Overblog
Suivre ce blog Administration + Créer mon blog
14 janvier 2011 5 14 /01 /janvier /2011 13:20

“De ce te temi? Cu mine nu te teme! De nu te culci, te culc cu sila... Dormi ...”

 la origine: Eminescu  (preluat azi de AIE)

BodiuUUUUU!

GrosuUUUUU!

PerestroikaAAAA!

EminescuUUUUU!

VieruUUUUUU!

URRRRAAAA! UUUAAAA! UUUUUU!!!

Vin Lupii, URŞ(S)ii şi mă-nGhimpă ceva…

P(l)a(h)şol na turbincu, V(F)i(l)dma!

Pe un deal răsare luna ca o vatră de jăratec

Noaptea cade, Lupii urlă… UUUUUU!!!!

Iau o vutkă de la market...

Somnoroase păsărele… sărmănele…

Noapte bună… Noapte bună…

Partager cet article
12 janvier 2011 3 12 /01 /janvier /2011 12:01

Acum cîteva zile vorbeam cu cineva de acasă (din R. Moldova, să fiu mai explicit) despre “situaţia politică” din Moldova. Persoana respectivă şi-a manifestat o îngrijorare extremă faţă de rezultatele alegerilor Preşedintelui în Parlament. Îngrijorare care mi s-a parut exagerată, ţinînd cont de faptul că interlocutorul meu nu deţine vre-un mandat de parlamentar şi nici cea mai mică funcţie de stat... Pîna la urmă argumentele sale s-au redus la „of Doamne, ce-o să mai fie! Iarăşi n-o s-avem Preşedinte... Iarăşi alegeri...”

I-am pus doar două întrebări la care nu am primit răspuns:

1. Şi pe tine personal ce te doare dacă o fi sau nu o fi un Preşedinte?

2. Ce te încurcă, o singură dată pe an, să ieşi din casă şi să votezi?

Intrebări care v-aş îndemna să ni le punem cu toţii. Pentru mine răspunsul este clar: eu nu vreau să se aleagă un Preşedinte! Eu vreau alegeri anticipate la toamnă! Şi tot aşa înainte timp de vre-o zece ani! Cel puţin.

Toţi politicienii se acuză reciproc de lipsă de patriotism din cauza că nu se alege acest Preşedinte. Cu toţii negociază dur şi amplitudinea negocierilor este condiţionată de doi factori: setea nesăbuită de putere / posturi şi necesitatea de a se menţine cît mai mult la putere odată ce ajung acolo. Cu prima dimensiune se pare că „boborul” a reuşit să se dumerească sau, cel puţin, încearcă. Cu a doua e mai greu... Din păcate, politicul a reuşit să-l convingă pe Opincă că nu e bine fără Preşedinte. De aici a-l convinge că nu e bine să alegi prea des (şi prin acest act să sancţionezi eventual o guvernare proastă) nu e decît un pas...

Voi încerca să răspund, anticipînd (anticipare - cuvîntul cheie al acestui articol), şi la argumentele aduse de către „iubitorii de Preşedinte”.

Argumentul 1: Stabilitate politică.

Să deschidem DEX-ul: STABILITÁTE s. f. Însușirea de a fi stabil, solid, trainic; soliditate, statornicie; fermitate. Durabilitate, trăinicie. Faptul de a-și păstra locul, de a nu fi mișcat din loc; fixitate. Spec. (Fiz.) Proprietate a unui corp de a-și menține poziția sau de a reveni în poziția inițială. Situație sigură, fermă.

Întrebare retorică: Ținînd cont de experienţa ultimilor 10-15 ani, doriţi ca lucrurile în Moldova să „nu se mişte din loc”? Ce dorim noi să „statornicim”? Mizeria? Exodul? Hoţia şi corupţia ca instrument de bază al guvernării? Nu de stabilitate politică avem nevoie, ci de o instabilitate totală. Sistemul trebuie zguduit şi refacut din temelie.

Argumentul 2: Un an e un timp scurt pentru ca un guvern să realizeze ceva.

sword of damoclesFals! Un an e un timp suficient de lung. Guvernul AIE 1 a demonstrat cu brio acest lucru. Într-un an au fost realizate lucruri care nu s-au făcut timp de 10 ani! Involuntar, Guvernul a adus dovezi incontestabile că poate lucra eficient (doar?) în condiţii de presiune.  Să mă înţelegeţi corect: nu vreau să fac o apologie guvernului Filat 1.  Dimpotrivă. Un alt lucru e cert: sîntem în situaţie de criză profundă. În pericol de moarte. Şi dacă ţara şi poporul ei e în criză, nu prea aş vedea de ce Guvernul ar fi creditat cu tocmai 4 ani de relativ confort. Sancţiunea alegătorului la un an de guvernare e sabia lui Damocles care neapărat trebuie să se abată asupra celui ce uită de interesele ţării şi ale poporului, indiferent de culoarea lui politică.

Argumentul 3: Alegerile costă scump.

Fără îndoială, banii cheltuiţi pentru organizarea scrutinelor pot fi cheltuiţi altfel, mult mai bine, dar... Din două rele cred că ar trebui să-l alegem pe cel mai mic. Cu un guvern eficace ponderea acestor cheltuieli nu va face decît să scadă. În plus, din an în an, aceste cheltuieli nu ar trebui decît să diminueze chiar şi în valoare nominală odată cu acumularea experienţei. Un alt avantaj indiscutabil: sistemul electoral se va ameliora (oare nu au fost „descoperite” lacune fenomenale la acest capitol în urma scrutinelor repetate din 2009-2010?).

Aceste trei argumente apar drept cele mai importante şi sînt cel mai des folosite în discuţiile la acest subiect. Cel puţin atunci cînd deliberările sînt publice.

Există totuşi şi un al patrulea argument, inevitabil adus pe un platou cu borduri albastre à la Ostap Bender de către politicieni în discuţii offline: electoratul...

Clasa politică de mulţi ani încearcă să ne convingă (şi nu fără succes, la drept vorbind) că electoratul nostru (adică noi) este unul iresponsabil, unul cu o conştiinţă civică la nivelul podelelor şi că este incapabil să-şi asume responsabilitatea de alegător. Pentru cei ce cunosc bine nivelul de încredere pe care îl au cetăţenii R. Moldova în discursuri oficiale şi mass-media, devine evident că anume zvonurile, bîrfele şi tot felul de mesaje trecute offline, pe sub masă, la un pahar „de vorbă”, într-un spirit de confesiune conspiraţională, au o pondere mult mai mare şi o forţă de convingere mult mai puternică. Pînă în prezent nu am întîlnit nici un politician, dar NICI UNUL (şi am văzut destui, cred, pînă acum, de toate culorile curcubeului), care ar spune că cred într-un sistem electoral şi au încredere în votul cetăţenilor. Se pare că astăzi ne-am lăsat convinşi...

E foarte comodă această poziţie. Ratezi un scrutin? Normal – alegătorul e prost. Ieşti sancţionat în urma unei alianţe ruşinoase politice? Iarăşi alegătorii sînt de vină – ei nu înţeleg interesele înalte de stat. Ratezi un referendum? Hmmm, dacă nu are boborul conştiinţă civică... etc. etc. Şi cu cît mai proşti, cu atît mai bine: mai uşor de manipulat. Şi cu cît mai săraci, cu atît mai bine – mai uşor şi mai ieftin de cumpărat.

Politicienii au făcut în fel şi chip ca să alegem cît mai puţin şi cît mai rar. Ne-au lăsat (sau i-am lăsat să ne lase) doar un scrutin de importanţă naţională: cel parlamentar. Şi cu cît mai rar ar avea loc, cu atît mai bine pentru clasa politică. Personal, nu am avut mari dubii referitor la constituirea AIE 2. Din momentul în care alegatorul e lăsat pe tuşă, politicienii se înţeleg pînă la urmă.

La drept vorbind, la fel nu am mari dubii şi referitor la alegerea Preşedintelui. Anume din cauza că alegătorul (bizar, nu-i aşa?) de data asta a fost extrem de mobilizat. Politicienii s-au trezit cu un „bobor” care vrea sa fie ortografiat „popor”. Asta înseamnă că ar trebui să mai mişte din coate, asta înseamnă că li se va cere socoteală. Corb la corb nu-şi scoate ochii. Vor face tot posibilul să-i lăsăm „în pace” pentru 4 ani de zile.

Eu unul fac astăzi un apel către comunişti: Tovarăşi! Ни шагу назад! Nu permiteţi alegerea Preşedintelui! Ni shagu nazad

EU VREAU SĂ ALEG! EU VREAU ALEGERI ANTICIPATE!

Partager cet article
26 décembre 2010 7 26 /12 /décembre /2010 20:05

Povestea 2: Poveste cu „n-am”

 

Cam la două zile după aventurile noastre de la Bălti veni şi momentul cînd prietenul nostru francez trebui să pornească în ultimul său drum prin Moldova. Nu, nu i s-a întîmplat nimic grav, cel puţin integritatea sa fizică nu a avut de suferit. Asupra celei psihologice nu pot să mă pronunţ – nu am calificarea necesară.

 

În dimineaţa respectivă am îmbarcat din nou break-ul Dacia Logan, rebotezat de către nepoţi în Dacia Loran în cinstea bravului şofer Laurent.

 

După interminabilul ritual de rămas bun de factură pur balcanică cu inevitabilele „mulţumesc pentru ospitalitate”, „ne pare rău că nu mai staţi”, „credeţi-ne şi ne scuzaţi pentru puţin”, „ne iertaţi dacă nu cumva”, „mai veniţi neapărat”, „mai veniţi şi voi pe la noi”, etc., etc., am pornit, în sfîrşit, la drum.

 

Am prevăzut să ajungem la Chişinău pe la amiază, căci prietenul meu, necătînd la origini comune cu Sebastien Loeb, Alain Prost, Didier Auriol sau Jean Alési, nu este un fan absolut al vitezei. Dimpotrivă, este un tip foarte prudent la volan. Să nu mai vorbim de stilul său de conduită pe aberaţiile care se chiamă „drumuri” în Moldova! Oaspetele nostru abia după 5-6 zile a mai pierdut din încordarea cu care conducea la început. Gropile pe care nici nu încumeta să le ocolească primele zile, absenţa de marcaj sau semnalizare, imprevizibilitatea totală a şoferilor şi a pietonilor cuplată cu o lipsă arhetipică de respect faţă de codul rutier şi lipsa de curtuazie rutieră nu ca fenomen ci ca noţiune elementară, vitezomanii care confundă indicaţiile vitezometrului cu un indicator imaginar al statului social – toate astea puse launloc au promovat actul de a conduce o maşină de la un simplu gest cotidian la un statut de aventură, în cel mai bun caz, sau de supliciu, în cel mai rău.

 

Oricum, noi eram în vacanţă, avionul prietenului decola abia a doua zi, respectiv aveam toată ziua la dispoziţie pentru a parcurge cei 165 de km care separă Soroca de Chişinău. Cătinel – cătinel, groapă după groapă, avansam spre capitala măreţului stat moldav. Între timp, am descoperit şi o funcţie inedită la maşină: indicatorul audio al calităţii drumului. Dacia scîrţia din tot harnaşamentul ei de plastic la fiecare hop, dar avansa ferm si sigur. Ce-ar fi dacă am instala cîte un scîrţîitometru la autoturizmele „năcealnicilor” responsabili de calitatea drumurilor (dar neaparat va trebui să se deplaseze in Dacii!)?

 

Dacia avansa – noi contemplam peizajele şi întreţineam o discuţie fără noimă într-un andante moleşitor de vara. Sat după sat, măsuram cît face veşnicia în kilometri...

 

„Evenimentul” s-a produs undeva pe drumul R9 nu cu mult înainte de intersecţia cu M2. Pentru cei ce nu sînt familiarizaţi cu codificările rutiere (de alde mine, de exemplu) vă propun şi o localizare pur „moldovenească”: nu cu mult înainte de „razvilca Sorocii”.

 

moldova police carTocmai ieşisem dintr-un incubator al veşniciei şi traversam o mică pădurice cînd... Opa! O Ladă alb-negru cu un mic (dar voinic) girofar. Un alt accesoriu al acestui bastard al industriei auto s-a desprins de la masa alb-neagra şi ne-a făcut un semn autoritar să ne oprim. Ordonat şi facut. Evident, nici nu prea aveam de ales.

 

După povestea de la Bălţi francezul meu a devenit foarte susceptibil la uniforme. Conosc foarte bine sentimentul: în ceea ce ma priveşte, este un refelex 100% teritorial, condiţionat de spaţiul danubiano-carpato-pontic. Deşi, cu timpul, cred că am învăţat să reacţionez mai calm. Prietenul meu, insă... s-a făcut de culoarea surului spălăcit al fotoliului auto, a înţepenit cu mîinile pe volan şi mă privea de parcă aş fi Sfîntul Petru. Era clar că-mi va reveni din nou cinstita misiune de a explica glosolalia unsului întru putere ce se apropia galeş de Dacia Loran.

 

Inutil de a-l descrie. După cum mai spuneam, sînt făcuţi de-o mamă. Durdulii, tunşi chel, de o nonşalanţă imperturbabilă. Un fel de gogoşele pline de sine, conştienţi de superioritatea pe care le-o conferă chipiul, epoleţii şi bastonul.

 

Se apropie de maşină, se prezentă, luă actele pe care i le întinsese şoferul. Descoperi ceva ce nu-i era familiar... Întrebă: „De unde sînteţi?”.

 

I-am răspuns că şoferul este francez. L-a privit bizar: un melanj de curiozitate şi suspiciune. Se vede că nu prea des trec animale de genul ăsta pe la abatorul său. Dar nu am depistat ostilitate excesivă în atitudinea sa. Ceea ce era oarecum încurajator. Mă întrebă de ce nu conduc eu. I-am spus că nu am permis. Fapt ce oarecum l-a destabilizat. Se simţea că nu prea ştia cum să aborde „chestiunea”.

 

M-a întrebat cu o oarecare speranţă: „Chiar nu vorbeşte deloc moldoveneşte?” Răspund: „De ce „de loc”? A invăţat cîteva cuvinte timp de o săptămină.” Mă adresez lui Laurent: „Que-est-ce que tu sais déjà dire en Roumain?” Acesta a continuat intuitiv jocul, deşi nu cred că pricepuse ceva din discuţia noastră. A rostit dintr-o rafală ce ştia: „bună ziua”, „mulţumesc”, „vin” „sarmale”, „mămăligă”. Poliţistul a rîs cu gust. "Femme qui rit – à moitié dans ton lit", zic francezii. Nu am nici un dubiu despre caracterul profund heterosexual al poliţiei naţionale şi al colaboratorilor ei, dar am simţit imediat că totul va fi bine de data aceasta.

 

Poliţistul a continuat totuşi: „Ştiţi că aţi încalcat regulile de circulaţie?” Chiar nu mă aşteptam la o aşa întorsătură... Zic: „Care reguli?” „Păi circulaţi într-o LOCALITATE cu o viteză de 70 km/ora. Ştii care este la noi limita de viteză în localităţi?”

 

„Nu ştiu, zic. N-am permis, dar am respectat riguros toate panourile rutiere („Mai ales după ce ni s-a întîmplat la Bălţi”, îmi spusesei în gind). Şi apoi, noi parcă am ieşit deja din sat...” La care poliţistul se dă la o parte şi îmi arată în tufari, cam la vre-o 200m în faţa noastră panoul cu denumirea satului tăiat de o diagonală roşie. Clar – conform codului rutier moldovenesc satul într-adevăr se termina 200m mai departe...

 

„Bine, zic, dar nu am vazut nici un panou cu limitare de viteză”. La care el îmi spune că în Rep. Moldova viteza este limitată la 50 km/oră în mod implicit în limita unei localităţi.

 

Mă întreabă: „Tu n-ai ştiut să-i spui asta prietenului tău?”. Zic: „Nu, n-am ştiut. Eu nu am permis.”

 

„Şi în Franţa cum e? Nu-i tot limitat la 50?” „Nu neapărat, răspund. În Franţa depinde de categoria drumului. Poate fi limitată şi la 30, dar poate fi şi la 90... Depinde de panouri...” La drept vorbind, nu prea ştiu daca i-am spus un adevăr sau nu. Dacă nu sînteţi poliţişti, aţi înţeles demult că nu am permis.

 

După cîteva momente de ezitare se luminase la faţă: luase o decizie! „Bun, spune. Nici o problemă. Franţa are consulat în Moldova. Facem proces verbal şi are să plătească amenda la vamă, la ieşirea din ţară.” 

 

Ooooo!!! O altă versiune. Se pare că pe teritoriul Moldovei nu funcţionează peste tot acelaşi regulament. La Bălţi era unul diferit.

 

Toată chestia asta începuse să mă irite. Ţinînd cont de experienţa de la Bălţi, am hotărit să fac o tentativă. Zic: „Domnule, băiatul mîine dimineaţa are avion. De asta şi mergem la Chişinău. Nu cred că ar fi cazul să-şi termine călătoria cu neplăceri şi formalităţi de genul ăsta. Cu atît mai mult că am fost totuşi atenţi la drum şi nu am creat situaţii de risc conducînd. Cum am face noi să nu scriem proces verbal? Cam cît ar costa amenda aia?”

 

Poliţistul îmi raspunde ezitînd: „Păi, tu nu ştii cum e la noi? Cît nu-ţi pare rău!”

 

„Ok”, zic. Scot din portmoneu 100 de lei (totuşi, a servit la ceva experienţa de la Bălţi!), ies din maşină şi mă îndrept spre poliţist. Ăla îmi face semne disperate că nu la el trebuie să merg, ci la colegul său care aştepta în Ladă. Mă îndrept spre maşina lor. Iarăşi poliţistul îmi face semne disperate: trebuia să mă apropii de Ladă din partea pădurii, nu din partea drumului! Mdaaa.... toate „codurile” astea chiar mă depăşesc.

 

Uitam să spun că poliţistul îmi întorsese între timp actele.

 

Ajung la maşină (din partea pădurii, bineînţeles) şi îi întind poliţistului nr. 2 suta de lei. La care el mă scrutează sever şi mă apostrofează scurt:

 

-         CE-I ASTA?!

 

Mai tîmpit nu m-am simţit în viaţa mea, zău. Nu am fost în stare decît sa fac un „Mmm..., Aaaa..., Aăăă...” şi să arăt cu braţul în direcţia poliţistului nr. 1. La care fratele său de cruce s-a mai răstit o dată:

 

-         Mergi de-aici să nu te văd!

 

Cred că vă daţi seama că nu m-am lăsat rugat de două ori. M-am întors rapid spre Dacie, am urcat în maşină, şi i-am spus francezului s-o pornească din loc imediat cît e lucru cu cinste şi cît nu s-au lămurit poliţiştii înde ei.

 

Uite asta e povestea despre cum n-am dat mită. La drept vorbind, nici astăzi nu prea pricep ce s-a întîmplat. Am trei versiuni verosimile şi una neverosimilă:

 

Verosimile:

  1. Suma de 100 lei nu a fost suficientă
  2. Am greşit ceva in „ritualul” de transmitere a banilor (poate trebuia să-i întind banii într-un document careva?)
  3. Poliţistul s-a speriat şi nu a vrut sa se compromită din cauza francezului: mai ştii cine-i ăsta? 

Neverosimilă:

  1. Poliţistul din maşină e un tip integru şi onest care-şi face meseria şi nu ia mită de la şoferi

Vă las să cugetaţi şi... poate că-mi sugeraţi şi mie dacă aveţi alte versiuni în comentarii la articol... 

Partager cet article
20 décembre 2010 1 20 /12 /décembre /2010 18:00

Povestea 1: Poveste cu “am”

A fost odată ca întotdeauna un brav poliţist. Nu-l cunosc. Dar cred că e acelaşi pe care-l cunoaşteţi şi Domniile voastre. Oricum, e demonstrat „ştiinţific”: sînt făcuţi de-o mamă. Şi se mai ştie: de fiecare dată cînd se naşte unul nou-nouţ, toată lumea muţeşte pentru cîteva clipe, indiferent de tonul discuţiei. Poţi discuta de Lupu, de Ghimpu ori de Filat, ori de toţi trei launloc – poliţistul e mai tare. A fost făcut şi un experiment  grandeur nature la noi în ţară (pe 7 aprilie 2009) care a demonstrat acest lucru.

Poliţistul X despre care vă voi povesti eu locuieşte la Bălţi, oraşul pe care am încumetat să-l vizitez astă vară împreună cu un prieten de-al meu francez, iubitor de senzaţii tari (la drept vorbind, la momentul cînd a luat decizia de a veni cu noi în Moldova, încă nu ştia că senzaţiile vor fi tari).

Aţi înţeles probabil deja că teatrul acestei absurdităţi a fost oraşul Bălţi. A nu confunda cu Ionesco şi cu Teatrul Naţional „V. Alecsandri” din Bălţi. Realitatea e mai palpitantă decît oricare piesă: rinocerii – mai cu coarne, cîntareaţa – mai cheală şi Godot nici nu are de gînd să vină pe la Bălţi, oricît de mult nu l-ai aştepta...

Godot poate nu avea de gînd, în schimb noi ne-am pornit. Zis şi făcut: am închiriat o maşină mică de la Chişinău, o Dacie Logan superbă prin simplicitatea ei. Thomas d’Aquino ar fi botezat-o „dumnezeiască”! Noi am rămas mulţumiţi şi de opţiunea climate control integrată, care s-a adeverit indispensabilă pe arşiţa din secelarul anului care se trece.

balti piata centrala 1Deci, la bordul acestui car cu motor am intrat în falnicul şi neclintitul Bălţi! Vizita oraşului nu putea să nu includă şi vizita pieţii centrale. Piaţă în sens de  “spațiu liber (cu monumente sau/și plantații decorative) în interiorul unei localități (mai ales urbane)” nu în sens de „loc special amenajat unde se face comerț cu mărfuri, mai ales cu produse agroalimentare”, deşi ambele la Bălţi se află în acelaşi loc.

Ei bine, ajungînd în „Cenru” am încercat, desigur, să parcăm maşina. Chiar mai mult, am parcat-o! Nimic extraordinar: am văzut un şir de autoturisme în staţionare, un spaţiu între ele şi prietenul meu, deprins cu manevrele de parcare acrobatice la Paris, nu a avut nici cea mai mică dificultate s-o intercaleze.  Am ieşit şi am început marea vizită.

Voi omite excursia propriu-zisă, caci ea merită o descriere mai amplă (poate într-o altă poveste). Voi spune doar că ea a durat cam o oră şi jumătate în urma căreia viziunea despre lume a prietenului meu francez a suferit o schimbare radicală. „Succesul” cognitiv necesita, desigur, o fixare emotivă definitivă. Nici nu puteam să-mi închipui de unde veni ajutorul!

Revenind spre masină, grupul nostru s-a cam răzleţit: fetele şi nepoţii au apucat-o înainte, noi cu urmaşul lui Voltaire am rămas în urmă, încercînd să verbalizăm cele văzute. La un moment dat văzu-i că soţia îmi face semne de o amplitudine neobişnuită îndemnîndu-ne să iuţim pasul. „E prea cald afară, mi-am spus,  vor mai repede să intre în maşină, la climate control”.

Cînd ne-am apropiat am inţeles sensul gesturilor: maşina nu mai avea placa de înmatriculare din faţă, iar pe parbriz am găsit o fiţuică cu un număr de portabil şi motivul pentru care a fost scos numărul: staţionarea într-un loc interzis. „Hai că-i bun, mi-am spus, veselia abia începe”.

În primul rînd, am încercat să mă asigur că într-adevăr am încălcat codul rutier. Legitimă întrebare, căci stradela respectivă era, la fel ca şi dimineaţa, ocupată de maşini parcate liniştit înaintea şi în spatele nostru: toate cu numerele la loc. Un singur detaliu era diferit, de fapt: toate aveau numere de Bălţi. Nu, mint, mai era unul:  maşina noastră era unica „dumnezeiască”, pe cînd restul erau nişte răsfăţări pămînteşti - o demostraţie în practicus a supremaţiei industriei auto teutone. Numai Mercedes-uri, BMW-uri şi un faimos „Porsche Cayenne” parcat chiar pe trotuar.

Răspunsul l-am găsit relativ rapid: cam la 50 de metri un semn rutier cocoţat pe un stîlp indica o interdicţie de staţionare pe o distanţă de 200m...  Nu-mi rămînea decît să culeg numărul de pe fiţuică...

A răspuns imediat. Prima întrebare: „Ieşti din Bălţi?”. Am minţit. Am răspuns negativ. Mai mult din curiozitate. Mi-a explicat cu multă minuţiozitate cum să-l găsim. L-am găsit foarte uşor, căci îmi cunosc oraşul. „Bobicul”, după cum s-a exprimat chiar Domnia-sa, era postat la trei focuri de semafor mai departe.

Am ieşit împreună cu camaradul meu francez, eu servind drept translator, deşi prietenul meu nu înţelegea nimic din ceea ce se petrecea. El nu a fost pîna atunci confruntat niciodată cu exproprierea plăcilor... Respectiv, am fost promovat quasi imediat la onorabila funcţie de negociator.

Conţinutul speach-ului meu a fost unul scurt: „Da, dom’le, am încălcat, dar uite care e cauza – am ratat panoul fiindcă am urmat exemplul celorlalte maşini. Eu nu am permis şi nu am reflexul de a urmări cu atenţie panourile rutiere, pe cînd şoferul are reflexe „rele” de şofer occidental, deprins ca majoritatea participanţilor la traficul rutier să respecte regulile.” 

Tipul a rămas impasibil, învîrtind permisul francez în toate părţile, vizibil neînţelegînd nici o boabă din ce era marcat pe el... La întrebarea mea directă „De ce nu au fost scoase numerele şi de la celelalte maşini?” a răspuns că la momentul cînd a trecut el pe acolo pe locul respectiv nu era parcată decît o „Dacie” cu numere de Chişinău... Ei, chiar asta nu puteam s-o cred, dar...

„Bine, zic, scrie amenda”.  Bizar, dar poliţistul nu era grăbit. Mă întrebă dacă am permis. Mai spun odată: „Nu, nu am. De altfel, aş fi condus eu, nu francezul...”

„Hmm, zice,  nu pot scrie amenda, căci am nevoie de un număr fiscal...” Mă întreabă dacă am buletinul de identitate. Mint şi de data asta, spun că nu-l am la mine. Eram curios cum va acţiona tipul şi mai departe. La momentul ăsta, din păcate, a ieşit şi maică-mea din maşină... Adevărul e că temperatura din maşină nu predispunea la răbdare...

Ca şi oricare alt moldovean, maică-mea a început din start negocierile: „Vă rog mult, avem un oaspete din Franţa, pleacă peste cîteva zile, iertaţi-ne de data asta, etc. etc...” Eroare strategică... Avantajul psihologic a trecut brusc de partea poliţistului. S-a răstit scurt: „Dacă vreau eu, nu pleacă francezul ăsta din ţară nici peste zece zile! Îi iau permisul...”

Pierdusem iniţiativa şi, în plus, mica mea bandă rămasă în maşină se afla în pericol destul de real de hipertermie şi deshidratare din cauza căldurii... I-am întins maică-mii o bancnotă de două sute de lei, ea i-a înmînat-o poliţistului, care la rîndul său mi-a dat placa şi actele şoferului... Pîna la urmă totul a fost cît se poate de simplu şi rapid.

După cum aţi înţeles deja, eu nu sînt şofer. Respectiv, stăteam cu placa în mîna neştiind cum s-o fixez la loc. Am început a răsuci o piuliţă, la care bravul poliţist îmi spune: „Nici la asta nu te pricepi! Dă-o-ncoa. Trebuie totul să fac în locul vostru...” În doi timpi şi trei mişcări a clipsat numărul la locul lui. Eram gata de plecare, ceea ce am şi făcut imediat.

Bunul meu prieten din Franţa nu a înţeles nimic, a muţit pentru cîteva ore bune, dar cel puţin sînt sigur că vizita oraşului Bălţi va rămîne o amintire extraordinară, incrustată temeinic în fiecare circumvulaţiune a scoarţei sale cerebrale. Ciclul mnemotehnic a fost respectat la perfecţie. Informaţia cognitivă a fost verbalizată şi fixată definitiv printr-un şoc emoţional. Mulţumiri speciale poliţiei rutiere de la Bălţi!

Uite cam aici se încheie prima poveste cu „am”. Sînt sigur că am fost manipulat din cauza că nu cunosc regulamentele. Ştiu, de asemenea, că ar fi trebuit să insist asupra procesului verbal. Ştiu, de asemenea, că ar fi trebuit să notez numerele germanilor falnici stationaţi în acelaşi loc şi‚ eventual, să le trec pe procesul verbal. Că ar fi trebuit să notez şi placa poliţistului... Multe poţi şti a posteriori. Mulţi eroi după război...

În aceeaşi seară, povestind unui prieten bălţean ce ni s-a întîmplat, acesta din urmă a comentat scurt: „Ce porcărie... Trebuia să-i dai numai o sută...” Nu ştiu ce m-a afectat mai mult: faptul că am dat mită sau răspunsul prietenului.

Partager cet article
14 décembre 2010 2 14 /12 /décembre /2010 13:22

Am fost dojenit de soţie pentru că m-am băgat… am fost dojenit de prieteni pentru că, chipurile, am vrut sa fiu băgat în seamă…  am fost dojenit de parinţi că mă bag într-o afacere cu primejdie… am fost băgat în …(piiiuuu - piiiiuuu)… de conaţionalii mei care nu au putut băga altceva în urnă decît o foaie albă ştampilată sau care nu au mai băgat nimic.

După mai mult de două săptamîni de la alegeri înca ramîn „băgat” şi nu am ieşit din trans… imagini care revin într-un flash-back continuu… spatele care mă mai supără şi azi din cauza maratonului de 26 de ore non-stop în picioare… Nodul de cravată îmi stă şi astăzi în gît... Băga-mi-aş!!!

In acea duminică, pe la orele 23h00, cînd nu mai rămîneau decît cîteva minute pînă la închiderea Biroului de vot de la Paris, un bun cunoscut mă apucă în şagă de cravată şi mă zgîlţie niţel de ea… printr-un gest cît se poate de amical şi inocent a rezumat toată ziua lui 28 noiembrie 2010.

Inceputul: deschidem biroul de vot. Primii alegători... un bun prieten de-al meu care a venit din schimbul de noapte pe la opt: „Ce se mai aude, Vitalius? Mai are rost sa votăm? Nu ştiu... e jale... poate acum?” Nu ştiu ce să-i spun... nici nu am dreptul să-i spun multe... astăzi am cravată...

Votează. Îmi spune că o va suna pe soră-sa să vină şi ea.  „Ei hai, curaj! Mai vorbim.” Pleacă grăbit.

Către orele 9h30 după fluxul alegătorilor puteai cu uşurinţă determina periodicitatea metroului parizian. Către 10h00 fluxul devine continuu. Către 11h00 coada depăşea 100 de metri în stradă...

Mai adăugăm o masă pentru a înregistra alegătorii. Cinci persoane nu se mai isprăvesc... degeaba, sînt doar trei cabine de vot. Înregistrezi mai rapid – coada se formează la intrarea în cabine. Se votează anevoios. Buletinele de 1 metru fîlfîe aidoma unor stindarde. Fîlfîe a speranţă, fîlfîe a viitor. Fiecare din ele este băgat în urnă cu ostentaţie, cu încăpăţînare, cu violenţă, cum ai pecetlui o soartă, cum ai bate un cui în capac...

 „Atenţie la prag... atenţie la prag”... dar astăzi nu sîntem la referendum, e vorba doar de pragul de lemn. Spre sfirşitul zilei cabinele au fost împinse la o bună jumatate de metru. Au fost date la perete de sutele de papuci ce s-au împiedicat de bîrna de jos... cabina pusă la perete, mitraliată de ştampila „votat”: POC – POC – POC... 2525 de focuri.

Astăzi speranţa e raţionată  – doar 2000 de buletine, doar atît ni se acordă... în faţă – ochi vinoveţi, multă deznădejde, multă gravitate, sprîncene încruntate... şi „cu Doamne-ajută” mai de fiecare dată.

alegeri 28-11-2010-9Un vis, o halucinaţie, o realitate palpabilă!  Către ora 13 impasul de pe rue Berlioz era plin de lume. Impasul în care s-a băgat Ambasada, impasul în care s-a băgat ţara...

Vecinii fulminau! Vecinii halucinau! Floarea bîhlită a apusului s-a pomenit faţă-n faţă cu realitatea! Realitatea pe care au creat-o co-naţionalii mei! Materialitatea pe care le-o crează lor zi cu zi a dat năvală peste ei în carne şi oase şi sute de suflete!

  E frig... prea frig... pescuim din coada imensă mamele cu copii şi încercăm să le facilităm trecerea. Nimeni nu protestează. Aud: „se vede că s-a schimbat puterea” de undeva dintr-o parte. Eu putere? Ah da, azi am cravată...

Tensiunea creşte: mai rămîn doar 500 de buletine, doar 400, doar 300... nervozitatea creşte şi în exterior. E frig... e prea frig... e lung... e prea lungă aşteptarea. Imponderabilitatea speranţei... viitorul în suspensie de nervi... viitorul condiţionat de o fiţuică albastră, chiar şi expirată... „Nu, cu buletinul nu e voie, nu am voie. Scrie in lege, om bun.” Fac un registru cu buletine să ştie legea că s-a vrut, dar nu s-a putut. Anunţ, pescuiesc mame si copii. Măsor coada de cîteva ori. La costum şi cravată. Nici frigul nu mă ia... O prietenă pe care o întîlnesc în mijlocul acestui boa constrictor îmi spune că nu mai poate sta. Întîrzie la muncă. Îmi pare rău... pleacă. Ea nu avea copil-permis...  

Un alt bun cunoscut îmi spune: „запахло жареным - все вышли голосовать”. Are dreptate... Unde mi-aţi fost, fraţilor, în septembrie? Unde mi-aţi fost, fraţilor, în iulie 2009? În aprilie 2009? De ce doar acum? De ce i-aţi lăsat să vă bage în impas?

Evidentul la imperfect devine un evident la prezent: buletine de vot nu vor ajunge... căutam soluţie... dar o căutăm doar noi...

17h30: Atît! Doar atît! Pîn-aici s-a îngăduit... Mai multe buletine nu-s!

Cum? Cum să spui unui om că nu se mai poate, că nu are voie? Cum să explici inexplicabilul? 

Persoane care nu au mai votat de cînd au plecat din ţară, persoane care au fost pînă la urmă convinse de atîtea mesaje de genul „VOTUL TĂU CONTEAZĂ!” venite din ţară şi din exterior, persoane care şi-au zis la un moment dat că încă nu este totul pierdut, ca nu sînt EI înca pierduţi, că s-ar mai putea, dar...

„Atît! Doar atît! Mai multe buletine nu-s!”

Persoane care nu au crezut niciodată într-un vot democratic, căci sistemul a fost gwynplainizat de politicantropii moldoveni timp de 20 de ani, persoane care au fost ferm convinse că rezultatele alegerilor sînt scrise cu mult înainte şi actul votării e o simplă pierdere de timp, aceste persoane au ieşit duminică din casă probabil neavînd încredere nici de data asta, dar au ieşit, căci ăsta e unicul şi puţinul drept care le-a mai rămas... şi:

„Atît! Doar atît! Mai multe buletine nu-s!”

Persoane care au făcut sute de kilometri pentru că au simţit MOMENTUL: 2-3 ore cu maşina sau trenul, 2 ore de coadă pentru ca să decidă azi! odată şi pentru totdeauna! Şi...

 „Atît! Doar atît! Mai multe buletine nu-s!”

Persoane care au votat întotdeauna şi care, spre deosebire de mulţi alţi co-naţionali, au integrat demult valorile democratice, profund europene. Persoane care ar trebui să constituie un model de responsabilitate civică şi pe care ar trebui să mizeze o ţară care tinde spre normalitate, dar care, (oare de ce?) au fost expulzate în emigraţie. Aceste persoane continuă să voteze iarăşi şi iarăşi... numai că de data asta...

„Atît! Doar atît! Mai multe buletine nu-s!”

Şi acel care a fost nevoit să pronunţe sentinţa purta în acea zi cravată...

Explozie. Mînia materializată. Scandări. Stare de asediu.

caricatura-exod-moldovaCei care nu au crezut nu vor mai crede. Au facut cale întoarsă spre Franţe şi Italii. Probabil definitiv şi ireversibil. Bye-bye, Moldova... Ei vor vota şi în continuare. Vor vota cu picioarele, căci mai multe buletine nu-s.

  Cei care cred – luptă. Cei care cred – nu vor să plece. Ave Cæsar, morituri te salutant ! Cezarul tace… Cezarul se încăpăţînează… Cezarul cedează după 1 oră de negocieri…

 Cezarul cedează şi noi votăm… votăm pe foi albe, imaculate, virgine. Votăm pe foi A4. Votăm în A4 colţuri ale lumii.  Ăla cu cravată aplică ştampila biroului pe foaie şi o sacralizează. Poc – o foaie de speranţă. Poc – o fărîmă de viitor. POC - POC - POC… de 525 de ori…

Astăzi, 14 decembrie, cele 919 voturi pe foi A4 din birourile de vot din străinătate aşa şi nu au fost contabilizate. Dar cei care cred – LUPTĂ!

Partager cet article
2 décembre 2010 4 02 /12 /décembre /2010 13:48

Stimate Domnule Eugeniu Ştirbu,  

În timpul alegerilor parlamentare din 28 noiembrie 2010, la biroul de vor nr. 1/316, din Paris, Franţa, buletinele de vot alocate de către Comisia Electorală Centrală (2000 de buletine) au fost epuizate către ora 17:30. La acel moment, cîteva sute de cetăţeni îşi aşteptau rîndul în incinta ambasadei şi în strada imediat adiacentă. Pentru o bună parte din ei durata aşteptării a depăşit 2 ore în frig şi umiditate sporită. Mulţi dintre alegători s-au deplasat zeci şi chiar sute de kilometri pentru a putea să-şi exercite dreptul constituţional la vot.

Anunţul despre epuizarea buletinelor de vot a declanşat o reacţie de indignare extrem de vehementă din partea alegătorilor, legitimă după părerea noastră, deşi primii vizaţi au fost chiar membrii Biroului Electoral.

 După discuţii intense cu Comisia Electorală Centrală, procesul de votare a reluat după o oră, la 18:30, cu utilizarea buletinelor de vot „ad-hoc” – a foilor albe, de format A4, ştampilate, pe care alegătorul a scris de mînă opţiunea sa. 

Ţinem să menţionăm că membrii Biroului Electoral al Secţiei de Vot nr. 1/316, la reuniunea din 22/11/2010, au luat act de numărul insuficient de buletine alocate pentru Paris şi au avertizat Comisia Electorală Centrală despre insuficienţa buletinelor de vot alocate. Un mesaj electronic a fost trimis marţi, 23/11/2010 la ora 6:30 la acest subiect. Membrii Biroului Electoral au solicitat 1000 de buletine suplimentare. 

În ziua alegerilor, ţinînd cont de fluxul continuu de alegători, membrii Biroului au luat legătură cu Comisia, prin diverse mijloace, începînd cu orele 12:00 informînd-o despre situaţia creată şi încercînd să identifice o soluţie. Aceste solicitări, adresate personal şi  în mod repetat  dlui Iurie Ciocan, Secretar CEC, au rămas fără nici un răspuns pe tot parcursul după-amiezii zilei de 28 noiembrie. Astfel s-a ajuns la situaţia tensionată, descrisă mai sus. Soluţia votului pe foi în format A4 a provenit din partea membrilor Biroului Electoral Paris, şi a fost pînă la urmă acceptată de către CEC, în  urma insistenţelor repetate a membrilor Biroului. Astfel, procesul de vot a fost continuat începînd cu 18:30. Biroul de vot a hotărît cu majoritate de voturi să prelungească procesul de votare pînă la orele 23:00 pentru a permite fiecărui cetăţean să-şi exercite dreptul de vot. 

Astfel, 525 de alegători şi-au exprimat opinia conformîndu-se acestei proceduri excepţionale la Secţia de Vot nr. 1/316 din Paris. Din păcate, alte sute de alegători nu au aşteptat rezultatele negocierilor şi au plecat ferm convinşi că au fost lipsiţi de dreptul lor constituţional de vot. Aceeaşi situaţie a fost atestată şi la alte birouri de vot din străinătate: Moscova, Roma, Padova.

Luni, 29 Noiembrie 2010, aflăm cu stupoare că CEC a procesat 100% din procesele verbale, iar cifra alegătorilor din cele trei secţii de vot din Franţa nu depăşeşte 2250 de alegători. Mai mult ca atît, dl Iurie Ciocan, în conferinţa sa de presă, lasă de înţeles că cele 919 voturi „A4” de la birourile de vot din străinătate nu ar prezenta interes şi că ele nu pot schimba semnificativ rezultatele scrutinului. 

Cosiderăm această declaraţie drept una care contravine direct cu principiul de bază al unui sistem democratic, conform căruia „Voinţa poporului constituie baza puterii de stat. Această voinţă se exprimă prin alegeri libere, care au loc periodic prin sufragiu universal, egal, direct, secret şi liber exprimat.”

Pentru semnatarii acestei scrisori, dreptul de vot al cetăţeanului este unul sacru şi constituie baza unui stat democratic. Chiar şi în condiţiile de probleme majore de ordin tehnic, violarea acestui drept este inacceptabil!

În acelaşi timp, ţinem să menţionăm ca procesele verbale publicate de CEC înregistrează 3147 votanţi la Moscova pentru 3000 buletine trimise ceea ce înseamnă că voturile „A4” de la Moscova au fost contabilizate. Rezultatele afişate denotă o politică clară de „dublu standard” şi o discriminare vădită a alegătorilor din Franţa şi Italia.  

Ţinînd cont de cele expuse mai sus, cerem :

-          Contabilizarea în calculele electorale integrală a celor 919 voturi „A4”, liber exprimate în mod egal, direct, şi secret.

-          Demiterea necondiţionată şi imediată a lui Iurie Ciocan, Secretar al Comisiei Electorale Centrale, pentru neglijenţă în serviciu cu urmări deosebit  de grave, obstrucţionarea exercitării dreptului constituţional la vot de către cetăţenii Republicii Moldova, şi politică discriminatorie în favoarea unei singure Secţii de Vot din cele 4 unde a fost admisă votarea pe buletine de vot ad-hoc, în format A4.

Subsemnaţii îşi rezervă dreptul de a :

 - informa organizaţiile internaţionale (ex: OSCE/ODIHR) care monitorizează procesele democratice în Republica Moldova despre situaţia creată

 - căuta prin toate mijloacele legale disponibile, atît în instanţele naţionale de judecată cît şi internationale contabilizarea integrală a voturilor „A4” şi atragerea la răspundere a persoanelor şi instituţiilor publice care se fac vinovate de această situaţie.  

Cu mult respect, semnează : 

Membrii Biroului Electoral al Secţiei de Vot nr. 1/316, Paris, Franţa :

 

Chirinciuc Natalia – membru al Biroului, Secretar

Vovc, Vitalie – membrul al Biroului, Vice-Preşedinte

Bespalco, Elena - membru al Biroului

Budevici, Corneliu – membru al Biroului

Duşciac, Dorin – membrul al Biroului

Dragomir, Nicolae – membru al Biroului

Furdui, Gheorghe – membru al Biroului

Leviţchi, Alexandru – membru al Biroului

 (au semnat această Scrisoare majoritatea membrilor Biroului Electoral din Paris – 7 din 11 membri)

Alegători votanţi în baza buletinelor de vot ad-hoc,  format A4 (colectarea semnăturilor continuă):

 

Calmaţui, Vasile

Duşciac, Olga

Duşciac, Margareta

Furculiţă, Victor

Garbuz, Victor

Munteanu, Sergiu

Moraru, Mariana

Moraru, Andrei

Nepotu, Mariana

Bălăşoi, Valeriu

Bălăşoi, Valentina

Costin, Ana

Postică, Lilia

 Beşliu, Iurii

Moisei, Zinaida

Arapan, Valeriu

Pîslari, Cristina

 

Nafraniță, Nadejda


Onea, Alexandru


Popa, Veronica


Neagu, Cristina


Eftode, Alexandru


Mereniuc, Alexandru


Mereniuc, Zinaida


Bostan, Valeriu


Ceban, Victor


Ciobanu, Iurie


Cojocari, Mihail


Racicovschi, Artur


Anton, Vasile


Prepeliță, Liuba


Ghețivu, Aurelia


Mihăilă, Viorica


Ucraineț, Domnica


Burlacu, Ana


Morozan, Aliona

 

Moraru, Victor


Partager cet article
26 novembre 2010 5 26 /11 /novembre /2010 17:30

Numai mîine nu-i poimîine…

Ce va fi luni? În care cabinete şi culuoare se va decide soarta acestui petec de pamînt începind cu 29 Noiembrie 2010?

Poimîine decidem noi. Răspoimîine vor decide alţii. Indiferent de rezultatele alegerilor. Soarta acestei ţări fantomă nu a depins decît epizodic de voinţa propriului ue-russie-chappattepopor.

1918 coincidea cu moartea Imperiului rus – am reuşit.

1991 coincidea cu moartea Imperiului sovietic – ratare.

2010: Occidentul şi Rusia işi împart din nou zonele de influenţă. Occidentul se sufocă şi are nevoie de hidrocarburile Rusiei. Rusia negociază în stilul Rusiei. Cum a făcut-o întotdeauna pe parcursul istoriei. Rusia vrea pamînt. Occidentul mai are puţină onoare şi nu ar vrea să cedeze...

Zarurile au fost aruncate: puterile nu s-au înţeles şi ne-au lăsat carte blanche.

NE-AU LĂSAT SĂ ALEGEM NOI!

Să nu ratăm şi de data asta, căci istoria poate să ne uite din nou pentru cîteva lungi decenii...

Partager cet article
23 novembre 2010 2 23 /11 /novembre /2010 12:59

Aruncă-ţi caloşul peste umărul stîng

Nu cumva să treci Rubiconul

Desfă-ţi buhul plin de ciorici

Şi dă-i în vecin cu urciorul!

 

Declară Terrei război sfînt

Loveşte-o cu sapa să crape

Ridică-ti mînia la cer sîngerînd

Şi-neac-o în beciuri şi crame!

 

Clădeşte speranţe cu mult de etaje

Dar fără de apă, cu fiţe în cuie

Plodeşte un cancer, miez de nucă din coaje

Leapăda tot! Şi du-te ,bă, frate, în mUE!

Partager cet article
19 novembre 2010 5 19 /11 /novembre /2010 11:51

Mai ramîne doar o săptămînă pînă la alegeri… Campania electorală a atins paroxismul ei...

Cu atît mai mare este neliniştea mea. Din ce în ce mai mult mă conving şi ma îngrozesc de distanţa abisală care desparte diferitele grupuri sociale ale conaţionalilor mei… Această campanie electorală a căzut ca o piatră în acest abis şi încă nu am auzit-o lovindu-i fundul…

SaturnOricare nu ar fi dimensiunile societale pe care le-am considera, populaţia se plasează inevitabil pe o circumferinţă imaginară şi neapărat la extremităţile diametrului… Si acest diametru imaginar nu este decît imaginar, ipotetic, un diametru atributiv ... Un hău... Tinerii nu mai inţeleg ce vor bătrînii, orăşenii nu mai locuiesc pe aceeaşi planetă cu sătenii, cei rămaşi în ţară îşi imaginează că cei plecaţi peste hotare sînt nişte supermeni ce ling miere. Intelectualii nu mai vorbesc aceeaşi limbă cu “boborul” şi nici nu mai acceptă misiuni “paşoptise” sau de “podvijnici”… Lista poate fi extrem de lungă: de la cele mai evidente axe, precum cea etnică, pîna la cele mai neaşteptate…

Problema este mult mai gravă decît doar o simplă divergenţă de opinii. O divergenţă de opinii nu reprezintă decît două sau mai multe puncte de vedere asupra unei realităţi obiective sau subiective. Noi nu avem aceeaşi REALITATE. După mine, sîntem confruntaţi cu o discontinuitate cognitivă ce atinge proporţii de nemaipomenit. Nu mai vedem lucrurile la fel, nu mai judecăm în baza unor valori comune. A aborda un subiect şi a avea păreri diferite e absolut normal. Noi nu avem nici măcar subiect. Aruncăm cu predicate în dreapta şi în stinga fără noimă. Pornirile noastre verbale ne marginalizează din ce în ce mai mult din cauza lipsei unui soclu nominal...

Apocaliptici ani... Apocaliptic an... Apocaliptice luni şi zile...

Oare ce va (dez)naşte acest 28 Noiembrie?

Partager cet article
29 octobre 2010 5 29 /10 /octobre /2010 14:39

„...Profesionalismul şi responsabilitatea colaboratorilor din sectorul termoelectroenergetic, precum şi înaltul nivel de pregătire al utilajului întreprinderilor, au asigurat securitatea energetică a ţării şi alimentarea consumatorilor cu energie termică...”

(http://www.mec.gov.md/sector/118:

situl Ministerului Economiei al RM)”

 

Povestea dată începe într-o sîmbătă de vară, cînd temperatura aerului se agăţa cu încăpăţînare de 37°C, iar mîţele căscau de lene, colătăindu-se de ici-colo prin ogradă, aplicînd instrucţiunile primite de la Humuleşti, deşi mă îndoiesc ca înainte de 1881 să fi făcut altceva. Dar povestea dată nu va fi despre mîţe, ele îndeplinindu-şi misiunea de serviciu public relativ conştiincios, conform licenţei date de muma natură, încă dinaintea primelor cronici.

Să-mi fie iertată deci această digresiune stlistică stîngace şi să revenim la berbecii noştri, cum ar spune un Francez, adică eu. Povestea începe deci la 14 August 2010, s-a derulat pe parcursul a cinci zile şi i-a avut ca protagonişti pe următorii actori:

1.     Angajaţii "RED Nord-Vest" SA, deţinatoarea licenţei AA nr.064563, eliberată în 1998 de către ANRE, reperfectată la 03.04.2008 şi valabilă pînă în 04.06.2023;

2.     Cîteva gospodării din satul Cureşniţa, raionul Soroca;

3.     Autorul acestui text, în vacanţă la socri, căutînd să-şi mai „reîncarce bateriile” de la energia inepuizabilă a bătrînului Nistru.

Ziua nr. 1: Apocaliptică (Sîmbătă, 14 August)

După cum spuneam, în această zi de sîmbătă, cam pe la 18:00, intram pe poartă revenind de la Nistru şi savurînd deja un început de seară văratică pe care doar la ţară o poţi savura... Idila bucolică avea să se întrerupă brusc. Cam aici voi termina şi eu cu stilul ăsta mieros de vacanţier şi voi trece la o relatare mai „epică” a faptelor, ideilor şi sentimlentelor.

„Nu-i lumină”, m-au anunţat nepoţii, care dăduse busna la frigider să-şi potolească foamea, conform ritualului stabilit de două săptămîni de cînd mergeam regulat la Nistru la scăldat.

Imediat am apelat la dispeceratul RED NORD-VEST de la Soroca. (Aici m-am convins de-a binelea că tata-socru avea dreptate cînd nu a deconectat vechiul telefon cu disc atunci cînd i-am cumpărat unul nou: cele noi şi moderne, digitale, „conform standardelor europene” etc. etc. nu funcţionează fără electricitate!). Un funcţionar, destul de amabil, printre altele, ceea ce într-un fel m-a surprins, a notat adresa şi m-a încredinţat că o echipă de intervenţie va veni să restabilească lumina relativ rapid. (Nota Bene: distanţa de la Soroca pînă la Cureşniţa e de 15 km, ce-i drept, pe un „drum” care fără ghilimele nici nu poate fi scris, căci am comite o greşeală semantică gravă). Amabilitatea funcţionarului a adormit în vacanţierul de mine tonul atotputernic veşnic supărat şi agresiv fără care nu obţii nimic în Moldova de azi. Cît de credul poate fi omul...

Am tot pîndit sosirea tehnicienilor pîna pe la 19:00, după care am mai dat un telefon (trăiască sec. XX şi tehnologiile lui!). Persoana de la capătul firului m-a făcut să trăiesc un moment de o intensitate rară. Cu aceeaşi amabilitate implacabilă „a notat adresa şi m-a incredinţat că o echipă de intervenţie va veni să restabilească lumina relativ rapid.” Pentru un sfert de secundă am crezut că am intrat într-o distorsiune temporală à la StarTrek, după care, şi mai grav, m-a cuprins un sentiment de nelinişte pentru facultăţile mele mintale şi mnemonice. Vreau să-i mulţumesc în mod special angajatului de la dispecerat pentru că dialogul ce a urmat mi-a liniştit cu desavîrşire spiritul în ceea ce priveşte capacităţile mele şi realitatea materială. Era DOAR o uitare. „Liniştit”, am continuat să aşteptăm electricienii.

uazul nazdravan19:30 Aidoma unui bolid Formula 1, UAZ-ul de la RED NORD VEST a trecut prin faţa ogrăzii lăsînd în urmă doar nori de praf! „Va fi LUMINĂ în curînd!”, am indrăznit a spera noi în timp ce întunericul nopţii se furişa prin umbrele tot mai lungi peste sat.

20:30 Umbrele s-au dus şi ele la culcare şi nu se mai vedeau, dar, în schimb, i-am văzut pe cei doi electricieni care studiau cu mare atenţie sîrmele de la un stîlp la altul pe uliţele satului. Ne-am apropiat de ei împreună cu socrul meu cu un „Bună seara, băieţi” destul de prietenos, la care nu am avut nici un răspuns, ci doar o ocheadă supărată insoţită de un scuipat de coajă de răsărită. Cînd am întrebat dacă au găsit defecţiunea, au răspuns sec: „o căutăm”. Elanul nostru colaborativ fiind curmat din faşă, ne-am pătruns şi noi de gravitatea momentului şi ne-am retras în ogradă.

21:00 E întuneric de-a binelea. În liniştea serii am auzit motorul furios al UAZ-ului şi am alergat repede spre poartă. LUMINĂĂ! Din păcate, erau doar farele maşinii-monstru care se apropiau vertiginos şi năzdrăvan... Am dat cu disperare din mîini şi maşina aducătoare de lumină a frînat brusc in dreptul meu mai facînd vre-o 2-3 metri din inerţie, aruncînd prundiş de sub roţi. Nu m-a ochit însă bine şi pietricelele au zburat pe alături. Uşa s-a deschis şi comandorul acestui agregat s-a răstit scurt:

„In’esarî lun’inî n-o sî şii. Îi întuneric şî nu videm n’icî. Mîini!”

Uşa a facut „trosc” şi ultimele 2 lumini din mahala au dispărut în seara sîmbetei. Cît adevăr în spusele electricianului! Într-adevar, nu se mai vedea nimic. Am ramas doar cu speranţa că a doua zi, bravii luptători cu întunericul, măcinaţi de grija consumătorilor rămaşi fără electricitate, vor reapărea odată cu primele raze ale soarelui, vor găsi care-i „buba” şi, la vremea cînd eu voi ieşi din somnul leneş de vacanţier şi mă voi apropia de frigiderul proaspăt instalat (cel vechi a ars: oare din ce cauză?), acesta mă va întîmpina cu un zumzăit abia perceptibil de motor freon free îndemnîndu-mă să uit de necazurile de ieri seara şi să mă delectez cu bucate 100% bio...

Ziua nr. 2: Războinică (Duminică, 15 August)

8:30 Am constatat că lumină este demult, de pe la vre-o 4:30, de cănd s-a zărit de ziuă. Nu şi electricitate. În zadar am stat tolănit în pat atîta vreme, întinzînd momentul fatidic de reîntîlnire cu prozaicul cotidian.

9:00 Primul sunet la dispecerat din această zi. (de fapt, aflasem după ce am pus receptorul, că nu era chiar primul: socrii mei, treziţi odată cu ziua, au făcut pocinogul ceva mai devreme). Tipul de la telefon mi-a explicat calm că e Sfînta Duminică şi că nu e decît O SINGURA echipă de intervenţie care e plecată în misiune şi care va reveni de îndata ce se eliberează. ...?????!!!!!!!... Nu-mi ajung nici măcar semne de punctuaţie ca să exprim toată paleta de sentimente care m-au copleşit. Şi eu care încercam ieri să le mai dau crezare bravilor căutători de lumină, zicîndu-mi că şi ei, sărmanii, nu sînt dotaţi la nivel, nici măcar cu un felinar, că poate e mai bine să nu lucreze noaptea, căci poate fi periculos, punînd lipsa lor de politeţe pe seama stresului de fiecare zi. Uite, au venit totuşi ieri seara, necătînd la „drum”...

Între timp soarele îşi facea şi el misiunea, bacteriile din produsele bio (sau „organic food” dacă preferaţi standardele americane) s-au trezit şi ele din hibernare şi au început o horă obraznică de se auzea pînă la vecini cînd deschideai uşa frigiderului. Acele peste 20 de kg de carne puse la congelator se pişau de plăcere şi riscau să înceapă sa grohăie din nou punînd în valoare codul genetic de veritabil godac crescut pe zăr şi lături. Am mai găsit un aliat: covorul de la uşa frigiderului, care nu sperase la o asfel de baie „răcoritoare” şi mirositoare (spa înalt-proteic?).

10:00 – 11:30 Am decis să-i luăm prin uzură. Au sunat pe rînd toţi ai casei. Cînd tipii nu mai răspundeau la telefon, sunam de pe un portabil, care mai avea baterie. Totul a fost folosit: implorări, ameninţări, negocieri...

11:30 Reuşesc din nou să vorbesc cu cineva la telefon: „Echipa nu e pe loc, cînd revine vor pleca la masă şi după asta vor veni şi la Cureşniţa”... De data asta îmi sărise ţandăra şi, lucru excepţional pentru mine, am folosit un ton nu prea amical, eufemistic vorbind, respectînd totuşi un minim de politeţe de rigoare. Tipul de la telefon a trecut brusc la „tu”, mi-a tăiat-o sec „te-am înţeles” şi a închis din nou telefonul. Eram gata să renunţ în faţa implacabilului fatum. Mă gîndeam la Kafka şi la frigăruele care riscau să se împută chiar înainte de a fi frigărue, deşi nu exista nici o legătură aromatică sau gustativă între obiectele gîndurilor mele.

12:45 Un huruit nesperat se aude din drum. Fără prea mult entuziasm, dar ies la poartă. În norii de colb văratic văd acelaşi UAZ care se îndepărta, sărind prin gropi şi săltîndu-şi fundul durduliu, de parcă ar fi o fată mare cochetînd în mini-jupe pe strazile oraşelor noastre necăjite.

13h00: ALLELUIA!!! A coborît LUMINA peste noi! Fie împaraţia TA! Acum şi în vecii vecilor, AMIN!

Cînd am auzit din nou maşina făcînd cale întoarsă am ieşit iarăşi în drum. Am ieşit chiar practic cu toţii. In afară de bunica de 88 de ani, ancorată pe vecie în altă epocă şi care mai crede că totul ce vine prin fire sau prin unde are ceva de la „нечистый дух”. Ceva se schimbase în alura vehicolului. Mergea domol, legănindu-se pe drum ca un motan burduhos ce-şi inspectează teritoriul, sforăind de placere din motor şi plin de sine. S-a oprit în dreptul nostru (domol de data asta). Acelaşi comandor a întrebat prin fereastra deschisă: „şi, esti lun’inî?” cam a bătaie de joc. După care a rupt-o triumfător din loc, plecînd, făra indoială, să înfrunte alte întunericuri fioroase pe meleagurile mioritice.

Restul duminicii a trecut într-o armonie perfectă şi pace totală. Toată gospodăria a avut un motiv de satisfacţie: noi – lumină; mîţele şi cîinii – posibilitatea de a se înfrupta din produsele bio/organice din frigider, clasificate periculoase pentru homo sapiens la Consiliul Pentru Securitate al familiei, puii – crupe de porumb proaspăt măcinate la mini-moara electrică, porcul – lături, vaca... vaca – nimic. Ea era pe deal. Treaba văcarului s-o satisfacă.

Ziua nr. 3: Paramnezică (Luni, 16 August)

            8:30 Avem lumină de o eternitate şi electricitate de ieri, ora 13:00. AMIN! Cei trei nepoţi ai mei au luat micul dejun şi privesc desene animate la televizor. Eu scarpin motanul gospodăriei la buric, cîinele după ureche, alung o găina spurcată care ciupea din strugurii ce abia începeau să se coacă – ocupaţii demne de un vacanţier cu aere de mic-burghez într-o dimineaţă purificatoare de august.

            9:30 „Nenea!!! Iar nu-i lumină!” – aşa a trîmbiţat cea mai mică din nepoţi de pe prag, trimisă emisar de cei mai mari.

            Fuutu-iii!!!! Beatitudinea pastorală spulberată de o simplă propoziţie... Motanul a fugit speriat, cîinele şi-a arătat colţii, găina a început a cîrîi de necaz, nepoţii au dispărut din casă de teamă ca înjurătura să nu se îngroaşe şi să-i prindă la faţa locului. Totuşi, am nepoţi de aur. Apreciez tactul lor. Nu că nu ar mai fi auzit înjurături, dar m-au cruţat de o ruşine din cauza că ar fi auzit asemenea perle de la mine. Mă apuc a învîrti din nou discul telefonului preistoric... Trăiesc un alt moment halucinant: tipul de la telefon mă întreabă cu aplomb cine sînt şi ce număr de cont am! Care cont, bre?! Care număr?! Nu-i LUMINĂ în mahala! Uite satul, uite mahala, uite şi numele gospodarului! Puii măsii, ieri aţi fost aici! Tipul spune împăciuitor că bine, a înţeles, dar vrea să ştie ce „podstanţie” ne deserveşte. Fuck!!! Merde!!! Nu ştiu eu care „podstanţie”, nici care „stanţie” şi nici care „ghenerator”. Ştiu satul, ştiu mahala, ştiu casa şi ştiu că nu-i lumină în mahala! Tipul zice iar că-i OK, că se ocupă ei de asta.

            10:30 Nimic nu perturbă liniştea patriarhală din satul Cureşniţa. O rog pe mama-soacră să sune şi ea, în calitate de stapîn şi locuitor cu reşedinţă în mahala. O aud spunînd acelaşi lucru: nu, nici ea nu cunoaşte numărul de cont, dar lumină nu-i în continuare în acelaşi sat, pe aceeaşi mahala. OK, ei vor trimite o echipă (atenţie la forma verbului: asta după o oră de la primul apel). Conversaţia telefonică s-a terminat cu un KO extraordinar: tipul întreabă dacă nu cumva am mai sunat deja!

            11:00 Sună şi socru-meu. Spune că îi dă în judecată şi încheie scurt conversaţia. Iese supărat din casă şi pleacă să adape caii. Înţelept om. Mai am multe de învăţat de la el.

            11:40 Sună şi nevastă-mea. Vine cu o veste bună: maşina a plecat deja. E în „drum” (scris în continuare cu ghilimele).

            12:15 A venit UAZ-ul! De data asta se opreşte chiar în faţa ogrăzii şi marele comandor al luminii (acelaşi!) păşeşte solemn în ogradă. Merge cu ostentaţie direct la contor. Constata că siguranţele sînt pe loc. Mdaaa, într-adevar, nu-i lumină în mahala... Soacră-mea încearcă să le spună că astă primăvară pricina era un stîlp de peste drum, unde scăpăra un „contact” de se roşea sîrma. Ieşea socru-meu cu o prăjină, dădea de cîteva ori în sîrma incandescentă (un know-how moldovenesc pentru a lumina străzile?) şi restabilea curentul (mă îngrozeam de ce auzeam: lumea noastră n-are frică de nimic!). „Pffff”, a făcut comandorul şi, împreună cu colegul, au plecat de-a sîrma prin sat. De, ce poate pricepe în ELECTRICITATE o biată femeie de la ţară, fie şi cu studii superioare?

            12:45 Ambii cavaleri ai luminii revin la stîlpul de peste drum. Unul din ei urcă cu căngile să verifice „contactul”. Meştereşte ceva sus în ale electricităţii. Se dă o luptă crîncenă pentru lumină. Nepotul cel mai mare iese din casă să ne aducă şi el o veste bună: „A fost lumină pentru o clipă, şi apoi iar s-a stins”. Aha, totuşi aici era! Am zis eu că am nepoţi de aur!

            13:00 ESTE!!! ARDE BECUL!

13:15 UAZ-ul hipopotamic a înghiţit căngile, cleştele şi alte arme grele folosite de cruciaţii luminii în bătălia epică de la „Fîrful Stîlpului”. Eu îi urmăresc de la poartă timp de cîteva minute. Cînd îmi pare că, într-un sfîrşit, au ieşit din „drive”-ul luptei înverşunate, mă apropii cu ferma intenţie să-i felicit pentru isprava voinicească. Comandorul s-a dovedid a fi şi un psiholog excepţional (oare unde îi recrutează RED Nord-Vest-ul?):  a anticipat şi atacat din prima.

„Pîn n-o sî schimbaţ sîrma de la stîlp, lun’inî acătarii n-o-s-aveţ!”

Am rămas tablou timp de cîteva micro-secunde. Nu-mi venea să cred ce auzeam! Tipul mi-a întins singur bîta cu care urma să ia bătaie!

„Adica propuneţi ca nişte persoane fizice incompetente să schimbe o porţiune de reţea electrică?”

NA!

„Nu voi sînteţi reponsabili de distribuţia energiei consumatorului final?”

NA!

„Cine va răspunde dacă sînt electrocutaţi?”

NA!

„Propuneţi ca noi să modificăm porţiunea de care sînteţi responsabili ca mai apoi să fim acuzaţi de intervenţii ilegale în reţeaua colectivă?” 

NA! NA! NA!

Dulcele păcat al răzbunării... incomensurabil desigur cu prejudiciile morale şi materiale suferite, dar... mi-am răcorit sufletul.

Comandorul fîsticit s-a întors către colegul său şi i-a spus: „Care, uăi, o pus sîrme di oţel acolo? nu cred că di la noi. Chiar aşa di prost sî şii...”

„Da uăi” a răspuns celălalt de parcă s-ar pregăti de un casting pentru un scurt metraj de-al lui Cobîleanschi. Duetul bătea ireversibil în retragere spre UAZ-ul pîntecos. Îmi fugeau eroii şi eu nici măcar nu-mi începusem speach-ul mînios!

La disperata întrebare / constatare a faptului că în decurs de trei zile nu a fost electricitate timp de 24 de ore în total, tipul a răspuns a lehamite: „ei şî şi? la mini n-o fost o lună-ntreagă...”  Din păcate, clipa răzbunării n-a durat mult: marii califi ai stîlpilor şi sîrmelor au reuşit să îmbrace zalele atotputernice de indiferenţă de care se risipeau orice întrebare sau reproş.

„Şi cu sîrma cum ramîne?! N-o schimbaţi pînă la urmă?” 

Au strîns din umeri, au urcat în maşina năzdrăvană, comandorul a mornăit: „Om vide, am să grăiesc la Soroca” şi... cam aici se încheie povestea. Un trosc de uşă de UAZ şi un nor de praf. Soarele lumina şi încălzea la fel ca şi acum 100 de ani, ca şi acum 1000 de ani, ca şi acum 100000 de ani. Noul frigider cu motor freon free s-a pus serios pe treabă (a cîta oară) ca să recupereze cîte ceva din bucatele semi-perimate. Alte trei carcase ruginite de ex-frigidere rînjeau din uşile întredeschise dintr-un colţ de ogradă : ştiau ele ce ştiau.  Cu lumina nu te pui !  

Ziua nr. 10 x n99:  Integrare Europeană

Povestioara de mai sus nu ar merita mare atenţie, căci este o normalitate în Republica Moldova. Normalitatea este de multe ori soră cu banalitatea. Banalul, în mod normal, nu suscită interes. Un mic „detaliu” este totuşi jenant: povestioara de mai sus e „banală” si „normală” doar în spaţiul danubiano-carpato-pontic. Or, cam de vre-o 15 ani noi tot vrem să ne integrăm undeva şi cu cineva...  şi acel cineva are o altă noţiune de „normalitate”.  Oare cîte frigidere vor mai arde pînă la integrare? Ori dezintegrare?

15 Octombrie 2010

P.S.: Orice corespundere cu realitatea nu este decît corespundere cu realitatea. Ceea ce nu corespunde cu realitatea nu corespunde cu acest text.

Partager cet article

Despre PUNCT-ul din .FR

Poveşti, povestioare, gânduri, reflecţii, idei mai profunde şi mai superficiale, grave si ilariante... un punct de vedere şi doar atât. Doar un punct în imensitatea blogurilor. Doar un punct din atâtea altele dispersate în nebuloasa reală si virtuală. Doar un punct. Deşi... câte odată nu-ţi lipseşte decât un punct pentru a fi un i! 

"De sus, din vârful săptămânii,
să le rânjesc urlat, scârbos:
iubesc doar locul nu stăpânii,
precum fac câinii pentr-un os.

Şi iarăşi şapte gospodine
să dea cu bolovani în mine,
iar eu să urlu, urlu-ntruna
atât cât n-o apune luna."  Nichita Stănescu

Rechercher