Overblog
Suivre ce blog Administration + Créer mon blog
29 janvier 2018 1 29 /01 /janvier /2018 17:58
Alain Fleischer, "L’homme dans les draps" (2003).

Alain Fleischer, "L’homme dans les draps" (2003).

Acel care ar fi încercat să descrie salonul în care dormita Omul în alb ar fi fost pus la grea încercare. Un singur lucru se putea spune cu certitudine : era luxos. Exuberant de luxos. Atât. Mobila și obiectele nu aparțineau nici unui stil, nici unei epoci anume. Erau acolo și o figurină din Egiptul antic și un bronz pe care un expert l-ar atribui simbolismului timpuriu din sec. 19; O pictură renaştentină florentină, o madona cu un prunc în brațe, atârna alături de un tablou în stilul avangardei rusești. Ambele aveau aceleași dimensiuni și erau înrămate în cadre aurite similare care disonau cu conținutul, de un baroc luxuriant... Un alt perete era în întregime ocupat de o bibliotecă din lemn sculptat, într-un stil oriental, cu elemente înserate din eben, care semănau mai degrabă a ceva african... Pe rafturi – tot cărți legate bogat, unele părând a fi foarte vechi. Cu toate acestea şi în pofida acestei adunături eteroclite de artefacte, ansamblul nu lăsa impresia de kitsch. O armonie stranie și greu de sesizat făcea posibilă acea coabitare a obiectelor în același spațiu...

Într-un șemineu masiv, care ar putea fi calificat de medieval, ardeau câțiva bușteni groși, dar nicăieri nu era nici urmă de funingine sau cenușă. Focul ardea, dar parcă fără a consuma lemnul, fără a scoate fum… Omul în alb ședea afundat într-un fotoliu moale, de culoare albă și el. Părea că dormitează, dar ținea ferm în mâna dreaptă, sprijinită de cotiera fotoliului, un ciubuc otoman încrustat cu elemente de fildeș din care scotea din când în când câte-un fum... În față-i era o masă din piatră de șah cu piesele sculpate în stil indian, dispuse în formațiunea lor inițială. De cealaltă parte a mesei se afla un fotoliu exact la fel, dar negru.

Fără să se fi auzit o ciocănitură sau sonerie, ușa salonului se deschise și intră Omul în negru. Fără a saluta, se îndreptă direct spre fotoliul negru și se așeză la rându-i. Trase un sertar al mesei de piatră și luă dintr-o cutie un trabuc, tot din același sertar scoase un foarfec și o brichetă. Omul în alb își ridică ochii. Îl privi impasibil. Cât timp acesta își pregătea și aprindea trabucul, Omul în alb se ridică și se indreptă spre un mini-bar. Scoase o sticlă și turnase în două pahare din licoarea care, dacă e să ne conducem după culoarea ei și după forma paharelor, era un whiskey. Apoi reveni la masa de joc. Îi întinse Omului în negru unul din pahare. Se așeză din nou în fotoliul său, alb.

  • Întotdeauna m-au amuzat acei care-și urează sănătate bând alcool, zise Omul în alb. E ceva care nu-i spus până la capăt în această urare. E ca și cum ai dori să-ți rămână intactă o capacitate pe care o distrugi deliberat. Amuzantă este tocmai asocierea acestei urări cu actul distructiv propriu-zis. Nu-ți propun să ciocnim. Să evităm eforturi inutile. Să decadem în simplă tradiţie nu ne-ar face cinste. Oricum stocurile mele de otrăvuri nu au fost înnoite, iar la cele vechi te-ai mitriditizat deja, nu-i așa?
  • Ai avut întotdeauna un umor specific. Ştii că te admir pentru asta? îi răspunse Omul în negru.
  • Oricât de straniu nu ar părea, abia acum aflu. Recunoştinţa mea nu are margini, după cum înţelegi.

Omul în negru gustă din conţinutul paharului...

  • Lasă-mă să ghicesc: 23-25 de ani, înnobilat în lemn de Mizunara.
  • Eşti un expert.
  • Iată unul din efectele pozitive ale războaielor. Cine ar fi crezut că japonezii vor învăţa să facă un asemenea whiskey?
  • Sunt perfecţionişti. Dar perfecţionismul lor este şi marea lor nenorocire. Ei tratează lumea de parcă totul ar fi o continuă ceremonie de ceai... Acolo unde ceilalţi învaţă din erori, ei se încăpăţânează în a perpetua doar ceea ce ştiu a face bine. Până nu vine o mitralieră Gatling sau un Fat man de mână cu Little Boy peste ei...
  • Simplifici. În alte părti sau măcelarit la fel de bine și fără factori exogeni. Erorile celorlalți costă la fel de scump, dacă nu mai mult... Și nici nu cred că învață cineva din ceva. Oamenii au memorie scurtă. Mai bine zis, oamenii poate și au ceva memorie, fiecare în parte. Dar omenirea, dacă e să ne referim la ea ca la o entitate, fie și colectivă, nu prea are. Mă amuză chestia asta cu memoria colectivă. În cel mai bun caz această „memorie” nu e altceva decât o cacealma din memorii individuale puse într-o oală pe care cineva, cu intenții ce nu au nimic de a face cu trecutul, o pune la foc și o condimentează după bunul lui plac. Ceea ce mă face să cred că așa ceva elementar nu există. De îndată ce dispar ultimii martori oculari, urmașii lor se comportă de parcă nimic nu s-a întâmplat.
  • Vrei să zici că memoria nu poate fi decât strict individuală?
  • Așa reiese. Mai mult decât atât: sunt tentat să cred că memoria nu este rațională. Ce folos din toate letopisețele, cărțile de istorie sau arhive? Din moment ce evenimentul nu mai este trăit, el intră întro zonă a abstractului. Memoria e ceva ce ține de emoții nu de cunoaştere. Iar emoțiile nu pot fi colective.
  • Ba pot. Oare de puţine ori popoare întregi au fost cuprinse de crize demenţiale? Noaptea Sfântului Bartolomeu, pogromurile evreilor, Rwanda... Putem continua, nu-i aşa? Le cunoşti pe toate mai bine decât mine.

Omul în negru l-a privit cu un zâmbet sarcastic pe Omul în alb. A mai sorbit din pahar. A tras un fum din trabuc.

  • Acolo funcţionează puţin altfel de mecanisme... Mi-ar trebui zile întregi pentru a ţi le descrie. Dar sunt sigur că le înţelegi destul de bine. Or, noi şi aşa am ajuns prea departe. Nu ziceai chiar tu că nu ar trebui să pierdem timpul cu futilităţi? Am venit să facem o partidă, nu?
  • Ai dreptate. Câta filozofie dintr-un pahar! „Bea vin ! în el găsivei Viața-fără-moarte. Pierduta tinereţe din nou ţi-o va reda, Divinul timp al rozei şi-al inimii curate! Trăiește-ți clipa dată! Căci clipa-i viața ta!
  • Iată un om care împăca bine lectura coranului cu băutul vinului!... Urmaşii sai l-ar decapita, probabil.
  • Iar inamicii de altă dată i-ar fi acordat Premiul Nobel pentru Pace...

Omul în negru nu continuă discuţia. Se sculă în picioare, se apropie de peretele cu cele două picturi. Luă trabucul aprins și îl stinse apăsând vârtos, pe rând, de fiecare din ochiul pruncului... Se îndepărtă apoi puțin de tablouri și aruncă trabucul stins într-un coș de gunoi de birou ce era la vre-o 5 metri depărtare. Trabucul a descris o traiectorie perfectă și a nimerit ținta, dar nu s-a auzit niciun zgomot la căderea lui. Cât timp bărbatul stătea cu spatele, Madona și-a strâns protector pruncul în brațe, apoi cu mâna liberă i-a scuturat scrumul din ochi după care a revenit la postura inițială. Omul în negru s-a întors din nou la tablouri. Fața pruncului era exact ca mai înainte. Nici urmă de arsuri... Omul în negru i-a zâmbit condescendent Madonei...

  • Nimeni nu-i în puteri să schimbe mersul firesc al lucrurilor, nu-i aşa?

Apoi a revenit la fotoliul său şi s-a înfundat în el.

  • Începem? Cu care joci?
  • „Mersul firesc al lucrurilor” zice că Omul în alb joacă cu negrele, Omul în negru – cu albele. Ai onoarea să faci prima mutare.
  • Mă plictiseşte mersul firesc al lucrurilor. Negrii ar trebui să joace cu negrele, albii – cu albele.
  • Atunci jocul pierde orice sens. Te rog, fă mişcarea.

Tonul Omului în alb nu lăsa loc pentru ezitări. Cu mâna stângă el facu un gest de invitaţie spre tabla de şah. Omul în negru, afişând un fel de plictiseală indiferentă, apucă un pion şi îl mişcă înainte.

Partager cet article
27 décembre 2017 3 27 /12 /décembre /2017 16:04
Atavisme de Crăciun

Detest mandarinele stricate

O obsesie

În fiecare zi verific cutia

Dacă nu cumva s-a stricat

Vreo una peste

Noapte

 

Iarna

Niciodată nu se termină

Mandarinele din casă

Am eu grijă de asta

 

Îmi plac jucăriile de brad

Am cheltuit o avere

Pe ele…

Când eram mic aveam

Un clovn şi

Un iepuraş

De sticlă.

Şi un glob magic

Uşor şi aerian

Sticlă aeriană…

Şi astăzi îmi este frică

Să le sparg

Toate visele mele

Sunt globuri

Din sticlă aeriană

Precum ACELA

Pe care l-am spart

Din întâmplare…

 

Detest să mi se ofere

Cadouri de Crăciun

Detest cadourile în general

Nu vreau nimic

Nu-mi oferiţi nimic

Vă implor

Niciodată

Sub nicio formă

Atât de mult mi-am droit

O jucarie încât

A devenit mare

Cât o planetă venită din

Altă galaxie

Şi a eclipsat totul…

Nimeni nu-i de vină

Mi-a fost oferită

De Anul Nou

Eu nu mai vreau ca

O maşinică din plastic

De rea calitate

Să poată eclipsa ceva…

Aşa erau atunci visele

De rea calitate şi

Pe jumătate stricate

 

Acum ar trebui să termin

Să pun un final

La acest text

Să găsesc o metaforă trăsnită

Unul cu Leru-i ler

Şi Florile dalbe

Care nu veneau niciodată

În oraşul nostru tern

Dar veneau când eram la bunei

Nu-s

S-au terminat metaforele

La magazin

Nu se mai vând

Trei la leu

 

Mi-a zis mai deunăzi

Un om deştept

Astea nu-s poeme

Sunt un fel de tablete

Un fel de… texte

Poezia e altceva

Nici nu contest

Poezia

A rămas prinsă

Într-un glob de

Sticlă aerian

 

Nu, nici în acest oraş

Nu vine nimeni

Cu Florile dalbe

Partager cet article
22 décembre 2017 5 22 /12 /décembre /2017 14:16
1989. Revoluţia

Când eram copil

Mă jucam de-a moartea

Închideam ochii şi mă prefăceam mort

Gata, am murit

Să vină mama să mă vadă

Cum am murit

Să-i pară rău

Să plângă toţi de jale

Să vină toţi

Să vadă

Ce copil mininat au pierdut

Să ştie ei cum să mă mai certe

Altădată… 

Dar nu funcţiona

Niciodată…

 

Nu poţi să te prefaci mort

Asta am înţeles atunci

Când eram copil…

 

Nu există moarte prefacută

Nu există moarte făţarnică

Nu există moarte în suspans

Nu există moarte pe datorie

Nu există moarte interesată

Nu există moarte conformistă

Nu există moarte traseistă

Nu există moarte complotistă

Nu există moarte manipulatorie

Nu există moarte contemplativă

Nu există moarte indiferentă

Nu există moarte proletară

Nu există moarte intelectuală…

 

SE MOARE

DEFINITIV

ABSOLUT

SI PENTRU TOTDEAUNA

 

Voi, acei care nu credeţi,

Să mergeţi

Măcar o dată

în faţa unui tanc

sau TAB

sau măcar a unui şir

de ostaşi înarmaţi

şi să le strigaţi în faţă :

LI-BER-TA-TE !

 

Apoi să veniţi

Să discutăm

La un pahar de şampanie

Şi fursecuri

Dacă a fost revoluţie

În 1989

Ori ba.

 

Origine imagine

 

Partager cet article
4 octobre 2017 3 04 /10 /octobre /2017 16:59
când totul dispare

Iar când totul dispare

îmi rămâne doar un singur

colac de salvare

poluat de aceste rime de care

nu reuşesc să mă dezbaier.

(Îmi zicea un „poet profesionist”

că ar trebui să evit rima.

Încerc altfel: „nu-mi rămâne decât o scăpare”.

Degeaba!.. e tot acolo!

Nu ştiu de unde apare...)

 

Iar când nimic nu va fi

tot va rămâne ceva:

Cuvântul (poate)!

Poate acel de la începuturi

dar poate un altul

poate doar un suspin

o chemare (blestemata de rimă...)

 

Îmi arată un

teoritician al literaturii

un „poem” lung

într-o carte

constituit în exclusivitate

din decupări

din cutii de cereale Kellogg’s

da, există şi aşa cărţi:

depinde cine taie

depinde cine face colajul.

unii ajung la casa de nebuni

alţii – în cărţi

eu unul nu aş risca:

cine ştie peste cine dau?

cuvântul e una, mediul – altceva

şi-apoi nici original nu-mi pare (rimă)

 

Cum să ştii oare (rimă)

Care (rimă)

O fi cuvântul de la care (rimă)

O fi pornit avântul (rimă)...

 

Îmi cer iertare (rimă),

dragă Rima (rimă),

colegă de la capătul celălalt al pământului

că ţi-am pomenit atât de des prenumele

nu era nicio intenţie

pre(a)mărgătoare (rimă)...

 

Ce voiam să zic, de fapt

de la bun început?

când totul dispare

rămâne un poem...

 

dar care?..

 

Origine imagine

Partager cet article
31 mai 2017 3 31 /05 /mai /2017 01:40
Who cares about Lara Fabian?

Hei, bebe, o ascult pe BEBE

 

Hay un trozo de luz

en esta oscuridad

para prestarme calma.

El tiempo todo calma,

la tempestad y la calma,

el tiempo todo calma,

la tempestad y la calma.

 

Ce bine sună spaniola, bebe,

calma, calma, calma, calma, calma,

 

Drăcie

Totul sună bine

Iar mie îmi ţiuie în urechi

Tocmai când s-ar părea

că totul sună mai bine

mie îmi ţiuie oribil în urechi

 

Je suis malade,

Complètement malade

Asta-i din Lara Fabian

Deşi atunci când l-am auzit

Pentru prima dată

Era într-o piesă de Roman Viktyuk

Nu ştiam că e Lara Fiabian

Când am ajuns în Franţa

Am aflat că-i de Lara Fabian

Adică e mai vechi decât Lara Fabian

Dar ce contează?

Aici toţi râd de Lara Fabian, bebe,

Nu înţeleg cum poţi râde de cineva

care cântă într-o piesă de teatru

de-a lui Roman Viktyuk…

 

Drăcie!

Nu despre asta voiam să zic

Who cares about Lara Fabian?...

 

Şi franceza sună bine, bebe

Dar îmi ţiuie oribil în urechi

Nu e criză existenţială

şi nici metafore nu pot să fac

când îmi ţiuie în urechi

 

Drăcie,

Sunt bolnav, bebe,

Pur şi simplu sunt bolnav

Şi mă doare capul

mă străfulgeră şi rupe bucăţele

şi îmi ţiuie oribil în urechi.

 

Tocmai acum…

Când s-ar părea

că totul sună mai bine

mie îmi ţiuie oribil în urechi.

 

Partager cet article
22 avril 2017 6 22 /04 /avril /2017 00:59
Fire, walk with me!

Fire, walk with me…

 

Aveam vreo 14-15 ani

Când urmăream

Însetat

Twin Peaks

La televizor

La TVR

Chiar şi atunci când

Mergeam la ţară

La nişte vecini

Chiar dacă televizorul

Era alb-negru

Şi roşul era negru

Stendhal

Nici n-a visat aşa ceva

Dar noi ştiam deja

Că roşul era negru

De la toate difuzoarele

Ni se spunea

Că roşul a fost negru

Şi noi ne închipuiam

Cu uşurinţă

O lume multicoloră

Atunci când auzeam

Privighetoarea cântată

Şi altfel

Privighetoarea cântată

De Julee Cruise:

 

The nightingale

It said to me

There is a love

Meant for me

The nightingale

It flew to me

And told me

That it found my love.

Era pur şi simplu

O altă privighetoare…

 

Aşa şi nu am aflat

Cine a omorât-o pe Laura Palmer.

În schimb ştiu cine

A închis TVR-ul

În ţara în care

Eu priveam

Twin Peaks

La televizorul alb-negru…

 

Fire, walk with me!

Partager cet article
4 mars 2017 6 04 /03 /mars /2017 00:26
Alertă oranj 6 sau Scurgerea în umbră

Nimic nu a fost adevărat. nimic din câte mi s-au întâmplat nu a fost adevărat. căci dacă nimeni nu ține minte cum poate fi adevărat? și cine altul poate să-și mai amintească în afară de mine? de ce să mă tem atunci? de unde obsesia că totul e o făcătură? mai rău: că totul chiar a fost o făcătură? mă tem de uitare. mă tem să nu fi uitat deja. mă apucă disperarea când vreau să-mi amintesc și nu mai pot. nimic nu doare mai mult decât incapacitatea de a-mi aduce aminte. nicio suferință nu este mai cumplită decât incapacitatea de a suferi. undeva am mai citit asta, am uitat unde anume. cum a fost? nu, nu vreau o rescriere factuală și, respectiv, falsă a ceea ce cred eu că a fost, ci anume cum a fost cu adevărat. ziua X: am ieșit din casă și m-am dus la școală. în drum treceam pe lângă blocul căminului vecin pentru a ajunge la stația troleului nr. 3. când ajungea troleul la stație, trebuia să te bați că să intri, să dai din coate ca să încapi în el. de fapt făceam doar două stații. puteam merge și pe jos, dar în realitate nu prea puteam. din alte motive. detalii tehnice. iată, am descris un traseu, dar de fapt nu țin minte nimic. Ziua X, care anume? o zi abstractă de vară, alta, la fel de abstractă, de iarnă... ce anume vedeam eu în acea curte pe care o traversam zi la zi? ce mirosuri, ce culori, ce senzații? nu mai țin minte nimic. trecutul se preface într-o făcătură pe care o rescriu disperat aici. nu mai țin minte nimic. aș fi putut scrie altceva. dar cândva am decis să scriu anume astfel. din frică? din frică să nu mint. să nu mă amăgesc cu amintirile altora. treceam pe o cărărușă între blocul căminului vecin și o casă cu un gard înalt, ori era o construcție ceva din lemn cu un acoperiș din tablă, dar era înalt. parcă așa era, dar, de fapt, nu mai țin minte nimic. totuși, cât de dureros este, să nu mai ții minte nimic. să înțelegi că uiți. dimineața. înainte de a merge la școală, tata ne ungea câte o felie de pâine cu unt și cu dulceață pe care o mâncam cu ceai. și asta e o scriitură. cum era tata? cum arăta fața lui? că doar nu era aceeași în fiecare dimineață? ce ne zicea anume? că doar nu ne zicea în fiecare dimineață același lucru? şi mama, care ne trezea şi ne îmbrăca, ce făcea mama? cum arăta mama? făcătură-scriitură... tempus edax rerum, homo edacior, scriu ca să nu uit. ori scriu fiindcă deja am uitat. ne plăcea mult dulceața de zmeură. și acea de coacăză. și acea de cireșe. mai ales de cireșe albe. asta mai țin minte. acel gust încă îl mai țin minte. cum e să rămână doar gustul înșirat peste mai multe zile, săptămâni, pate chiar ani întregi?... de parcă ar fi uns tata din greșeală magiun peste tot... umbre, toți rămân umbre fără față, fără un timbru al vocii, fără miros, da, de la un om mai și miroase. cum mirosea de la bunul când se întorcea de la deal? dacă s-ar face să mă strige de după un colț, oare l-aș recunoaște? nu țin minte nimic... țin minte doar ceea ce am decis să țin minte. dar cine poate să mă asigure că nu am greșit?... câtă încredere poţi avea într-un aparat de fotografiat, să zicem? decupezi poze şi le pui peste umbre... peste umbre... peste umbre...

Partager cet article
26 février 2017 7 26 /02 /février /2017 15:04
Poem aeronautic

Niciodată nu am crezut

în zborul avioanelor

mai ales atunci când a trebuit

să urc la bord

cum poţi crede că

40 de tone de materie

poate să zboare?

 

Eu în genere nu prea cred în zbor

 

Şi cum poate să mă ridice el pe mine

care nici măcar propriile gânduri

nu prea ştiu cum să le înalţ?

 

Mă uit la valizele care sunt încărcate

în cală

şi încerc să-mi închipui

ce mizerie a fost ticsită în ele

îmi pare că ar trebui să rămână

pironit la sol pentru vecie.

 

Mă uit la vecinul meu,

bun pentru un spot anti-Junk food

şi ma gândesc:

ce bine că nu sunt obligat

sa gândesc politic corect.

Da, la asta ma gândesc

nu mă mai gândesc la zbor

prefer să nu mă mai gândesc la zbor

cu asemenea vecini

 

Niciodată nu m-am temut

să zbor cu avionul

chiar dacă nu cred.

 

stiu cum zboară, dar nu cred

 

Totul e simplu: de fiecare dată

arunc o monedă:

dacă cade capul – o să zboare

dacă cade pajura – se va-nălţa

 

Iar eu întotdeauna

am crezut

în profeţia monedelor

Partager cet article
4 janvier 2017 3 04 /01 /janvier /2017 16:37
FOTO: deschide.md / Constantin Grigoriță

FOTO: deschide.md / Constantin Grigoriță

Aho-aho, copii şi frați,
Stați puțin şi nu mânați
Și cuvântul mi-ascultați!

 

Iarna-i grea, precum şi vara,
Ca şi toamna, primăvara,
Nici omătul nu ne-alintă
Și nici ploaia nu ne-ncântă.

 

Și-am mai sta şi-am mai cânta,
Dar ni-e tare a mânca...
De-ați deschide acum uşa
Să băgăm ceva pe guşă,
Un păhar de vin ceva
Parcă tot nu ne-ar strica.

 

Pentru asta, mai flăcăi,
Mai sunați din zurgălăi
Să răsune peste văi,
Să ne-audă FMI-ul
Și să crape CSI-ul!
Mai strigați o dată:
Hăăăăi! Hăăăăi!

 

Iată anul se-noieşte
Și dodonul se porneşte
Pe la case-a colinda,
Pe la case a ura,
Din ecrane a urla
Și la lume a zbiera.
C-o seceră şi-un ciocan 
A intrat el în alt an,
De-ar avea şi un AK,
Tare s-ar mai bucura.

 

Taci, mârlane, blestemate,
Sui pe vatră sa-ți dau lapte
Și-o vărguță
La bucuță
Să-ți aduci aminte,
De laptele din țâță.

 

Zurgălăi şi clopoței,
Faceți roată, măi flăcăi!
Hăăăăi! Hăăăăi!

 

Ne-am pornit mai an,
Ca şi-n celălalt an
Și cu unul înainte
Înspre UE, la plăcinte.

 

De pornit ne-am tot pornit,
Dar în drum ne-am poticnit,
Căci în loc de o maşină
Ne-am suit pe o băşină,
Căci în loc de car cu boi
Înhămat-am moldoboi,
Carul de l-au răsturnat,
Băncile de le-au furat
Și mințile de ne-a luat.

 

Și s-o oprit băşina
Într-un os de râmă,
S-a făcut fărâmă.
Și nu s-a găsit nimeni
Să-l dreagă
Decât feciorul cazanului
Din fundul iadului,
Cu secera şi ciocanul
De-i face lui michiduță planul.

 

Ne-am pornit spre Europa,
Dar a ieşit dodon cu popa,
C-o cadelniță de chihlimbar
Fură tot de prin hambar.
Până la săptămână
Și-a umplut cu aur mâna
Și se duse ca să vadă
De i-a dat prostia roadă
Și de-i votul răsărit.
Numai bun de convertit.

 

Votul mare a crescut,
Udat de televizoare,
Îngrăşat de difuzoare,
Și copt de manipulare.

 

Și făcut-au seceri mari
Pentru secerători avari.
Și seceri mititele 
Pentru fețe tinerele,
Sa-ți fie scârbă de ele.

 

Cu ciocanu-n altă mână
Bate apa din fântână
Și s-aude plioscăit
Până hăt la răsărit
De unde semința i-o venit!

 

Și de ciudă, măi flăcăi,
Ia sunați din zurgălăi,
Să se-audă peste văi,
Să le crape fierea-n ei!

 

Și de-acu, flacăi, urați,
Și arați, şi semănăți!
Nu dormiți şi nu uitați!
Anul ăsta se-noieşte,
Pluguşorul se porneşte,
Pluguşorul făr' de boi,
Pluguşorul tras de noi.
Anul ăsta se-noieşte,
Iar la anul pâinea creşte!

 

Înc-o roată, mai flăcăi!
Hăăăi, hăăăi!

(Vezi aici hăitura pentru 2019)

Partager cet article
13 décembre 2016 2 13 /12 /décembre /2016 17:33
Alertă Oranj 5 sau Înroşirea ţărilor la faţă

Hai că nu mai este demult nici măcar oranj... E de-a dreptul roșie.

 

Oranj în țara asta au rămas doar portocalele cu mandarinele pentru acei care vor avea dreptul la ele, de Anul Nou măcar, precum erau și mandarinele din copilăria mea îndepărtată. Le așteptam un an întreg și ne ciondăneam cu soră-mea de la felii atunci când nu erau pare… Ah, cât de mult le așteptam!, dar ceea ce nu voi uita niciodată este faptul că în acel săculeț cu mandarine neapărat era și una-două stricate, de parcă cineva, o forță necunoscută și malefică, ne interzicea accesul la visul perfect, fără putregai, oricât de mic și neînsemnat nu ar fi fost el. 

 

Mai există cică și un Orange, un operator de telefonie mobilă cu vânzări în scădere, dar care mai face încă ceva bani în acea țară unde bani se fac doar din mobilitate. Viața e mișcare! Deși nu, pare-se că era exact invers : Mișcare înseamnă viață! Движение — это жизнь! Anume așa scria pe lozinca ceea roșie. Corectăm: Mobilitate internațională înseamnă supraviețuire! Adaptarea lozincelor la realitatea zilei. Și ne mobilizăm internațional pentru a supraviețui, măcar în vis, măcar pentru a salva un vis, dar tot degeaba… Lozinca ceea roșie pare să fie mai durabilă, matricea originară nu dispare, ea e imobilă…

 

Portocaliu mai era și Moskvitch-ul lui tata, cumpărat în 1980, mașină pe care până la urmă a luat-o nu pentru că și-o dorea, ci pentru că o Ladă era imposibil de procurat. Un erzaț de vis și acesta, dar se bucura nespus de mult și de un Moskvitch, căci i s-a nimerit unul în „variantă de export”, vândut în intern din cauza unei zgârieturi pe caroserie, și aici un defect care a fost insinuat într-un vis, tehnologic destul de lamentabil, de altfel. Vise portocalii cu defecte, cu o porție obligatorie de putregai, din asta am ieșit cu toţii…

 

Ah, ce-am mai visa și noi!, dar noi nu știm cum să visăm fără viciu, nu ne-a învățat nimeni, iar noi nu am fost în stare să ne debarasăm de putregai. Acea zgârietură incipientă ne urmărește și astăzi. Păcatul nostru originar. Visul nostru frumos e cu rebut. Defectul este înscris în ADN-ul aspirațiilor noastre și atunci când nu mai rămâne nimic aici şi acum, atunci când încerci să faci un salt înapoi, spre perioada când se mai visa, atunci când începi a scoate strat după strat, atunci când începi a roade straturile de vopsea – verde, albastru, galben – numaidecât dai de roşu… Epiderm din lozinci scrise pe roșu.

 

L-ai roade și pe el, dar dai de carne vie… roşie…

 

Origine Imagine

Partager cet article

Despre PUNCT-ul din .FR

Poveşti, povestioare, gânduri, reflecţii, idei mai profunde şi mai superficiale, grave si ilariante... un punct de vedere şi doar atât. Doar un punct în imensitatea blogurilor. Doar un punct din atâtea altele dispersate în nebuloasa reală si virtuală. Doar un punct. Deşi... câte odată nu-ţi lipseşte decât un punct pentru a fi un i! 

"De sus, din vârful săptămânii,
să le rânjesc urlat, scârbos:
iubesc doar locul nu stăpânii,
precum fac câinii pentr-un os.

Şi iarăşi şapte gospodine
să dea cu bolovani în mine,
iar eu să urlu, urlu-ntruna
atât cât n-o apune luna."  Nichita Stănescu

Rechercher