Overblog
Suivre ce blog Administration + Créer mon blog
22 juin 2016 3 22 /06 /juin /2016 12:49
lupii

Lupii! Îmi omoară lupii!

Chiar şi pe-acei din cuşcă

De o culoare albă, nefirească,

Cumpăraţi pe câteva sute de dolari

Căci din ceilalţi, înhăitaţi,

Suri, slabi şi flămânzi

Nu mai sunt demult

Blănile lor

Atârnă pe pereţii caselor

Din care duhneşte

A praf de puşcă

Din ce în ce mai multe case

Duhnesc a praf de puşcă

Pe străzile oraşelor

Duhneşte a praf de puşcă

Pe uliţile pustiite ale satelor

Duhneşte a praf de puşcă

Până şi prin păduri

Aceeaşi duhoare de pulbere

Fetidă

Iar lupii n-au ştiut

Că aici totul este otrăvit

Până şi mieii sacrificaţi de Paşte

Sunt otrăviţi

Lupii se tem doar de foc

Dar atunci când arde

Sau strigă unul : „Foc”!

E deja prea târziu

 

Imagine: „The Edge of Winter Wolves”, Laurie Justus Pace

Partager cet article

17 juin 2016 5 17 /06 /juin /2016 14:08
ultima

Stăteam faţă-n faţă

Face to face cum ar zice unul astăzi

El ştia. Eu ştiam.

Pereţii micului antreu ştiau

Aerul pe care îl respiram ştia

Şi tăceau

Scaunul de sub el răsufla uşurat

Valiza pe care m-am aşezat nu s-a deformat

Slăbise. Slăbisem.

Trebuia să-i spun ceva esenţial

Trebuia să-mi spună ceva esenţial

Trebuia să ne spunem ceva esenţial

Dar tăceam

Era un lucru pe care-l făceam bine împreună

El ar fi vrut să plângă

Eu aş fi vrut să plâng

Dar el nu vroia să facă să mă doară

Iar eu nu vroiam să fac să-l doară

Stăteam aşa, faţă-n faţă

Şi respiram aerul care ştia

Apoi m-am sculat de pe valiză

Eram prea greu

Mă dureau încheieturile

Respiram plumb

Aveam plumb în plămâni

Şi în mâini

Şi în ochi

Şi pe buze

Părul de pe cap mă trăgea la pământ

De-mi venea să mă-nchin în faţa lui

Un taxi mă aştepta la scară

El nu s-a ridicat

Era prea greu

Iar eu înăbuşeam cuvinte

Şi sugrumam lacrimi

Le apucam unul câte unul

Le apucam una câte una

Şi le sigilam în plumb.

Apoi l-am îmbrăţişat

Şi el m-a îmbrăţişat

Şi ne-am îmbrăţişat

Şi ne-am strâns în braţe

Şi nu am găsit nimic mai bun

Mai puţin potrivit să-i spun

Decât atât:

„La vară vom merge la peşte împreună”

Şi el a încuviinţat

A fost ultima noastră despărţire.

Partager cet article

31 mai 2016 2 31 /05 /mai /2016 01:32
Diyap Güler
Diyap Güler

8h00 : sună deșteptătorul

există așa un dispozitiv pentru trezire

funcționează

e timpul

pare-se că există și așa o convenție a oamenilor

e timpul să te trezești

să oprești și să fixezi

caleidoscopul obiectelor înconjurătoare

într-o poziție

convențională și ea

e timpul să te scoli în picioare

să te ții pe ambele picioare

să capeți verticalitate cum ar veni

cu picioarele pe pământ și

cu capul ținut drept

nu carecumva să-l scapi în nouri

de nu, riști să stea toate launloc

capul și picioarele

și nu-i a bine deloc.

apoi să te miști undeva

dar nu acest lucru este determinant

ci ordinea

să pășești cu dreptul

cât de mic pasul, dar să fie cu dreptul

chiar dacă te îndrepți spre locul

unde până și regele merge fără suită

că, mdeh, o vezică se cere vidată

și ăsta-i un semn bun

loc de reflecții

să-ți regăsești suita acea unică a ta

o suită a evenimentelor singurătății

nu ești rege

nu te va aștepta nimeni după ușă

și nici în continuare

așa dar, ce urmează?

cum ar fi să răspunzi și să te speli pe mâini

da, exact asta urmează

să te speli pe mâini

și pe față și pe dinți

un duș probabil mulți mai fac și un duș

adică se spală și pe corp

ca și cum să te speli doar pe mâini

nu te mai spală de nimic

nu scapi cu una cu două

mâna dreaptă n-o mai spală pe cea stângă

poate doar la televizor

iată deci ce urmează să faci

să pornești televizorul

dar nu ai așa ceva

probabil ai ratat ceva esențial în viață

dacă nu ai ce porni cu telecomanda

dacă nu ai ce comanda de la distanță

detașat

îți rămâne să le atingi pe toate

să pui mâna pe carne vie

de la asta și ți se trag toate

acum ar fi cazul să te îndrepți spre bucătărie

să pui de-o cafea

o cafea, what else?

dar nici din astea nu ai

mașinării în care savoarea e încapsulată

de către alții

calibrată și dozată

ziceam: de la asta ți se trag toate

pe toate trebuie să ți le faci cu mâna ta

nimeni nu mai ratează cafelele

în afară de tine.

nimeni nu mai bea cafele ratate

în afară de tine.

și acum n-ai încotro trebuie să ieși afară

să pui niște țoale pe tine și să ieși afară

să nu uiți să te încalți și să ieși afară

să nu uiți cheia acasă și să ieși afară

să nu uiți abonamentul pentru transport și să ieși afară

nu în șlapi, în ghete! și să ieși afară

să nu uiți portmoneul și să ieși afară

să nu uiți telefonul și să ieși afară

să nu uiți vre-un bec aprins sau ceva în priză și să ieși afară

să nu uiți să încui ușa după tine și să ieși afară

iar afară plouă

ai uitat umbrela

ca să vezi… afară mai și plouă…

Partager cet article

31 mars 2016 4 31 /03 /mars /2016 10:51
Şi această ţară centrifugă a mea

O ţară centrifugă

În care unica

Scăpare

E să te plasezi cât mai aproape de

Centru

Şi o luptă fratricidă

Pentru acel

Unic punct

În care forţa de expulzare

Este egala cu

Zero.

 

Îmi aduc aminte:

Când eram mic, mama

Avea o centrifugă electrică

În care încărca rufele

Proaspăt spălate şi acel

Monstru

Al mecanicii primitive

Începea a hurui de

Dârdâiau pereţii şi podelele

Blocului de beton

Enervând toţi vecinii

Iar printr-un orificiu

Se scurgea şi

Ultima vlagă

Care mai rămânea în ţesături

După ce erau

Stoarse

Cu mâna...

 

Deschideam apoi capacul

Şi desprindeam de pe pereţii

Impenetrabili

Ai cilindrului metalic hainele

Strivite

Încâlcite caraghios

O mânecă care iese pe gât

Alta băgată într-un crac sau

Prohab de pantalon

Scoteam şosete din buzunare

Şi căutam faţa

Lucrurilor întoarse pe dos...

 

Erau aproape uscate.

Dar boţite rău de parcă

Au fost rumegate cu milimetrul de un

Căpcăun

Extrem de atent la propria-i

Digestie...

 

Cam de atunci urăsc

Fierul de călcat

 

Şi această ţară centrifugă a mea

Căreia încă nu i s-a găsit butonul

STOP

De huruie undeva pe hartă

La turaţii maxime...

Partager cet article

18 février 2016 4 18 /02 /février /2016 15:56
pentru pace, pentru pace...

Înfloresc în jur copacii,

Ceru-i luminos.

Pentru pace, pentru pace

Mulţumim frumos. (Grigore Vieru, Mulţumim pentru pace)

 

Zboară.

«Sunt priiiiimuuuul!»

 

Această pătrundere

Fulgerătoare,

Euforică

A spaţiului!

 

Explozia focului

Uitată undeva în urmă,

În întunericul

Ţevii genitoare.

 

Şi apoi – lumină!

Toată această lumină!

Şi particulele ei

Sărind ca popicele

Din cale-i.

 

În doar câteva secunde,

Poate doar una,

Poate chiar frânturi de secundă,

Va lovi în ceva:

În piatră,

În lemn,

În fier

Sau în carne.

 

Pe cât de adânc

Va pătrunde

E doar o rezultantă

A unor ecuaţii

Cunoscute din timp

Cu variabile de

Viteză

Distanţă

Şi densitate a meteriei.

 

Şi în clipa când acest

Mini Big Bang

Distrugător

Se va produce

Mesajul său de

Pace,

Iubire

Şi speranţă,

Esenţa însăşi

A existenţei sale,

Misiunea supremă

Pe care o poartă

Ca pe o pâine

Caldă

În vârful său ascuţit,

Va fi livrat.

 

Dar chiar atunci

Glontele a văzut

Zeci,

Sute

Poate chiar mii

De proiectile surate

Care au şuerat

Revanşard

În sens opus…

 

Fară a-i fi ascultat

Mesajul…

Partager cet article

28 janvier 2016 4 28 /01 /janvier /2016 13:12
vedenie

Şi a coborât gerul peste acel loc

De foc

Şi au prins a îngheţa bâtele de cauciuc

Praful de puşcă a înlemnit în ghiulele

Şi benzina din sticle s-a făcut

Magiun inflamabil

Iar pietrele au încremenit în aer…

Şi a nins, şi a viscolit vuind peste oraş.

Apoi a crăpat gheaţa din piaţă

Şi din copci au ieşit foci şi morse hidoase

Şi urşi polari cutreierau printre case

Iar în deschizături de clădiri

Se vedeau pinguini

Clocind ouă de crocodil

 

Căci a doua zi a ieşit un soare febril

Şi prin oceanul topit

Au început a şerpui

Aripi de orcă

Şi de rechin

Şi au ieşit crocodilii din ouă

Şi au mâncat carne de pinguin

Iar străzile s-au scurs cu puhoiul

Şi fiare dungate, pătate,

Urlau, hohoteau printre alge uscate…

 

Iar a treia zi a fost o furtună de nisip

Şi fiecare fir de cuarţ avea două tăişuri

Şi reteza tot ce mai stătea vertical

Iar ce se culca era zătrit de şerpi şi scorpioni

Otrăviţi…

 

Şi a patra zi a fost linişte.

 

Photo : Andrei Şapran

Partager cet article

13 janvier 2016 3 13 /01 /janvier /2016 14:57
Povestea n(u/i)melui

Când s-a născut nu era decât o probabilitate de supravieţuire,

Destul de mică, de altfel.

 

Apoi, trecut prin cristelniţă de niste mâini străine şi unsuroase,

A devenit Ionică.

Pentru câţiva.

Prea puţini.

 

Apoi, prea repede, au venit şi alte nume:

„Mucosule”, „ţâncule”, „porcule”, „prostule”, „măgarule”, „elev Ionescu” (prea rar).

 

Într-o zi s-a văzut scris pe-o hârtie „Ivan Ivanov”,

Iar celelalte nume au fost dublate cu traduceri într-o limbă pe care a învăţat-o cu aproximaţie şi pe apucate.

 

Apoi Ivan Ivanov a aflat că i se mai spune şi „bou” (în ambele limbi)

Şi „ţăran” (folosit neschimbat în ambele limbi)

Şi necărturar, şi arierat (în toate variantele lingvistice posibile)...

 

Şi Ivan Ivanov s-a zbătut

Pentru un alt nume: „tovarăş”.

 

Din „tovarăş Ivanov” a reuşit să devină

„Ivan Ivanovici”.

 

Într-o zi a dispărut unica persoană care-i mai zicea

Ionică...

 

Apoi au venit şi timpurile când Ivan Ivanov s-a zbătut,

Cu aceeaşi îndârjire,

Să scape de „tovarăş”,

Iar pe „Ivan” l-a preschimbat în „Ion”.

 

Dar cum nimeni nu mai spunea „tovarăş Ivanov”,

Iar „Domnule Ivanov” nu sună bine,

I s-a spus „Domnule Ion”...

 

Acum bate uşile arhivelor

Să-şi schimbe hârtia în „Ion Ionescu”.

 

Dar îi vine greu...

Anii...

 

Imagine: afişul unui film din 1932 

Partager cet article

10 décembre 2015 4 10 /12 /décembre /2015 07:00
Alertă oranj 4 sau Defilarea buricelor

Dar, de fapt, în mare, nu mai gîndim demult. ... De fapt, ne lăsăm la cheremul cîtorva minţi geniale preocupate de probleme neînţelese maselor, dar acceptate de acestea pentru că sună frumos, ca nişte basme cu feţi-frumoşi şi ilene-cosînzene: tinereţe fără bătrîneţe, viaţă fără de moarte, apă vie şi apă moartă, cai inteligenţi, hrăniţi cu jăratic...

Aureliu Busuioc, În căutarea pierderii de timp, (Prut Internaţional, p. 226)

 

Ce zici, dragă cetitorule, ţi-ai scris deja scrisoarea? Căci suntem în plină perioadă, copilaşii compun acum răvaşe moşului ăla cu barbă albă, care neapărat va veni cu sacul plin de cadouri, şi scriu acum la scrisori din greu, chiar şi acei care demult s-au prins că barba e falsă, dar dacă aşa-i „convenţia” şi dacă iese cu câştig, o scriu şi ei, negociind dur cu cine ştiu ei că deţin resursele, nu cu ipotetici vizitatori din Laponia. Dar nu despre scrisoarea către Moş Crăciun vă întreb eu, chiar dacă aţi putea trage destule învăţăminte din intertextul frazei de mai sus, ci despre această modă mai nouă când ba unul, ba altul, scriu scrisori deschise altor moşi, aceştia din urmă bine bărbieriţi, şi primeniţi, şi chitiţi, la costum cu cravată, cumpărate în casele cele bune, moşi la care falsul sau contrafăcutul, denumire mai nouă, este un mauvais ton, şi asta în cel mai rău caz, căci vezi deseori epistole adresate chiar unei generaţii întregi: înaintaşilor, generaţiei proprii, generaţiilor care vin... Scrisori care nu sunt făcute pentru a fi trimise, ci publicate deschis, căci aşa şi se numesc de obicei: „Scrisoare deschisă către Preşedinte, Merkel, Obama, Putin, către clasa politică (ce-o mai fi şi asta?), către generaţia mea, către tineri, către etc, către ş.a.m.d.”. Niciodată trimise, dar imediat publicate pe suporturi feliurite, în funcţie de notorietatea şi statutul autorului: like!

 

Nu-i bai, scrisori din astea au tot fost scrise în istorie, unele din ele dând naştere la o paradigmă întreagă: a numărat oare careva textele având drept titlu celebrul „J’accuse”, devenit soclu paradigmatic graţie lui Emil Zola?... Numai că Zola era un fel de buric, dacă nu al pământului, cel puţin al Franţei, pe când astăzi... Prea multe burice la metru pătrat! Ce să-i faci, dacă trăim într-o lume numită „individualistă”, în care fiecare se crede mare şi tare, un fel de buric, şi lor, moşilor traşi la patru ace (din aur, incrustate cu diamante) le convine, căci e scris încă din strămoşi (Oare lor le-a scris careva vreo „scrisoare deschisă”? Nu se poate să nu le fi scris...): DIVIDE ET IMPERA! Unul câte unul, individualităţile se lasă prostite mai uşor prin mecanisme de îndobitocire colectivă. Ăsta-i paradoxul! Imaginea unei străzi prin care mişună burice idioate ar fi cu adevarat horror, dacă nu ar fi mascată cu zdrenţe şi accesorii alese individual, cu condiţia să fie trendy, la modă, ca să vedeţi: şi aici paradox!... Iată-ne la al doilea...

 

Şi ar fi bine să punem punct aici, dacă nu ar veni din urmă şi altul: numărul scrisorilor deschise (Cum să nu-ţi aduci aminte aici şi de evoluţia uluitoare a sensului acestei sintagme? Cam cu o sută de ani în urmă o scrisoare deschisă era considerat un gest inacceptabil şi ruşinos, astfel încât coconii corespondau cu duduiele amorezate fără a-şi bate capul de soţi şi soţii geloase; apoi veni perioada când mai TOATE scrisorile erau deschise de către organele abilitate, inclusiv acelea trimise soţilor şi iată-ne ajunşi în zilele când o scrisoare deschisă înseamnă altceva decât scrisoare şi nu este deschisă de nimeni, ci făcută publică de chiar autorul ei!) tot creşte, pe când numărul celor care votează e în scădere... Mai rău: acei care scriu scrisori deschise, mai abitir decât autocriticile publice de la adunările partinice de altă dată, fac şi apeluri de a boicota alegerile.

 

Bine zicea fata aia de la radioul francez: „Cineva ar trebui să explice lumii că un idiot care votează are mai multă pondere decât doi intelectuali absenteişti”. Dar staţi puţin, „intelectuali” a zis? Burice îngâmfate, iată cum aş zice eu! Pentru a te numi „intelectual” e nevoie şi de altceva în afară de o şcoală terminată/tocită (fie ea şi din cele mai prestigioase) şi profil pe FB. Iar pentru a scrie „scrisori deschise” n-ar fi rău să începi prin a deveni Emil Zola, cel puţin.

 

Imagine din film

 

Vezi aici Alerta Oranj 1 (12 ianuarie 2013)

Vezi aici Alerta Oranj 2 (8 martie 2014)

Vezi aici Alerta Oranj 3 (19 februarie 2015)

 

Partager cet article

16 novembre 2015 1 16 /11 /novembre /2015 16:57
Je t’aime, Paris!

J’ai aimé Paris avant même de la connaître. Depuis que j’ai vu pour la première fois «Les trois mousquetaires». Oui, dans notre recoin perdu du monde, à la périphérie de tout, même de ce qui a été l’immense URSS, il y a avait un D’Artagnan qui sauvait l’honneur de sa reine et prenait d’assaut le Louvre! Après, il y a eu la lecture de tous les bouquins de Dumas, dont la plupart avaient comme cadre cette ville, et les noms de ses rues, des lieux, des quartiers ont commencé à se faire une place douillette dans mon espace imaginaire.

 

Il y a eu l’école par la suite et le chapitre sur Paris avec ses monuments et un plan rudimentaire que je connaissais par cœur. Et le concours national de langue française où j’ai participé même si je n’avais pas encore l’âge, mais le sujet sur lequel il fallait converser c’était Paris, alors j’ai parlé, j’ai parlé, j’ai parlé à tel point que le jury en a eu marre et ma viré dehors en m’accordant le deuxième prix.

 

Il y a eu Hugo et « Les Misérables », Zola avec « Nana » et « Au Bonheur des Dames », Balzac avec sa « Comédie humaine », tant d’autres lectures…

 

Il y a eu les cassettes avec Joe Dassin, Charles Aznavour, Edith Piaf ou encore Patricia Kaas…

 

Le choix de ma fac, lettres françaises, n’avait qu’une seule justification: et si jamais… Si jamais cela me permettra de visiter, ne serait-ce qu’une seule fois, Paris… Un espoir qui se superposait à la compréhension rationnelle que cela relevait de l’impossible…

 

Et puis il y a eu la première visite en 1998. J’avais un appareil photo argentique, une véritable pièce de musée. Je voulais tout prendre en photo! Tout-tout-tout! Je me rappelle avoir pris une photo d’une fourrière qui enlevait une voiture! C’est pour vous dire…

 

Après, tout s’est enchaîné très vite. La ville m’a adopté. Elle ne m’a plus laissé partir. En 2001 j’y arrivais pour faire mes études… Et là, on a eu notre petite histoire noire… Comme il en arrive entre amoureux. Que j’ai pu la détester! Mais c’était trop tard. On était maqués.

 

Et on a appris à se connaître. Je l’ai découverte dans ses recoins les plus secrets. J’ai appris que c’est une ville bien vivante. La ville de mes livres d’enfance n’existait plus vraiment. Mais ce que je découvrais me plaisait encore plus! C’est là que j’ai vu mon premier opéra, mon premier ballet. Et les théâtres! On en dévorait. Et les petits concerts live dans les bars! On en voulait plus-plus-plus et Paris en rigolait. Elle en avait autant à nous montrer qu’on ne savait pas trop où se donner la tête!

 

Et que dire de ses goûts! Mon dieu, ces fromages qui puaient tant! Comment passer devant l’étalage des fromages sans se serrer le nez? Et ses vins? Et ses champagnes? Comment peuvent-ils boire ça? Eh bien, essayez de me les enlever aujourd’hui! Et les huîtres? Comment peuvent-ils manger ces mollusques? Vivants! Eh bien, aujourd’hui des huîtres avec un bon champagne brut me font saliver. (Tiens, il faudrait que j’en rachète pour passer une bonne soirée entre amis!).

 

Aujourd’hui, ma bien-aimée est mise à lourde épreuve… Je n’ai pas de mots pour qualifier ce qui se passe. L’émotion est encore trop forte et j’ai du mal à choisir mes mots. Ecrire sur la tragédie qui nous traverse est au-dessus de mes forces. Je ne peux que déclarer mon amour pour Paris. Mais j’ai appris aussi à la connaître! Elle prendra le dessus. Je la connais, ma belle! Elle est têtue! Elle est capricieuse et espiègle! Et la vie prend toujours le dessus sur la mort!

 

Non, sérieux, j’ai terriblement envie d’huîtres. J’en achète ce soir même! Et ça fait un bail que je n’ai pas bu du Pouilly-Fumé. Et un Opéra pour dessert. Avec du champagne! Alors, à la vôtre!

 

Imagine: Pierre-Auguste Renoir, "Bal du moulin de la Galette", 1876, Musée d'Orsay, Paris

Partager cet article

22 octobre 2015 4 22 /10 /octobre /2015 01:34
nou şi corect din punct de vedere gramatical, cu accentul potrivit.

Cine-a zis că luna-i o sferă din moment ce nu se vede clar?

E un simplu cerc ori altceva: un fel de semilună

Noroc de noaptea neagră, că asigură fundalul potrivit

„Cautaţi copite de cai morţi”, îmi zicea uncheşul

Na! doi pe faţă, trei pe dos şi unul în minte

Ce-ţi mai trebuie pentru o viaţă fericită şi un viitor luminos

Demn de falnici urmaşi ai geto-dacilor şi romanilor lui Traian

Şi de urmaşii urmaşilor lor. Ai cui anume nu mai contează

Din momentul în care ridici sabia – invoci înaintaşi (axiomă!)

Care, vezi bine, au înaintat, nu au dat ca racul înapoi şi nici cu curul la gard.

Cautaţi! şi poate veţi găsi, dacă o fi pierdut ei ceva

Dacă o fi vrut ei să găsiţi voi ceva

Deşi..., ce i-ar costa ? Nişte resturi, nişte lături

Se poate da şi la porci, şi la căini, şi la alte juvine, chiar şi la găini

Unii caută, iar alţii găsesc

Cine caută – întreabă

Cine are un răspuns de-a gata – găseşte

Nu contează care anume, important e să-l prezinţi atunci când eşti întrebat

Teorema vor căuta-o ei

Tu le dai răspunsul – ei caută sa compună o teoremă pe măsură

Principalul e să găsească măsura, să nu greşească tempoul,

Să nu întreacă măsura

Iată una din regulile esenţiale de supravieţuire: niciodată să nu întreci măsura!

Ceilalţi, cei mai mulţi, cred în axiome şi în Dumnezeu şi în Sfânta Duminică

Şi în sărbătorile religioase

Pe stil vechi şi pe stil nou

Şi în sărbătorile laice

Ale regimului care a trecut şi în acelea ale regimului care este

Apa trece – pietrele rămân

Pietre de pus în gură când intri într-un loc nou

Numai bune pentru noi exerciţii de retorică

Misterul discursului pronunţat pe dos

Dar corect din punct de vedere gramatical şi cu accent potrivit

Iată esenţa problemei : să fie nou şi corect din punct de vedere gramatical

Şi neapărat cu accentul potrivit.

 

Mai căutaţi ? Aţi găsit ?

Şi la ce vă serveşte ?

 

 

                     Imagine: Jean-Michel Lartigaud, "Un homme se penche sur son passé", tapisserie d'Aubusson, 1968

Partager cet article

Despre PUNCT-ul din .FR

Poveşti, povestioare, gânduri, reflecţii, idei mai profunde şi mai superficiale, grave si ilariante... un punct de vedere şi doar atât. Doar un punct în imensitatea blogurilor. Doar un punct din atâtea altele dispersate în nebuloasa reală si virtuală. Doar un punct. Deşi... câte odată nu-ţi lipseşte decât un punct pentru a fi un i! 

"De sus, din vârful săptămânii,
să le rânjesc urlat, scârbos:
iubesc doar locul nu stăpânii,
precum fac câinii pentr-un os.

Şi iarăşi şapte gospodine
să dea cu bolovani în mine,
iar eu să urlu, urlu-ntruna
atât cât n-o apune luna."  Nichita Stănescu

Rechercher