Înfloresc în jur copacii,

Ceru-i luminos.

Pentru pace, pentru pace

Mulţumim frumos. (Grigore Vieru, Mulţumim pentru pace)

Zboară.

«Sunt priiiiimuuuul!»

Această pătrundere

Fulgerătoare,

Euforică

A spaţiului!

Explozia focului

Uitată undeva în urmă,

În întunericul

Ţevii genitoare.

Şi apoi – lumină!

Toată această lumină!

Şi particulele ei

Sărind ca popicele

Din cale-i.

În doar câteva secunde,

Poate doar una,

Poate chiar frânturi de secundă,

Va lovi în ceva:

În piatră,

În lemn,

În fier

Sau în carne.

Pe cât de adânc

Va pătrunde

E doar o rezultantă

A unor ecuaţii

Cunoscute din timp

Cu variabile de

Viteză

Distanţă

Şi densitate a meteriei.

Şi în clipa când acest

Mini Big Bang

Distrugător

Se va produce

Mesajul său de

Pace,

Iubire

Şi speranţă,

Esenţa însăşi

A existenţei sale,

Misiunea supremă

Pe care o poartă

Ca pe o pâine

Caldă

În vârful său ascuţit,

Va fi livrat.

Dar chiar atunci

Glontele a văzut

Zeci,

Sute

Poate chiar mii

De proiectile surate

Care au şuerat

Revanşard

În sens opus…

Fară a-i fi ascultat

Mesajul…

Când s-a născut nu era decât o probabilitate de supravieţuire,

Destul de mică, de altfel.

Apoi, trecut prin cristelniţă de niste mâini străine şi unsuroase,

A devenit Ionică.

Pentru câţiva.

Prea puţini.

Apoi, prea repede, au venit şi alte nume:

„Mucosule”, „ţâncule”, „porcule”, „prostule”, „măgarule”, „elev Ionescu” (prea rar).

Într-o zi s-a văzut scris pe-o hârtie „Ivan Ivanov”,

Iar celelalte nume au fost dublate cu traduceri într-o limbă pe care a învăţat-o cu aproximaţie şi pe apucate.

Apoi Ivan Ivanov a aflat că i se mai spune şi „bou” (în ambele limbi)

Şi „ţăran” (folosit neschimbat în ambele limbi)

Şi necărturar, şi arierat (în toate variantele lingvistice posibile)...

Şi Ivan Ivanov s-a zbătut

Pentru un alt nume: „tovarăş”.

Din „tovarăş Ivanov” a reuşit să devină

„Ivan Ivanovici”.

Într-o zi a dispărut unica persoană care-i mai zicea

Ionică...

Apoi au venit şi timpurile când Ivan Ivanov s-a zbătut,

Cu aceeaşi îndârjire,

Să scape de „tovarăş”,

Iar pe „Ivan” l-a preschimbat în „Ion”.

Dar cum nimeni nu mai spunea „tovarăş Ivanov”,

Iar „Domnule Ivanov” nu sună bine,

I s-a spus „Domnule Ion”...

Acum bate uşile arhivelor

Să-şi schimbe hârtia în „Ion Ionescu”.

Dar îi vine greu...

Anii...

Imagine: afişul unui film din 1932 

J’ai aimé Paris avant même de la connaître. Depuis que j’ai vu pour la première fois «Les trois mousquetaires». Oui, dans notre recoin perdu du monde, à la périphérie de tout, même de ce qui a été l’immense URSS, il y a avait un D’Artagnan qui sauvait l’honneur de sa reine et prenait d’assaut le Louvre! Après, il y a eu la lecture de tous les bouquins de Dumas, dont la plupart avaient comme cadre cette ville, et les noms de ses rues, des lieux, des quartiers ont commencé à se faire une place douillette dans mon espace imaginaire.

Il y a eu l’école par la suite et le chapitre sur Paris avec ses monuments et un plan rudimentaire que je connaissais par cœur. Et le concours national de langue française où j’ai participé même si je n’avais pas encore l’âge, mais le sujet sur lequel il fallait converser c’était Paris, alors j’ai parlé, j’ai parlé, j’ai parlé à tel point que le jury en a eu marre et ma viré dehors en m’accordant le deuxième prix.

Il y a eu Hugo et « Les Misérables », Zola avec « Nana » et « Au Bonheur des Dames », Balzac avec sa « Comédie humaine », tant d’autres lectures…

Il y a eu les cassettes avec Joe Dassin, Charles Aznavour, Edith Piaf ou encore Patricia Kaas…

Le choix de ma fac, lettres françaises, n’avait qu’une seule justification: et si jamais… Si jamais cela me permettra de visiter, ne serait-ce qu’une seule fois, Paris… Un espoir qui se superposait à la compréhension rationnelle que cela relevait de l’impossible…

Et puis il y a eu la première visite en 1998. J’avais un appareil photo argentique, une véritable pièce de musée. Je voulais tout prendre en photo! Tout-tout-tout! Je me rappelle avoir pris une photo d’une fourrière qui enlevait une voiture! C’est pour vous dire…

Après, tout s’est enchaîné très vite. La ville m’a adopté. Elle ne m’a plus laissé partir. En 2001 j’y arrivais pour faire mes études… Et là, on a eu notre petite histoire noire… Comme il en arrive entre amoureux. Que j’ai pu la détester! Mais c’était trop tard. On était maqués.

Et on a appris à se connaître. Je l’ai découverte dans ses recoins les plus secrets. J’ai appris que c’est une ville bien vivante. La ville de mes livres d’enfance n’existait plus vraiment. Mais ce que je découvrais me plaisait encore plus! C’est là que j’ai vu mon premier opéra, mon premier ballet. Et les théâtres! On en dévorait. Et les petits concerts live dans les bars! On en voulait plus-plus-plus et Paris en rigolait. Elle en avait autant à nous montrer qu’on ne savait pas trop où se donner la tête!

Et que dire de ses goûts! Mon dieu, ces fromages qui puaient tant! Comment passer devant l’étalage des fromages sans se serrer le nez? Et ses vins? Et ses champagnes? Comment peuvent-ils boire ça? Eh bien, essayez de me les enlever aujourd’hui! Et les huîtres? Comment peuvent-ils manger ces mollusques? Vivants! Eh bien, aujourd’hui des huîtres avec un bon champagne brut me font saliver. (Tiens, il faudrait que j’en rachète pour passer une bonne soirée entre amis!).

Aujourd’hui, ma bien-aimée est mise à lourde épreuve… Je n’ai pas de mots pour qualifier ce qui se passe. L’émotion est encore trop forte et j’ai du mal à choisir mes mots. Ecrire sur la tragédie qui nous traverse est au-dessus de mes forces. Je ne peux que déclarer mon amour pour Paris. Mais j’ai appris aussi à la connaître! Elle prendra le dessus. Je la connais, ma belle! Elle est têtue! Elle est capricieuse et espiègle! Et la vie prend toujours le dessus sur la mort!

Non, sérieux, j’ai terriblement envie d’huîtres. J’en achète ce soir même! Et ça fait un bail que je n’ai pas bu du Pouilly-Fumé. Et un Opéra pour dessert. Avec du champagne! Alors, à la vôtre!

Imagine: Pierre-Auguste Renoir, "Bal du moulin de la Galette", 1876, Musée d'Orsay, Paris

Lumea ştiinţifică europeană şi chiar mondială mai nu a trecut peste o noutate de o importanţă capitală. Vasile Tarlev, cel mai longeviv Premier din Republica Moldova, acel care a condus guvernul lui Voronin din 2001 şi până în 2008, a fost numit «Academician în probleme economice la Academia Internaţională de Filozofie» din Liechtenstein. Unii internauţi mai răi de gură au luat deja în derâdere şi la zeflemea noutatea, ceea ce demonstrează încă o dată cât de incompetent şi ingrat este publicul din Republică.

Astăzi vom spulbera toate dubiile incredulilor şi astupa odată şi pentru totdeauna gura criticanilor de doi bani. «Punctul din .FR» a intrat în posesia dovezilor incontestabile care atestă caracterul revoluţionar al cercetărilor şi descoperirilor proaspăt-Academicianului Tarlev. Surse confidenţiale şi din această cauză absolut credibile ne-au comunicat că domnul Tarlev, în urma a 15 ani de muncă asiduă, a reuşit să sintetizeze o nouă substanţă cu efecte nemaivăzute până acum care se numeşte «Tarlite». De fapt, aşa o numesc acei din Liechtenstein, căci ei au uitat un detaliu primordial din acest nume: căciuliţa de pe «a»! Ignoranţa şi înapoierea liechtensteinienilor nu le permite să vadă decât sensul cel mai evident, mai superficial al denumirii, direct legat de numele Tarlev. Dar în «moldovenească» căciula schimbă tot! Varianta originală a numelui substanţei este «Târlită», fapt care conferă imediat sensuri multiple şi profunde denumirii. În primul rând el aminteşte de dragostea şi stima, până la duioşie, de care se bucură savantul în rândurile populaţiei ţării. Pe timpul premieratului său el era numit cu gingăşie «Târlică» de către popor. Şi de îndată ce spunem acest lucru ni se deschide şi un alt profund înţeles: cuvântul mai are un corespondent în rusă: «тырить», sensul căruia ne re-aduce din nou la substanţă şi la partea ei funcţională.

Aşa dar, ce este Târlita şi la ce serveşte această substanţă? După cum spuneam, efectul ei este absolut revoluţionar. O singură picătură de Târlită aplicată corect face să dispară, nici mai mult, nici mai puţin, tocmai 5% din PIB-ul unei ţări! Dar cum legea conservării energiei nu a fost încă anulată de nimeni, ceea ce dispare undeva apare în altă parte! Probabil printre aceste locuri se află şi Liechtensteinul.

Unicul neajuns al acestei substanţe este că procesul de sintetizare al ei este unul foarte lung. Doar câteva picături au fost fabricate până acum, dintre care trei au mai fost testate recent cu succes în Republica Moldova de câtre ucenicii marelui savant. Nu cunoaştem încă cu exactitate detaliile experimentului, dar vom urmări cu atenţie comunicatele care vor emana de la Academiile ţărilor precum Elveţia, Luxemburg, Andora, Monaco, Guernsey, Insulele Caïman, Bermudele, Jersey şi alte câteva ţări avansate în sinteza de noi substanţe revoluţionare.

Din pacate nu vă putem comunica mai multe pentru moment căci Târlita este esxtrem de rară şi căutată, iar savanţii concurenţi nu pierd nicio ocazie pentru a încerca să intre în posesia formulei mult-râvnite. Chiar în aceste momente în Republica Moldova decurge o campanie de anvergură sub lozinca «Vrem Târlita înapoi!» ceea ce pune în pericol cercetările în domeniul respectiv.

Vă vom ţine la curent cu rezultatele experimentărilor, dar fiţi pe pace, de îndată ce noi testări vor avea loc, veţi simţi efectul Târlitei pe pielea voastră nemijlocit!