Overblog
Suivre ce blog Administration + Créer mon blog
8 octobre 2019 2 08 /10 /octobre /2019 12:16
Dragă Ahmadu

dragă Ahmadu, îţi scriu astăzi fiindcă

mi-a zis Birahima că l-ai cunoaşte pe Yakuba,

iar acela, dacă e să-l credem pe colonelul Papa,

ar avea câte ceva care m-ar interesa enorm!

şi poate nu doar pe mine, ci persoane

de cel mai înalt rang din gang.

să nu crezi că te-aş deranja, dar ale noastre amulete

s-au cam uzat... ori nu mai funcţionează ca altădată.

ceva s-a stricat în relaţia noastră cu lumile paralele, secrete,

până şi ezotericul s-a întors cu spatele spre noi

şi ne-a lăsat faţă-n faţă cu realitatea, goluţi-goi,

să ne descurcăm cu ale noastre nevoi

în cel mai banal mod ştiinţifico-materialist, indecent de ateu,

geaba îi invocăm pe spiritus sancti şi tatăl, şi fiul, îi numim Dumnezeu,

înălţăm catedrale care se văd de pe Lună,

contribuim subsţantial la PIB-ul Muntelui Athos

şi multiplicăm postere cu şamani bărboşi cu mitre bulbucate...

probabil sunt contrafăcuţi şi aceştia cu turma,

ori au emigrat şi duhurile odată cu materialiştii savanţi fugind de Thanatos?...

aşa că, dragă Ahmadu, spune-i lui Yakuba

că e mare nevoie de el pe-aici,

de gri-gri-urile lui aducătoare de... de orice, cât de mici.

să-i mai spui, dragă Ahmadu, că la noi greieraşul e în mare cinste:

cântăm şi jucăm de sare şi cămaşa de pe noi

cântăm şi jucăm de pierdem şi nădragii, din zori până-n zori!

iar de alegeri să nu-i fie frică, la alegeri putem să ne ducem oricum:

în cămaşă cu mâneci lungi, dar şi scurte,

în funcţie de meteo, nu de ce zice Charles Taylor la curte.

să-i spui, Ahmadu, că la noi e fără consecinţe

să nu se teamă, să nu-i fie frică!

la noi capul plecat nu-l taie sabia şi nici securea,

de alfel, noi la alegeri nici nu prea ne ducem,

ne rugăm cu ardoare şi ne facem la tot cruce...

să fie ploaie, să fie pâine, să fie bine...

asa că vino, Yakuba, vino!

ne-am ruga şi la dracu, dacă ne-ar duce capul!

Partager cet article

11 septembre 2019 3 11 /09 /septembre /2019 10:05
Dragӑ Yukio

dragӑ Yukio, îţi scriu astӑzi pentru a-ţi cere un sfat,

o opinie de expert. cum e sӑ spui corect : hara-kiri sau seppuku ?

cineva mi-a zis cӑ ar exista o diferenţӑ de registru de limbaj...

apoi acel cineva m-a nӑucit cu o listӑ întreagӑ de suicide ritualice:

inseki jisatsu – gyokusaï – seppuku – jumonji-giri – shinjū – kobara – robuka – funshi – oibara – jigai…

ce dezmӑţ morbid pentur o ţarӑ cu tocmai 127 milioane de oameni!

alegere pentru toate gusturile şi situaţii ale vieţii:

boshi shinjū : atunci când se sinucid mama şi copiii

robuka : sinucidere pentru binele familiei

goï shinjū : atunci când copiii sunt de acord sӑ participe la sinuciderea familialӑ

muri shinjū : atunci când nu-s…

îţi scriu, dragӑ Yukio, cӑci îmi stӑ în faţӑ un tabel statistic

cu o piramidӑ demograficӑ stând într-o rânӑ

gata sӑ se rӑstoarne şi cifre absolute

identice cu anul 1915...

cam pe atunci îşi fӑcea seppuku generalul Nogi Maresuke,

la moartea împӑratului sӑu, care, cu doar câţiva ani mai devreme,

îi interzicea sӑ se taie din cauza cӑ au murit prea mulţi,

mult prea mulţi, credea generalul, în rӑzboiul cu Rusia...

mӑ uit, dragӑ Yukio, la cuţitele tocite de pe masa mea de bucӑtӑrie

şi înţeleg cӑ nu prea predispun spre a fi utilizate în scopuri nobile...

probabil deficitul de lame fine influenţeazӑ direct demografia.

probabil atunci când îşi varsӑ maţele câţiva generali,

mor cu câteva milioane mai puţin...

cicӑ la origini îşi fӑceau seppuku acei care refuzau sӑ execute ordine imorale.

oare de ce nu şi-a fӑcut seppuku, ori mӑcar hara-kiri, Vasili Mihailovici Blohin,

acel care a împuşcat cu mâna lui peste 20.000 de persoane?...

oare de ce nu şi-a fӑcut un jumonji-giri Josef Mengele,

„îngerul morţii” de la Auschwitz?...

m-am cam pierdut, dragӑ Yukio, printre atâţia morţi

şi nu mӑ descurc deloc cu atâtea definiţii savante:

Shoah, Holocaust, Teroare rosie, Holodomor, Foamete, Colectivizare, Genocid...

adiţionare impersonalӑ de milioane...

voiam sӑ te rog, dragӑ Yukio, sӑ ne trimiţi,

dacӑ gӑseşti pe undeva, vre-un manual de seppuku,

cӑci avem grave probleme la capitolul demografie...

Partager cet article

31 juillet 2019 3 31 /07 /juillet /2019 01:42
Dragă Charles

Bonjour, Charles! Dar să-ți zic de ce ești „Charles” astăzi:

Mi-am adus aminte de neînfricatul ăla din cărțile copilăriei noastre,

De d’Artagnan. Și mi-am dat seama că nu-i cunoșteam numele deplin.

Iată-l: Charles de Batz de Castelmore, dit d'Artagnan!

Un nume ca un poem revărsat peste harta Gasconiei.

Citeam, dragă Charles, romanele lui Dumas

Și dacă s-ar fi pomenit pe atunci 

Vre-un gardian de-al lui Richelieu pe-alături

Negreșit l-aș fi străpuns cu acea „spadă”

De lemn: două scânduri (mai pui două și-l bați pe gardian între ele),

Una lungă, ascuțită la un capăt, și alta - scurtă,

Care trebuia să fie și garda spadei,

Bătute neapărat cu două cuie,

Căci cu unul nu ieșea decât o morișcă...

Arme de temut, nu flori de busuioc, 

Ne și luam la duelat cu alți muschetari de alde noi:

În șorturi, cu genunchii zdreliţi,

Cărora le țâșneau ușor lacrimi de la o tușă mai bine aplicată

Și se transformau în mucoși mămoși...

Totul era să nu te prindă mamă-sa, dragă Charles,

Alea nu-ți erau Anne d’Autriche sau Milady de Winter

Ci walkirii dezlănțuite, iar noi ne jucam de-a muschetarii, Charles,

Nu ne interesau miturile runice, depășite istoricește (oficial)…

Bine, și ale noastre mame mai cădeau în mit uneori...

Dar totul n-a fost decât o mistificare, dragă Charles,

Am combătut eroi de romane romantice,

Ne-am identificat cu personaje sclipitor de inventate,

În realitate, totul a fost pe dos, dragă Charles...

D’Artagnan e de fapt un nume de împrumut, de la maică-sa,

Ca să dea mai bine, mai nobil, pentru carieră...

Iar Batz nici nu-i măcar în Gasconia... o insulă în Bretania...

Adevăratul d’Artagnan nici măcar nu se dușmănea cu cardinalii:

Era protejatul lui Mazarin și fidelul său slujitor,

Iar Richelieu nu era chiar un netrebnic, ci doctor la Sorbona, cum n-ai da...

Iar mai deunăzi, dragă Charles, am apucat de celălalt capăt spada de lemn a copilăriei

Și m-am văzut ca un prelat cu crucea în vânt pogorând legi peste robii lui Dumas

Partager cet article

19 juillet 2019 5 19 /07 /juillet /2019 21:23
Dragӑ Andrea

Ciao, Andrea! Ah, cât de mult mi-aş dori sӑ ţi-o spun în faţӑ,

Zâmbind ca Roberto Benigni, cu soarele prins în ochiul stâng

Și neapӑrat cu un gest larg de salut al braţului drept,

Lejer şi dezinvolt, cum ai arunca un sâmbure de mӑslin

Peste ogorul atotroditor al ţӑrii!

Știi, cândva demult, am avut o gagicӑ pe care o chema Andrea...

Era frumoasӑ – foc! Când trecea pe stradӑ

Mӑ frigea mai ceva ca lava clocotindӑ a vulcanului Etna…

Dragӑ Andrea, uitam sӑ-ţi spun cӑ la noi Andrea e nume de fatӑ.

Dar sӑ nu facem caz din acest caz lipsit de semnificaţii,

Sunt doar curios sӑ aflu, dragӑ Andrea,

O curiozitate strict ştiinţificӑ, de poet ars, nimic mai obraznic,

Când anume s-a produs acest transfer de gen,

Cӑci, precum zic cronicile, „de la Râm ne tragem” şi noi.

S-au întors vremurile, dragӑ Andrea, şi ne trage Râmul înapoi...

De ce dovadӑ istoricӑ ar mai fi nevoie ?

Iatӑ, mi-a tras-o şi pe draga mea Andrea…

Mi s-a transmis cӑ tare mai visa la o pereche de ciuboţele moi

Și a plecat în ţara care stӑ ca o ciuboţicӑ pe harta Europei.

Ma întreb cu cine şi-o fi tras-o azi Andrea?..

Mi-ar place sӑ vӑ ştiu împreunӑ: Andrea & Andrea!

Și ce nostim ar fi la starea civilӑ dacӑ chiar v-aţi lua de soţi:

”Andrea, vrei s-o iei de soţie pe Andrea?

Și tu, Andrea, vrei sӑ-l iei de soţ pe Andrea?”...

Aş mai vrea sӑ te rog ceva, dragӑ Andrea,

Dacӑ poate cumva, dacӑ poate ţi-ar fi rӑmas vreo pereche,

Poate din alea care nu i-au plӑcut Andreei,

Nu neaparat din cele mai scumpe,

Dar sӑ scrie clar „Made in Italia” pe ele...

Aş vrea sӑ mӑ-nsor, dragӑ Andrea,

Am cunoscut o fatӑ de treabӑ:

Frumuseţea ei curge lin şi rӑcoritor ca Tibrul.

Dar mi-e frica, dragӑ Andrea...

Și dacӑ viseazӑ şi ea

La o pereche de ciuboţele moi, ce mӑ fac?

Mӑ tem sӑ nu se tragӑ şi ea spre origini...

Partager cet article

10 juillet 2019 3 10 /07 /juillet /2019 23:37
Dragă Mithun

Dragă Mithun, permite-mi să te numesc

Astfel astăzi. De altfel, sper mult ca acest răvaş al meu

Să te găsească cântând și dansând la fel de dezinvolt

Precum o făcea Chakraborty pe timpuri.

N-o lua în nume de rău, căci acel actor indian a mutilat

Suficiente inimi atunci când cădeau cărămizi din zid,

Iar prin breșele deschise au năvălit cele mai

Lichide și volatile produse ale boliwoodului și holywoodului

Cu toți bruce-lee-ii, rambo-ii și chuck noriş-ii launloc.

Nu știu cum era pe la voi, dar pe aici nec plus ultra se considera

Să fumezi țigări Brooklyn, cu o cutie de Heineken în mână,

Din care să tragi din când în când câte o dușcă.

Nu știu cum se face, dragă Mithun, dar din acele vremuri

Nu au rămas decât ambalajele...

Se zice că pe la ei în afară de junk mai există și chestii faine

(Unii afirmă că ar fi chiar mai multe decât junk).

Nu știu, dragă Mithun, încă nu s-a întors nimeni să-mi descrie

Cum e pe lumea cealaltă...

Conform statisticelor, și la ei se bea Heineken din cutie,

Dar la ei mai e ceva pe lângă asta din care noi n-am gustat încă...

Căutam și noi senzații noi, ne aruncam în vise ca într-o piscină gonflabilă,

De îndată ce vedeam un ambalaj mai colorat

Îl adoptam ca pe un câine fără stăpân...

Mai bine adoptam câini și mâțe, dragă Mithun,

Mai bine ne luam de frați și adoptam vaci bune de lapte, dragă Mithun,

Poate ne arătai și nouă cum e să venerezi o vacă și nu un ambalaj de cipsuri

Nu s-a ales nimic din visurile noastre, dragă Mithun,

Dar, iată, ambalajele au rămas:

S-au adunat, le-a luat vântul și le-a semănat peste ciornoziomul nostru

Gras și mănos. Iar pământul, ce știe el? Rodește...

Semeni vânt – culegi furtună...

Noi am uitat ce am semănat, Mithun, înțelegi?

Nici nu mai știm cum se face, la o adică...

Stăm la o margine de ogor cu brațele încrucișate

Și privim, încruntați și neputincioşi,

Cum încolțește celofanul și staniolul...

Partager cet article

12 juin 2019 3 12 /06 /juin /2019 22:40
Photo: Daniel Mercadante

Photo: Daniel Mercadante

Bine te-am găsit, Romuald!

Permite-mi să te numesc azi “Romuald”.

Sper ca acest mesaj să te găsească sănătos

Și în deplină posesie a facultăților

Bine situate în clasamentul de la Shanghai.

Dragă Romuald,

Demult voiam să-ți scriu

Și te rog să mă ierți pentru tăcerea revărsată,

Dar nu prea aveam ce să-ți spun...

Pe aici lucrurile nu sunt întotdeauna chiar roz.

De altfel, pe aici culorile sunt activate foarte rar,

Așa că roz e doar un fel de a spune.

E criză, Romuald, culorile au devenit rare.

Ei pornesc culorile din ce în ce mai rar, Romuald.

Lumea zice că le duc pe toate la export.

Apropo, voiam să te rog: dacă ai cumva culori în plus,

Dacă nu te costă prea scump,

N-ai putea să ne trimiți un colet?

Poate găseşti chiar din ale noastre?

Mi-e dor de un caleidoscop adevărat, Romuald,

Aici se vând doar din alea de substituție

Există variantă audio pentru cei mai proști și leneși

Dar există și caleidoscoape beletristice

Cu metafore, litote și tot-tot-tot...

Cele mai sofisticate sunt caleidoscoapele enciclopedice

În care se descrie minuțios,

Milimetru cu milimetru,

Cu formule matematice, funcții și integrale

Cum funcționează un caleidoscop...

Povestiri despre culori în loc de culori...

În rest, ce să-ți mai spun? Suntem bine.

M-am programat la medic

Să mă controlez de daltonism

E coadă enormă la oftalmologi…

Te-am visat recent, dragă Romuald:

Fumai un trabuc călare pe un curcubeu

Partager cet article

2 juin 2019 7 02 /06 /juin /2019 22:13
Dragă Sven

Dragă Sven, permite-mi să te numesc azi astfel,

Mai nordic. Am auzit că te prăjești bine la soare.

O fi vară pe la voi, chiar dacă puțin mai nordică

Decât cele pe care le cunoscusem noi pe vremuri:

Cu arșiță, năduf și praf până la glezne.

Sper că nu am greșit anotimpurile,

Nu mai sunt sigur, de când au fost anulate calendarele.

Îți scriu, dragă Sven, să te anunț că la noi iarăși a nins.

A nins cumplit și s-au așezat troiene…

Demult așteaptă toți primăvara.

Demult sperăm cu toții să vedem dezghețul.

Într-atât de demult încât nici nu mai știu dacă știm ce așteptăm,

Nici nu mai știu dacă știm să-l așteptăm.

La început urmăream atent calendarul,

Știam că trebuie să vină primăvara,

Număram zilele și se simțea o stare de neliniște generală...

Dar temperaturile neglijau cursul istoriei,

Iar precipitațiile reproduceau modele cristalizate.

Și atunci, făcând față acestei situații de stabilitate excepționale

Și pentru a reduce din tensiunile nervoase,

Autoritățile au interzis calendarele,

Iar din cărți au fost rupte toate filele cu ghiocei și brândușe.

De la televizor ni se povestește mereu

Cum se moare de foame din cauza arșiței și secetei,

Cum se topesc ghețarii milenari din munții Anzi

Nu zic, o fi tragedie mare şi la voi, poate stați în apă până la genunchi,

Poate că vă atacă urșii polari, flămânzi, că nu mai au calotă,

Poate că meritați plânși chiar mai mult decât noi

Dar crede-mă, Sven, am îngheţat şi ne-a intrat frigul în oase...

Am auzit că au apărut teroriști gata să reproducă legenda mărțișorului

Lumea se teme de ei, ascund copiii, cică vorbesc de sacrificiu în tezele lor

Demult nu am mai văzut copii, Sven...

Nu mai știi care e doar zgribulit și care - zbârcit...

Care e troienit și care - încărunțit...

Te-aș ruga ceva, dacă nu-i cu supărare, dragă Sven.

Trmiti-ne ceva căldură: poate că vom avea ambii mai puțin de suferit...

Partager cet article

30 mai 2019 4 30 /05 /mai /2019 20:01
Dragă Herman

Dragă Herman,

Îți scriu aceste rânduri sperând că ești vesel. 

Că stai cu o bere rece în mâna dreaptă

Și cu o țigară în cea stângă.

Ori invers. Dar nu cred : parcă te știam dreptaci.

Stângăciile nu au fost niciodată punctul tău forte.

Azi am decis că te cheamă Herman

Citisem despre un Herman într-o carte deșteaptă

Și m-am gândit că o să-ți placă.

Parcă te văd în pub-ul ăla scoțian cu un IPA amar, 

Berea ta preferată, explicându-le tuturor cum stau lucrurile

Pe această lume

Și ei te ascultă, Și lucrurile stau 

Exact așa precum le-ai așezat tu.

Uneori se mai duc de-a dura

Atunci când din greșeală le administrezi un uppercut

Cu aceeași dreaptă.

Nu te-a preocupat niciodată,

Dragă Herman,

Ce se întâmplă cu ele după…

Când se năruie totul precum figurile de domino.

Află, dragă Herman,

Că pe aici berile sunt la fel de amare,

Doar că aduc mai puțin a hamei,

Diminețile sunt reci și condensează

Lejeritatea aburindă a lumii

Şe ea curge peste noi.

E umed, iar tu, dragă Herman, așa și nu ne-ai trimis

Ciorapi din lână de Merinos…

Așa că mai răcim din când în cand…

În rest, parcă suntem bine :

Nu mai sunt chiar așa de multe piese de domino

Când stai să socoți

Iar dacă rămâne câte una răsturnată

Tot nu-i bai : unde s-a văzut 

O lume cu toate piesele în picioare?

Partager cet article

25 avril 2019 4 25 /04 /avril /2019 16:26
Photo: Constantin Grigoriță

Photo: Constantin Grigoriță

Se pare că îmbătrânesc… Am realizat acest lucru acum câteva săptămâni și a devenit o evidență într-atât de clară, mi-a apărut într-atât de bine conturată în minte, încât m-a și speriat într-un fel…

Nu, să nu credeți, sunt bine atât fizic cât și moral, aceeași sete și dragoste de viață, totul e la loc, intact, ba chiar am impresia că parcă am și învățat câte ceva… Și nici nu folosesc aici cuvântul „bătrâneţe” cu toată încărcătura lui semantică negativă.

Cel mai puțin, desigur, aș vrea să vă scriu despre mine, asta dacă am considera că ar exista în genere scriere despre altceva decât despre sine... Dar exact de aici a și pornit acest text! De la scriere.

Scriu pe aceste pagini din 2010. Pe atunci eram foarte tânăr. Impardonabil de tânăr. Voiam să strig, să „urlu-ntruna”, dar și să fiu auzit de cât mai multă lume! Într-un fel, dacă e să cred statisticile din culisele blogului, probabil mi-a reușit câte ceva.

Iată una din trăsăturile esențiale ale tinereții: nevoia acută, fundamentală și existențială să placi! Să placi la cât mai multă lume, chiar și epatând sau scandalizând galeria. Ah, câtă suferință mi-a adus acea „tinereţe”! Nu zic, mi-a adus și multe satisfacții. Cu certitudine, mai multe satisfacții decât neplăceri.

Dar această căutare de aprecieri pozitive e una din cele mai insipide și mai tiranice modalități de a-ți reduce din libertate! Or, nu libertatea gândului era oare esențialul „raison d’être” de la care pornea toată aventura cu 10 ani în urmă? Oare nu tot eu scriam în 2014:

Nu atît opinia cititorului contează pentru autor, cît insuşi faptul că el ARE O OPINIE.

Şi nu atît faptul că el are o opinie contează pentru autor, cît faptul că el are o opinie PROPRIE.

Şi, mai cu seamă, curiozitatea absolută a autorului se îndreaptă spre FELUL în care cititorul a ajuns la OPINIA PROPRIE”?

În același an, 2014, am început un enorm proiect (pentru mine și ținând cont de eforturile care mă costă) în colaborare cu Deschide.md : în fiecare vineri public comentarii ale evenimentelor săptămânii din Republica Moldova. Nu avem contract cu redacţia. Și am înaintat doar două condiții: nu mi se umblă la texte și nu sunt plătit. Astfel înțelegeam eu să-mi protejez libertatea de a scrie și de a gândi. Deci, să fie clar: eu scriu gratuit!

Dar nu este suficient... Să plăci, să fii citit de cât mai multă lume... Să fii apreciat de către elitele opiniei publice (așa-numitul mainstream), de către „autorităţile morale” ale neamului... Oare există o cenzură mai eficientă?

Assez! Enough! Basta! Sunt prea bătrân pentru aceste jocuri... Mi-e teamă de altfel de bătrâneţe, acea hidoasă şi urâtă, când îţi înlemneşte gândul şi ţi se solidifică „punctul de vedere”.

Iar acum câteva săptămâni primeam o publicitate/invitație la un proiect megaloman, DAU. Un „artist” a refăcut un institut de cercetare secret sovietic, iar vizitatorilor li se propune un joc de roluri. Pe durata a cel puțin 6 ore (nu se poate mai puțin!) ți se atribuie un „rol” pe care urmează să-l joci. Poți fi femeie de serviciu, milițian, agent KGB, savant, muncitor de rând, orice, în funcție de o anchetă care ți se face când cumperi „pass”-ul. Și e scump, nu foaie verde! Nu ai dreptul la telefon, aparat de fotografiat... Inițial, intrigat, ascultând mai multe comentarii elogioase, am avut ferma intenție să mă duc. Chiar mă întreba cineva pe o rețea de socializare, dacă am fost și ce cred despre DAU.

Și atunci ceva a făcut „tilt”! Am îmbătrânit imediat! Adică cum, să devii rob, chiar și pentru câteva ore, mai și plătind pentru asta? Plus jamais ça! Efectul care s-a produs asupra mea a fost însă mult mai mare și nici eu nu mă așteptam la asta: următorul comentariu negativ referitor la editorialul de vineri nu mi-a stârnit nicio reacție bolnăvicioasă. Da, cred că am înțeles că nu mai vreau să plac.

Trăiesc acum o stare de euforie greu de explicat. Savurez această conștientizare a libertății de spirit cu o plăcere aproape voluptoasă... De parcă aș fi întinerit cu vreo 20 de ani!

Partager cet article

15 mars 2019 5 15 /03 /mars /2019 23:47
Rene Magritte, "Le Château des Pyrénées (The Castle of the Pyrenees)"

Rene Magritte, "Le Château des Pyrénées (The Castle of the Pyrenees)"

Pentru Alex

Poți trece prin viață în mai multe feluri… 

Poți îmbrăca zale de oțel, încăleca o mârțoagă răpciugoasă și porni la luptă împotriva morilor de vânt. Fără grijă, chiar dacă suntem în plină epocă a interconectării globale, întotdeauna se va găsi cineva să te îmbrace în zale, să-ți aducă mârțoaga și să-ți construiască o moară la îndemână.

Îți poți inventa un destin apostolic, semănând lumină, multiplicând pâini și transfromând apă în vin. Dând și cămașa de pe tine celor care o vor cere. Și ei tot vor veni, și tot vor cere... Chiar și atunci când unica cămașă ce-ți va rămâne va fi pielea de pe corp...

Poți lua o secure în mână și avansa în această junglă tăind în dreapta și în stânga, trecând peste capete, făcându-ţi scări din spinări încovoiate în fața puterii tale, construindu-ți palate de cristal cu beciuri pline de comori și înconjurându-le cu cetăți de netrecut...

Poți, la urma urmelor, urma unul din ăștia cu securea în mână, sperând că îi va cădea și lui ceva printre degete, lingând cu aviditate fărâmiturile de la ospățul domnesc, gudurându-te și făcând sluj pentr-un os...

Te poți ascunde de ea, ca un câine speriat, și privi, din cușcă, cum trece pe alături, fără a zice măcar ”ham”, de teamă să nu te zăpsească careva că... trăieşti.

Poți s-o arzi, căci e un produs inflamabil, ca un piroman sadic, privind cum arde totul în jurul tău: clipe, zile, case, oameni...

Poți trece prin ea ca un idiot diafan, punându-ți ochelari roz, inspirând heliu, umflând cu heliu tot ce se apropie de tine, să fie dus de vânt cât mai departe, să se spargă undeva de-asupra altora...

Poți să te lași ușor purtat de valurile ei, că tot curge, te va scoate ea undeva până la urmă... 

Te poți lăsa purtat de alții, în calitate de bagaj... 

Poți face un coctail din oricare ingredient de mai sus. 

Dar mai poți decide că toate poverile sunt doar ale tale. De regulă, nimeni nu poate duce o lume în spate de unul singur...

Partager cet article

Despre PUNCT-ul din .FR

Poveşti, povestioare, gânduri, reflecţii, idei mai profunde şi mai superficiale, grave si ilariante... un punct de vedere şi doar atât. Doar un punct în imensitatea blogurilor. Doar un punct din atâtea altele dispersate în nebuloasa reală si virtuală. Doar un punct. Deşi... câte odată nu-ţi lipseşte decât un punct pentru a fi un i! 

"De sus, din vârful săptămânii,
să le rânjesc urlat, scârbos:
iubesc doar locul nu stăpânii,
precum fac câinii pentr-un os.

Şi iarăşi şapte gospodine
să dea cu bolovani în mine,
iar eu să urlu, urlu-ntruna
atât cât n-o apune luna."  Nichita Stănescu

Rechercher