 

 


Partager cet article
7 novembre 2014 5 07 /11 /novembre /2014 17:23

Pe 25 Octombrie blogul pe care îl citiţi chiar în acest moment şi care se numeşte (probabil nu prea inspirat) „Un PUNCT din .FR” a împlinit exact 4 ani!

4patru-copie-1.JPG

 

Nu e mult, dar nici puţin nu este. Un copil la cei patru ani ai săi aleargă deja bine pe picioare, inventează poveşti, este sincer, căci minciuni încă nu ştie a spune, iar scornelile lui nu sunt decât roada imaginaţiei hiper-abundente. Unii la patru ani ştiu deja să citească. Se găsesc şi din acei care scriu, încă neîndemânatic, cuvinte şi chiar scrisori pentru Moş Crăciun…

Cam pe toate astea le ştie şi PUNCT-ul din .FR. Anul care a trecut a fost unul cât se poate de intens. Deşi blogul ar putea fi şi ceva gelos. Multe din textele pe care i le dau, sunt împărtăşite şi cu alţii... Mai mult, chiar sunt scrise iniţial pentru alţii!

Dar pentru ca să-i fac parte dreaptă, îi rezervez exclusivitatea pentru ce am mai drag: impresiile despre cărţile citite, poveştile şi poemele. Eu zic că este un deal bun şi onest pentru faptul că-mi poartă în spate acele 88 de texte (Jur pe capul blogului! – nu am făcut-o intenţionat! Acest 88, exemplar de simetric, orizontal, vertical şi pe diagonală, 6 infinituri suprapuse, perfect divizibil la cei patru ani ai săi, este fatumul întruchipat!) scrise anul acesta.

I-am mai făcut un cadou blogului: i-am cumpărat un nume de domeniu, deşi aici el ar putea să-mi dea dojenitor din deget: „Auzi?, cică mi-ai făcut un cadou... Pe naiba! Nu-ţi este ruşine? Ţi-ai ales numele tău drept domeniu şi nu pe al meu!”. Mda... aici are dreptate, dar ce să-i faci? Chestie de copyright. Dacă te-ai fi descurcat şi tu cumva, frate-blog, să-ţi mai atragi şi alţi autori, atunci am sta de vorbă altfel, aşa însă... Vei rămâne al meu.

I-am schimbat puţin şi înfăţişarea. Nu prea brutal, să nu-şi ia nasul la purtare prea mult. Noi cu blogul suntem educaţi altfel, fără fiţe şi cu sobrietate la veşminte. Îi mai datorez câteva ameliorări în structură care vor veni curând şi vom fi împăcaţi.

Nu ştiu dacă ne-am făcut mai buni ori mai răi în patru ani. Suntem pur şi simplu diferiţi decât am fost... Nu-i stă bine cuiva, nici chiar unui blog, să se aprecieze în public. E destul s-o facă ceilalţi, adică Măriile Voastre, dragii şi atât de preţioşii mei Cititori.

Iar noi vom mai scrie. „Atât cât n-o apune luna”... Iar dacă va apune, vă vom anunţa din timp.

Partager cet article
4 novembre 2014 2 04 /11 /novembre /2014 11:13

Nu mai reuşesc să scriu vre-un gând închegat ca lumeaarabesque.jpg
(De parcă lumea ar fi creat ceva înghegat pînă-acum !)
Mă războiesc cu metafora: să scap de ea...
Dă-mi, Doamne, un gând fără arabescuri,
Curat ca lacrima!...
Anume aşa : de-o platitudine stearpă
Precum rândul de mai sus,
Străveziu ca apa de izvor,
Răcoritor,
În care să-mi sting…

Partager cet article

Despre PUNCT-ul din .FR

Poveşti, povestioare, gânduri, reflecţii, idei mai profunde şi mai superficiale, grave si ilariante... un punct de vedere şi doar atât. Doar un punct în imensitatea blogurilor. Doar un punct din atâtea altele dispersate în nebuloasa reală si virtuală. Doar un punct. Deşi... câte odată nu-ţi lipseşte decât un punct pentru a fi un i! 

"De sus, din vârful săptămânii,
să le rânjesc urlat, scârbos:
iubesc doar locul nu stăpânii,
precum fac câinii pentr-un os.

Şi iarăşi şapte gospodine
să dea cu bolovani în mine,
iar eu să urlu, urlu-ntruna
atât cât n-o apune luna."  Nichita Stănescu

Rechercher