S-a împlinit visul atâtor milioane: stăm fiecare închiși în cochilia individuală și ne zgâim la lume, unii la alții, arătându-ne colții, compătimându-ne sau lansându-ne declarații de dragoste, exprimându-ne sentimentele prin mijlocul a șase emoticoane (vai, dar de recent a mai fost adăugat unul, tot cu inimioară!). Am devenit cu toții niște profiluri rudimentare într-o rețea globală de distanțare socială. OMS a întârziat, ca de obicei. Ei cică au vrut doar „distanţare fizică”, dar au scris cu penița și geaba se aruncă acum bărdiță: In God we trust the others pay cash.

Lumea a devenit simplă de tot : nu ieși, nu da mâna, nu te pupa, nu te apropia, nu te..., interzis, nu, nu, nu… Stai acasă, poartă mască, spală-te pe mâini ! Simplu, clar, aplicabil și măsurabil. Da, și sancționabil, dacă cumva o dai pe „da”. Sancțiuni măsurabile, aplicabile și monetizabile.

Bulele au învins. Cel puțin pentru o perioadă. Bulele de cristal în primul rând. Câte bule atâția experți. Vânzările au explodat. Vânzările de bule de cristal în primul rând. Apoi și ale experților în „starea zilei de maîne”.

Apoi bulele alea despre care ni se vorbește de câțiva ani deja. Bulele conceptuale, de idei, de atitudini și modele comportamentale. Cambridge Analytica. George Soros, Bill Gates & 5G.

Din săpun la început, care se spărgeau de la cel mai mic contact cu exteriorul, „vazut-am așa o șmecherie ieri pe gardurile alea virtuale”, apoi, cu timpul, stăruința a dat roade: materia a căpătat viscozitate odată cu mărirea clusterelor, materia s-a gelifiat, bulele se mai puteau rupe, chiar dacă rămâneai cu rămășițe vâscoase pe mâini, dar se mai putea...

Acum, fără nicio rezistență din exterior, fără confruntări directe cu persoane și opinii arbitrare, care nu ar fi selectate de algoritm, suntem aidoma gândăceilor din mingile alea transparente în interiorul cărora alergi la parcurile de divertisment.

Materia ni se pare transparentă, dar nu o vom descoperi oare plexiglasifiată când vom încerca să ne atingem cu părerile? Dacă ni se par castelele și turnurile pe care le zidim și le înălțăm astăzi din cristal de Boemia, gândindu-ne la maiul ăla pe care-l mai credem ascuns în cămară, la frumusețea formelor și la sclipirea arabescurilor gotice și la ușurința cu care am putea să le dărâmăm pe toate într-o bună zi, dacă carecumva nu ne vor mai satisface, mă tem că greșim amarnic, căci noi ne lăsăm amăgiți de ceea ce credem că cunoaștem, dar cine mai zidește azi forme în cristal? La o adică, nici maiul nu mai e ce-a fost, ori nu mai este defel, căci a fost vândut la fer vechi de un nepot mai șmecher care aduna bani de un iPhone.

Și atunci când ne vom vedea la un moment dat și vom realiza că nu ne mai putem atinge, nici măcar apropia, nu cu maiul, nu cu pumnii, și nu cu fruntea va trebui să spargem acești pereți, căci cu cât mai puternic vom lovi, cu atât mai puternic va ricoșa...

Va trebui să topim acești pereți cu focul inimilor noastre și tăia cu bisturiul minților. De ne-ar ajunge inimă și minte...

dragӑ Winston, am auzit cum ai trântit

uşa atunci când ai ieşit

afarӑ. a sӑrit tencuiala şi se lasӑ

praful peste noi,

astmatici. e greu sӑ fii

vecin cu case mari,

dragӑ Winston. nu cӑ m-aş plânge şi vreau sӑ te

asigur cӑ nu vei gӑsi în altӑ parte mai mult

respect pentru excentricitӑţile

vieţii tale private decât în aceste rânduri, dar

praful… bucӑţile de

tencuialӑ cӑzute din

turnul tӑu multisecular ne-au mai

strivit vo doi, dar cu

morţii noi suntem deprinşi deja: nu existӑ

înmormântӑri mai

frumoase ca la noi, Winston. am cizelat

arta trecerii în nefiinţӑ pânӑ la

carnavalesc! numai cӑ ӑştia

vii, câţi au mai

rӑmas, nu mai reuşesc sӑ şteargӑ

colbul care se aşterne peste

noi de fiecare datӑ când,

hârjonindu-vӑ, vӑ bateţi cu

pernele. ne sufocӑm, dragӑ Winston, şi dacӑ nu-ţi

cer prea mult, sӑ ne trimiţi compoziţia chimicӑ a

pulberii pe care-o inhalӑm: oare ce-o fi?

humӑ, microplastic, dust sau cenuşӑ

vulcanicӑ? sper sӑ nu-şi mai facӑ de cap

Eyjafjallajökull, cӑci tot noi ramânem

ţintuiţi la sol. trimiti-ne, dragӑ Winston, şi un

aspirator, cӑci nu mai dovedim cu cârpele...

umblӑm, dragӑ Winston, cu nişte

feţe care seamӑnӑ cu tabla de la

şcoalӑ, pe care elevul de servici a înşirat

creta cu zoaie în loc s-o şteargӑ…

Visul despre casă. Nimic mai mult, dar nici mai puțin, decât o casă. Casa noastră. Cu mamă și tată, cu frați și surori. Ei sunt cum sunt. Buni că pâinea caldă, răi la mânie, arțăgoși și zeflemitori…

Unul e cu limba mai lungă, altul sărac la vorbe și cu brânza-n șip. Celălalt dă și cămașa de pe el, iar când a sa se subție, dă și din a ta…

Cu obligații și nedreptăți. Cu unul care mereu încearcă să-ți pună-n cârcă partea lui de corvoadă și de trudă, cu un altul care mereu dă vina pe tine când se răstoarnă oala cu smântână… Dar cu ambii care sar la bătaie atunci când baistrucii de pe ulița vecină te dau jos de pe bicicletă!

Cu ciondăneli și hârâituri, cu gelozii și rivalități. Dar cu un cojocel pe care l-am purtat cu toții pe rând, cu sora mai mare care îi leagănă pe toți acei care vin din urmă. Cu bădia care veghează peste roiul de frați și surori mai dihai că cloșca peste pui. Badea care-ți dă la moacă dacă te uiți strâmb la el. Și căruia îi faci o pacoste la prima ocazie ca să te răzbuni. Îl spui la tătaia, de exemplu, că a umblat la punga cu tiutiun…

O casă din astea plină de nebunie, de gâlceavă și de sfadă. Dar și de o liniște infinită atunci când vuiește furtuna afară, iar tu stai cu badea cu nasul lipit de geam pândind fulgerile și numărând secundele până la tunet, ambii înfricoșați, dar încercând cu toată încăpățânarea să ne demonstrăm unul altuia că nu ne este teamă, iar la fiecare fulger ne infingem și mai tare unul în altul. O casă în care, atunci când e ger afară, se adună toți, care pe cuptor, care la gura focului, ascultând povești și așteptând să răstoarne mama măligă care se coace pe plită… O casă în care în dimineaţa de Paşti îl asteptăm pe tata de la biserică ca să ieşim de sub oghialuri şi să ne spălăm pe mâini în apă cu ouă roşii şi să gustăm din sfinţit înainte de a mânca de dimineaţă, poate unica masă de dimineaţă împreună din an...

Niciodată nu zici că ești fericit în asemenea case. Fiindcă fericirea este casa însăși, nu aflarea ta în casă. Iar atunci când ea dispare, când ești rupt și aruncat din ogradă, fugărit prin stepe și tundră, nu ai nevoie decât de un singur lucru : să fii acasă…

Cât de mult doare atunci când ți se spune că nu ai casă!

Dragӑ Jorge, imaginarul meu frigorifiat te-a botezat anume aşa,

şi te-a întrupat pe undeva pe strӑzile obosite de nӑduful ecuatorial

ale unui orӑşel cu nume de sfânt catolic de import

în rӑzboi permanent cu jungla avarӑ,

cu liane cât braţul sugrumând orice abandon sau uitare

şi papagali coloraţi ce spintecӑ aerul mustind de umiditate,

ţipând la lume, îngroziţi de arhitectura colonialӑ,

cu maimuţe ce urlӑ excitate la vӑzul unui fruct mai zemos

sau a unui mascul cu blana mai înfoiatӑ,

dar indiferente la posterioarele dezgolite

înzorzonate cu paiete de celofanӑ şi pene din plastic,

cӑrnuri peste care curg şiroaie de sudoare

tremurând frenetic în ritm de salsa

şi raspândind feromoni pentru a îndepӑrta fiarele nopţii…

îţi scriu, dragӑ Jorge, cӑci la noi a venit din nou toamna,

o toamnӑ cu frig, cu vânt, cu ploaie,

şi mintea mi te-a trimis direct acolo, unde nu existӑ anotimpuri,

unde ploile se contopesc în veacuri de singuratate,

spӑlând pânӑ şi urmele celor care pleacӑ...

la noi ploile nu spalӑ nimic, dragӑ Jorge,

la noi ploile sunt aşteptate ca o manӑ cereascӑ,

chiar şi toamna, chiar şi atunci când e frig şi bate vâtul...

la noi nu-i ca la Manaus, oraşul luxului efemer, crescut pe sevӑ de hevea,

lemnul de „ca-hu-chu” care a plâns cu aur peste Amazonia...

la noi, dragӑ Jorge, plouӑ pentru grâu şi pentru ovӑz,

grâu pentru oameni şi ovӑz pentru cai,

şi ne bucurӑm îngheţând cu frica-n sân:

sӑ nu fie puţinӑ, sӑ nu ni le ia acei cu nӑlogul,

sӑ avem ce da la prunci, sӑ avam cu ce hrӑni caii

cu care la primӑvarӑ vom ieşi la arat ca sӑ semӑnӑm

pâine pentru oameni şi ovӑz pentru cai.

dar uite acum, dragӑ Jorge, e toamnӑ şi plouӑ

şi vreau sӑ te rog, cӑ tot nu mai ai ce face cu zeama de „ca-hu-chu”

de când cu cauciucul de sintezӑ,

sӑ ne trimiţi şi nouӑ puţin latex de la Manaus

sӑ ne impermeabilizӑm hainele şi fricile îngheţate.

dragӑ Yukio, îţi scriu astӑzi pentru a-ţi cere un sfat,

o opinie de expert. cum e sӑ spui corect : hara-kiri sau seppuku ?

cineva mi-a zis cӑ ar exista o diferenţӑ de registru de limbaj...

apoi acel cineva m-a nӑucit cu o listӑ întreagӑ de suicide ritualice:

inseki jisatsu – gyokusaï – seppuku – jumonji-giri – shinjū – kobara – robuka – funshi – oibara – jigai…

ce dezmӑţ morbid pentur o ţarӑ cu tocmai 127 milioane de oameni!

alegere pentru toate gusturile şi situaţii ale vieţii:

boshi shinjū : atunci când se sinucid mama şi copiii

robuka : sinucidere pentru binele familiei

goï shinjū : atunci când copiii sunt de acord sӑ participe la sinuciderea familialӑ

muri shinjū : atunci când nu-s…

îţi scriu, dragӑ Yukio, cӑci îmi stӑ în faţӑ un tabel statistic

cu o piramidӑ demograficӑ stând într-o rânӑ

gata sӑ se rӑstoarne şi cifre absolute

identice cu anul 1915...

cam pe atunci îşi fӑcea seppuku generalul Nogi Maresuke,

la moartea împӑratului sӑu, care, cu doar câţiva ani mai devreme,

îi interzicea sӑ se taie din cauza cӑ au murit prea mulţi,

mult prea mulţi, credea generalul, în rӑzboiul cu Rusia...

mӑ uit, dragӑ Yukio, la cuţitele tocite de pe masa mea de bucӑtӑrie

şi înţeleg cӑ nu prea predispun spre a fi utilizate în scopuri nobile...

probabil deficitul de lame fine influenţeazӑ direct demografia.

probabil atunci când îşi varsӑ maţele câţiva generali,

mor cu câteva milioane mai puţin...

cicӑ la origini îşi fӑceau seppuku acei care refuzau sӑ execute ordine imorale.

oare de ce nu şi-a fӑcut seppuku, ori mӑcar hara-kiri, Vasili Mihailovici Blohin,

acel care a împuşcat cu mâna lui peste 20.000 de persoane?...

oare de ce nu şi-a fӑcut un jumonji-giri Josef Mengele,

„îngerul morţii” de la Auschwitz?...

m-am cam pierdut, dragӑ Yukio, printre atâţia morţi

şi nu mӑ descurc deloc cu atâtea definiţii savante:

Shoah, Holocaust, Teroare rosie, Holodomor, Foamete, Colectivizare, Genocid...

adiţionare impersonalӑ de milioane...

voiam sӑ te rog, dragӑ Yukio, sӑ ne trimiţi,

dacӑ gӑseşti pe undeva, vre-un manual de seppuku,

cӑci avem grave probleme la capitolul demografie...