Overblog
Suivre ce blog Administration + Créer mon blog
18 mai 2011 3 18 /05 /mai /2011 12:08

Povestea a început într- o zi de august, într-o după amiază moleşitoare cînd răcoarea începe a coborî peste sat.  În august vine o perioadă mirifică care nu durează decît o săptămînă-două, cam pe la Pintelii Călătorul, cînd arşiţa lui cuptor nu se mai face şimţită decît atunci cînd soarele e sus, căci vara e pe călătorite şi ea, cînd ţăranul poate să-şi mai tragă puţin sufletul, căci lucrările de cîmp (prăşitul, curăţitul, legatul, plivitul, trasul ţărnii, răritul, cuibăritul) sînt deja terminate, pe cînd cele legate de culesul roadei încă nu încep. Ia aşa, mărunţişuri mai rămîn: cîte un curpăn de fasole de strîns şi de desfăcat, poate nişte usturoi, poate nişte ceapă de scos, nişte hărpăcică de ales...

Într-o zi din astea stăteam cu bunica pe pragul casei şi terminam o pălărie de răsărită verde. Ea era o amatoare fără pereche de miez de răsărită tînără şi ne-a molipsit şi pe noi, nepoţii. Era un mic ritual al nostru: ne aşezam toţi trei, bunica în mijloc, eu cu sora prin părţi, şi ciuguleam din roata pălăriei pe care bunica o ţinea în poalele pastelcei. Întotdeauna am fost minunaţi cu soră-mea de viteza cu care era capabilă să dejghioace seminţele. Dacă ar fi fost dejghiocatul o probă olimpică, ar mai fi avut Moldova un campion, dar aşa... ramîneam doar cu plăcerea şi admiraţia noastră.

La un moment dat, cîinele a început a bate a om străin şi bunica s-a sculat repezit, a luat mătura să strîngă cojile şi rîsul, nu cumva s-o prindă cineva străin cu gunoiul în prag. A dovedit la ţanc.

-          Bună ziua la niavoastre! Ce mai faci, nană Anică?

-          Să trăieşti, Coliţa! Iaca, pe lîngă casă. Chiar îmi pare bine să te văd. Şezi pe scaun, nu sta în picioare. Ia, măi nepoate, aşterne un ţolişor pe laiţa ceea. Ai tăi ce mai fac? Sănătoşi?

-          Bine, nană. Sănătoşi, mulţumesc.

Venise nea Colea. Un văr de-al mamei. Nu prea des trecea el pe la ai mei, căci trăia în capătul celălalt de sat, „în deal”, cum se spunea pe la noi prin Tindereuca. Dar cînd se pomenea prin mahala nepărat intra să dea bineţe.

-          Nană, nu te supăra, dar chiar nu am cînd. Nu mă aşez, că trece vremea. Am o treabă la nanu Ştefan. El i-acasă?

Bunelul tocmai ieşea şi el pe uşă, căci auzise cîinele hămăind şi vorbă afară.

-          Bună ziua, nanu, ce mai faci?

-          Eh, apu noi d-amu... Anică-hăi, ia adă un păhar de vin la băietu ista, ce stai?

De obicei n-o prea lăsa el pe bunica să scoată vin. Cobora singur în beci cu o litră jumălţuită. Avea o mică plăcere a lui: înainte de a împle cana, trăgea o duşcă-două direct din chişcă. Numai că de la o vreme o ruga mai mult pe mămuca...

-          Nu, nu, nanu, chiar nu pot. Ştiu că ai vin bun, dar nu stau, că m-aşteaptă a mea acasă şi mai am încă două-trei drumuri de făcut. Eu am venit cu treabă la mata, nanu Ştefane. Am venit să te chem la clacă.

-          Ce clacă, Coliţă?

-          Ştii fîntîna ceea a lui tătuca Chirică din sărături? Apu noi am zis s-o curăţim. Uite are să vie Ion, cumnatu-meu, vine tata, vine şi nanu Ion, îl iau şi pe văru Valeriu, am mai gasit eu doi mahalagii de la mine de-acolo şi duminica asta de diminecioară ne apucăm de treabă.

-          Măi băieţi, dapu voi ştiţi ce-i acolo? O bătut-o cu chetre...

N’a precizat cine anume, deşi buzele au continuat fraza.  Aşa e: numele lui nu se pronunţă, căci e semn rău..

-          Ştiu, nanu. De asta şi strîng atîta lume.

-          Bună treabă, Coliţă... să fie într-un ceas bun! numai că... cu ce vă pot eu fi de-ajutor? Eu de-amu... nu mai am putere...

-          Nanu, las că la scos chetre îs buni ş-aiştea tineri. Matale trebuie să fii cu noi. Au să vina toţi ai noştri. Şi matale te pricepi la curăţit fîntîni. Cu un sfat şi tot îi înainte. Eu am grăit cu Ion, el o să treacă cu maşina dimineaţa, căci are colacul şi ulucul de adus şi o să te ia de-acasă. Ce zici?

-          Apu, ce să zic? Vin, numaidecît că vin. Cum să nu vin?

-          Ne-am înţeles dară. Bine, hai rămîneţi sănătoşi.

-          Chiar nu stai să ei un păhar de vin? Uite Anica scoate amuş şi-o bucată de brînză, nişte slănină şi repejor...

-          Nu, n-am cînd, nanu Ştefan. Chiar badaproste.  Mata să iei un şip cu vin duminică, dacă vrei. Pe deal tare bine o să mai meargă!

Nea Colea a rîs cu gust, ne-a făcut ştrengăreşte din ochi nouă, celor mici, şi-a luat rămas bun şi a plecat.

Din momentul în care am auzit cuvîntul „clacă”, un singur gînd mă frămînta: oare are să vrea tătuca să mă ia şi pe mine? Mai ales că avea să vină nea Ion cu ZIL-ul...  Şi nu că nu ar fi vrut, căci ma tîrîia bunelul peste tot din urma lui, dar mă temeam că n-o să-ncumete să mă trezească dimineaţa. Nu-i vorbă, veneam eu şi singur în sărături, căci ştiam unde-i şi nu era departe, dar să ratez ocazia să merg cu ZIL-ul... Şi nu era un ZIL oarecare, dar unul mare, care, dacă claxona, aveai impresia că trece o locomotivă pe drum, nu un camion. Bunelul însă m-a încredinţat pe dată că mă va trezi şi chiar a pecetluit promisiunea cu „cuvîntul său de cinste”. Liniştit, mi-am căutat de treabă.

-          Daaa... Ia te uite ce treabă au pornit, Anică. D-apu-acolo unul Dumnezeu ştie ce-i. Numai să nu fie dărîmaţi pereţii... Şi nici n-a stat să cinstească un păhar...

-          Ei, cred că mai are băietu lume de chemat, eu ştiu? Tu chiar te duci duminica? N-ai de treabă... Las-că s-or isprăvi ei şi fără tine. Uite, are să fie frate-miu Ion, Toadere – are cine să-i sfătuiască.

Mai tîrziu aveam să înţeleg grija bunicăi... Bunelul era bolnav... „Gogea”, cum spunea chiar bunica. Nu înţelegeam atunci de ce doarme tătuca mai toată ziulica în verandă. Ieşea puţin dimineaţa pe răcoare să mai trebăluiască prin ogradă, deşi mare folos din asta nu mai era. Venea din cînd în cînd la mîncăre... Spre seară mai ieşea pentru puţin din nou. Ei şi pina la „clozet”. Atît.

-          Nu, Anică, chiar mă duc. Cum să nu mă duc?

-          Cată să te-apuci să cari chetre pe-acolo!

-          Las-că ne lămurim noi, a zis bunelul şi s-a dus să se-ntindă din nou în pat.

 

***** 

Duminică dimineaţă tătuca Ştefan s-a ţinut de cuvînt. De cum a ajuns mastodontul de ZIL în faţa porţii m-a trezit şi mi-a poruncit să mă-mbrac. Am sărit ca ars. Motorul monstrului huruia şi, de teamă să nu fiu lăsat acasă, am fost îmbrăcat, ieşit pe poartă şi urcat în cabina camionului cît ai zice peşte. Degeaba încerca bunica să-mi mai spună ceva de mîncăre... n-avea cui. I-a dat bunelului coşul cu merinde:

-          Cată că băietul ista n-o mîncat nică azi dimineaţă. Să ei să-l hrăneşti, auzi, Ştefane? Şi vezi, nu uita ce-am mai grăit.

-          Hai că ne-om lămuri noi, Anică, nu-ţi fă griji, spuse bunelul şi urcă şi el în cabină, ajutat de nea Ion.

Nea Ion mi-a făcut plăcerea şi la ieşire din sat m-a lăsat să „dau signal”. În sărături am ajuns în cîteva minute. Chiar nu era departe. Sărăturile din Nicoreni sînt o păşune mlăştinoasă cu o rîpă la mijloc. Colhozul a încercat într-una să le are, dar nu a fost chip: se spune că chipurile au împotmolit şi un tractor acolo. Pe cei cîţiva ari care totuşi erau araţi cu îndîrjire în fiecare an nu creştea oricum nimic...

Regretam că am ajuns atît de repede, căci trebuia să cobor din maşină, dar bunelul a găsit cum să mă-mpace:

-          Tu mai stai în maşină pînă cînd se ia roua. Altminteri, ai să te uzi la picioare. Ia şi mănîncă ceva.

Mi-a desfăcut un prosop, mi-a dat un ou fiert, nişte cozi de ceapă verde, brînză, o pătlăgică, o bucată de pîine şi a ieşit.

Ai noştri erau toţi pe loc. Nanu Toadere venise cu căruţa – el era „ezdovoi” la colhoz. Mai era încă o pereche de cai nu ştiu de-a cui. Era şi nanu Ion acolo, cel mai mare din fraţi. Nu ştiu de ce, dar omul ăsta uscăţiv, cărunt ca neaua, care se ţinea mereu drept, cu o alură aristocratică şi voce gravă îmi inspira întotdeauna un fel de frică şi veneraţie, de nu am îndrăznit să-i vorbesc decît cîteva ori în viaţă... Poate din cauza faptului că la toate mesele de familie era acela care citea „Tatăl Nostru”?

Să fi fost vre-o zece persoane de tot. Din copii eram doar eu şi un alt băieţandru, dar cu cîţiva ani mai mare. Nu prea a vrut el să stea cu un mucos de alde mine şi şi-a căutat de joacă prin sărături. Nu-mi rămînea decît să ma ţin scai de bunelu, care era deja deprins şi nu prea-l supăra prezenţa mea, dimpotrivă.  

Pentru mine, păna în acea zi, sintagma „Fîntîna lui Chirică” nu însemna decît un loc. Firesc lucru: pe locul respectiv nici pomină de fîntînă. Cîteva pietre şi o ramaşiţă de cumpănă... Cîndva, cei care nu le poţi spune pe nume (că-i semn rău), au astupat-o cu lespezi de piatră, au făcut-o una cu pămîntul, pînă şi cumpăna au încercat s-o dea jos, dar nu au reuşit. Cumpăna era, de fapt, tulpina unei răchiţi şi rădăcinile nu au cedat tractorului... au încercat să-i dea foc, dar nu a ars decît fîrful...  

Chirică Ştefăneţ făcuse fîntîna în hat la pamîntul lui. Să-şi adape animalele. Avea o fişie lungă cam din fîntînă pînă la Răut: vreo zece hectare. Făcuse şi un iaz pe rîpa sărăturilor de unde scotea peşte o dată -dădăori pe an... Cei cărora nu le poţi spune pe nume i-au luat pamîntul, i-au rupt iezitura, i-au astupat fîntîna... Dar numele lui Chirică a rămas. Toponimic, fîntîna a existat întotdeauna.

Bărbaţii s-au apucat de treabă. Au curăţit pămîntul cu hîrleţul pînă au dat de lespezile de piatră. Primele pietre au fost luate uşor: erau la suprafaţă şi uşor de apucat. Încetul cu încetul, pietroi după pietroi, fîntîna recăpăta forma de altă dată. Dar fiecare următoare piatră era mai greu şi mai greu de scos. Cînd s-au adîncit pînă la brîu, au dat de apă... apă de izvor, rece ca ghiaţa...  Oamenii coborau în fîntînă pe rînd: doi la scos piatră jos, doi cu căldările scoteau apa într-una de-asupra... Munceau solemn, vînos, vîrtos, supăraţi. Se mai auzea din cînd in cînd cîte un „Ei cum, Doamne?”. Se îndemnau reciproc. Cînd au ajuns de o stătură de om, lucrau în apă pînă aproape la brîu - nu mai reuşeau să scoată apa cu căldările suficient de rapid. Se schimbau şi mai des, căci le degerau picioarele, îşi zdreleau degetele. Pietrele le legau cu hamurile şi le trăgeau afară cu caii. De unde să fi adus pietroaiele astea? Din fericire, pereţii fîntînei, clădiţi din piatră şi ei, au rezistat şi nu am fost surpaţi. Avansau greu, dar avansau...

Pe la amiază, oamenii au hotărit sa facă o pauză, să se mai pospăiască, să se mai usuce la soare... Au întins merindele pe prosoape. Nanu Ion şi tătuca au scos vinul şi au cinstit clăcaşii.

Cît cei mari stăteau de vorbă, eu am cam început să mă plictisesc. Tot dădeam tîrcoale cailor lui nanu Toadere priponiţi la păscut ceva mai departe.

La un moment dat se apropie şi tătuca de mine: „Măi, nepoate, da tu călare ai mers vreo dată?” De parcă el nu ştia! „Vrei?” Doar am dat afirmativ din cap.

-          Măi Toadere, iapa asta a ta se dă la călărit? Nu-i nărăvaşă?

-          Da de unde? Îi cuminte: o călăresc copchiii cît încăpe-ntrînşii...

Tătuca m-a apucat, m-a urcat călare, a apucat iapa de căpăstru şi a făcut cîteva cercuri. De fapt, a fost prima şi ultima dată cînd călăream...

Bărbaţii au reluat munca. În primul rînd au mai scos din apa care practic împluse fîntîna. Apoi s-au apucat din nou de scoaterea bolovanilor... Unul, în special, mi s-a întipărit în memorie. Enorm. Au înhămat doi cai să-l ridice. Caii s-au isprăvit cu greu... Pînă-n seară oamenii au terminat... Colacul cu coarba, ulucul pentru adăpat animalele au fost instalate săptămîna următoare de către nea Ion şi nea Colea.

Astăzi, Fîntîna lui Chirică nu mai este doar un toponim. Dar este totuşi mai mult decît o fîntînă. Cel puţin pentru mine. Un simbol. Este şi locul unde am învăţat să-mi cinstesc oamenii mei. Tribul meu:

Ion Ştefăneţ, fiul cel mai mare al lui Chirică Ştefăneţ. A plecat.

Toadere Ştefăneţ, al doilea băiat al lui Chirică Ştefăneţ. A plecat.

Ştefan Ilaşciuc, ginerele lui Chirică Ştefăneţ de la fata cea mai mare, Anica – buneii mei. Au plecat.

Ion Eşanu, ginerele lui Chirică Ştefăneţ de la nepoata Maria, fiica lui Toadere. Maria a plecat.

Nicolae Ştefăneţ, nepotul lui Chirică Ştefăneţ. Fiul lui Toadere.

Valeriu Vasiliev, nepotul lui Chirică Ştefăneţ. Fiul Mariei, fata cea mai mică a lui Chirică Ştefăneţ.

Vitalie Vovc, strănepotul lui Chirică Ştefăneţ.

Eram în 1988. Tătuca Ştefan murea în Octombrie. L-a consumat un cancer. Depistat prea tîrziu. Cît a fost bolnav, nu l-am auzit o singură dată plîngîndu-se. Şi nu a fost asistat medicamental, căci a refuzat...

1988 – Anul în care se curăţeau fîntînile.

 

Epilog: Urma 1989, 1990, 1991 - ani istorici pentru noi. Dar pentru mine totul a început de la o fîntînă. De la oamenii mei, care într-o Sfintă Duminică s-au adunat şi au scos de sub pietre Fîntîna lui Chirică.  Astupată de cei cărora nici numele n-ar trebui să-l rostim. Dar care fac azi campanii electorale. 

Partager cet article
12 mai 2011 4 12 /05 /mai /2011 23:24

Am zis că nu voi scrie despre 9 mai. Fiindcă nu am de ce. Nu am putut naşte decît o cacofonie asemantică în acea zi. Reacţie la tot ce am citito-văzut. Dar a urmat un 10 mai şi un test la limba franceză pe passé composé


Un test în cel mai „elitist” liceu din or. Bălţi. Cu clase de francofonie, cu « evro-remonturi » mai în fiecare an. Mai eliado-asachiesc decît toate liceele chişinăuene… Un test în cel mai « românesc » liceu din or. Bălţi. Liceu care se chiamă « Mihai Eminescu » !


neo-pioneriInocentă întîmplare: pe 10 mai elevilor li s-au dat exerciţii cu passé composé. Elevilor li s-a cerut să povestească, folosind verbe la passé composé, ce au făcut week-end-ul trecut. De 9 mai. Cînd Bălţii vuiau. Elevii au întrebat cum se spune în franceză „paradă”. Profa de franceză a răspuns docil… Perfect de simplu cu perfectul compus. Chit că a fost în franceză.


Nu vreau să ştiu cine este acela care a inventat subiectul testului. Nu vreau să ştiu dacă a fost făcut intenţionat sau nu. Nu mă interesează nici măcar la ce le va servi elevilor să ştie cum se spune „paradă” în franceză…


Un singur lucru vreau şi chiar încumet să-l cer: lăsaţi-mi copiii în pace ! Daţi-le o şansă să devină OAMENI LIBERI !


Iar pentru cei mari, cei cu subiectele, citiţi, vă rog, aceste două cărţi. Încercaţi sa uitaţi ce aţi învăţat la şcoală. Închideţi televizorul şi... Încercaţi să GÎNDIŢI singurei. Şi apoi să-mi răspundeţi : ce „victorie” sărbătoriţi voi pe 9 mai ?


Cartea 1 : BEDARIDA, F., (dir.), La politique nazie d'extermination, A. Michel, Paris, 1989,


Cartea 2 : ANONYMA, 2005. Eine Frau in Berlin. Tagebuch-Aufzeichnungen vom 20. April bis 22. Juni 1945. btb-verlag.

 

Photo: Ion Urusciuc, Balti 2009

Partager cet article
9 mai 2011 1 09 /05 /mai /2011 23:26

Motto 1: „L'autre hésite, s'espudrine, se défaisse, se torse et
se ruine.
C'en sera bientôt fini de lui;
Il se reprise et s'emmargine... mais en vain”

Henri Michaux

 

Motto 2: „Trăiască Măria-Sa SINTAXA prin care mai existăm. Încă.”

De la mine

 

Motto 3: „Te iubesc, Ţara! În sens de TRISTan.”

De la mine

 

Priteleveştesc cu adohotaţie

claţa

calte de ieztri

tot ne ameţistă cu novestrăţi

 

Mă băleştesc în scautoliu

     cu o traţă

gutusmoasă şi blerdă

                                   ca un chicledeţ

 

Îmbrantolonez o pestrache la glodă

şi merchesc la zlud

să mă trucerdez

As-cută disculcraţie!

                        si pilestraţie!

                                   şi felladriţie!

Ce zglesedă stearlă!

 

Ma retrodosc la aperitrodentul

                        cu eurge-betont...

 

E zene, privărani, e zene!

De mîlne, rio, de lîmne:

 

Hooo, Haaa, Hiii

Pliosc-trosc si hop-şa-şa!

Partager cet article
28 avril 2011 4 28 /04 /avril /2011 15:25

Tatălui meu, Andrei

 

Într-o zi, cu soare ziua

Vom merge la peşte

La pescuit crapi

În trei solzi crapii

Vom prinde cel mai mare peşte

În cele mai limpezi ape

Cu gura cît pumnul

Cu capul cît nimbul

Cu solzii ca aurul pentru Hades

Cu ochii ca argintul pentru Iuda

 

Într-o zi, ca o icoană ziua

Vom merge peste cele mai limpezi ape

Vom prinde cel mai mare peşte

Cu gura cît cerul

Cu icre cît stele

Cu ochiul cît luna

 

Şi-am să-l apuc de urechi

Şi-am să-l sărut pe gură

Şi-are să mă-nghită

Ca pe Iona

Ca pe macucul stors de mir

 

Într-o zi, e scrisă ziua

Vom prinde un crap în trei solzi

Ca sfînta treime

Într-o zi, liturgică zi

 

În numele tatălui

Şi-a fiului

Şi-a sfîntului peşte

Amen

Partager cet article
27 avril 2011 3 27 /04 /avril /2011 12:26

-          Alo, am nevoie de o maşină. Adresa: XX strada Radişcev!

Pentru a obţine un taxi în faimosul şi neclinitul oraş Bălţi trebuie să fii obraznic. A vorbi rusa este un a priori necesar, dar nu şi suficient. Doamne fereşte să greşeşti tonul. Trebuie să arunci frazele sec, folosind grupuri ritmice scurte, schimonosind puţin ultimile sunete din cuvinte de parcă le-ai mesteca cu un chewing-gum. Nici într-un caz nu trebuie să foloseşti vre-o formulă de politeţe. Ferească Sfîntul să-ţi scape vre-un “bună ziua” sau “vă rog” plebeic. Rămîi fără taxi. In special, dacă ai nevoie de o maşină în suburbia care se cheama „новые бельцы”. Originea acestui toponim este în continuare un mister pentru mine. „Nou” nu este nici la înfăţişare, nici cronologic vorbind. Încă părinţii mei închiriau o cămăruţa de la o bătrînă în primii ani după „repartizare” prin zona respectivă (asta e şi o ţeapă la adresa celor care cred că la sovietici era „lafa” şi uşor de trăit)...

Ok, this being said (Prea mult italic? Care-i problema, Domnilor? Eu despre Bălţi scriu, aici noţiunea de „limbă de stat” este la fel de înţeleasă şi aplicată ca... Öffentlichkeit, spre exemplu. Uite, eu hotărăsc să folosesc mai multe limbi în acest articol: aşa îmi vine mie, doar bălţean sînt!), să trecem la povestea propriu-zisă.

Astă vară eram deci la новые бельцы şi am rîcnito-reclamat (nu căutaţi prin DEX, cuvîntul nu există) un taxi. Carele, cam după vre-o 20 de minute de aşteptare, totuşi a venit. Timp relativ scurt pentru această banlieue. Ca să înţelegeţi de ce nici un taxist nu agrează acest cartier ar trebui să vă imaginaţi cum arătau drumurile Stalingradului cam prin 1944, în perioadă de plină creştere economică şi succese notorii în integrarea europeană şi să le teleportaţi imaginar în această residential zone. Spre marea noastră mirare, taxiul nu era o maşină dumnezeiască (vezi „Povestea cu am” pentru explicitare), ci una cît se poate de lumească. Un Ford Focus, care prin toată cătătura sa exprima o nedumerire şi o prostraţie profundă, neînţelegînd prin ce focus-pocus reuşesc aceşti homo in-sapiens să numească „drum” porţiunea pe care a parcurs-o acum cîteva clipe.

Am urcat în maşină şi am pornit spre destinaţie: o altă aberaţie toponimică – cartierul Dacia (denumirea oficială). Poporul, ca să vezi, bizar de înţelept, l-a botezat demult „БАМ”, în cinstea noroaielor şi tempoului de construcţii la ceea ce se chema „БАЙКАЛО-АМУРСКАЯ МАГИСТРАЛЬ” pe timpuri. Eu îi dau crezare poporului şi mă întreb ce are Dacia cu acest cartier. Sună fantasmagoric: strada Konev din cartierul Dacia!

Ajuns în faţa primei „tranşei”, Fordul nu prea a înţeles focusul şi s-a oprit. Şoferul elementar nu ştia pe unde s-o ia. Bine, pînă la urmă, cu preţul a cîteva zgîrîeturi pe „burtă”, a trecut de rîpa ce întretăia „drumul”, dar a urmat un monolog foarte supărat, orientat nu ştiu din ce cauză împotriva preţurilor (foarte joase, în opinia dumnealui) pentru o călătorie, împotriva clienţilor care nu acceptă să plătească mai scump şi care încă mai îndrăznesc să comande un taxi la dracu-n praznic, la „новые бельцы”. Cică schimbase nu ştiu ce piesă săptămîna trecută care l-a costat tocmai 60 de euros! Ne dăm noi oare seama, iresponsabilii de noi, cîte curse la 25 de lei bucata trebuie să efectueze el pentru a-şi acoperi cheltuielile?! Niet, mai mult el prin zona asta, cu drumurile astea distruse, nu mai vine!  Să găsească „baza” alţi proşti la numai 25 de lei!

Nu că nu i-aş fi dat crezare, dar am înţeles că dacă tac, voi avea dreptul la bodogăneli de genul ăsta tot drumul. În plus, nu ştiu de ce, dar am avut impresia că tipul perora numai fiindcă a înţeles că sîntem moldoveni. Mon petit doigt me dit că el nu ar fi îndrăznit să aibă acelaşi comportament cu clienţi... de alte etnii. Respectiv, am hotărît să transform monologul în dialog.

L-am întrebat doar atît: „Şi de ce să nu abordăm problema respectivă de la alt capăt?  Poate nu preţurile sînt mici, ci drumurile - rele? Aţi votat la ultimile alegeri? Da? Excelent! Nu mă interesează pentru cine (deşi ştiam eu fără să mi-o spună). Dar să-mi explicaţi cum se face că drumurile (şi nu numai) se deteriorează din an în an, iar „vlastiu” în cinstita urbe Bălţi nu se schimbă... asta înseamnă că populaţia este mulţumită de starea lucrurilor. Nu?”

Gata. Tipul a muţit. Dialogul a avortat. Fiţi atenti: discuţia a fost în rusă. Nici nu am abordat CHESTIUNEA. Am avut drept la linişte pînă la destinaţie. Pînă la un bloc de pe strada Konev, cartierul Dacia. Acolo unde „БАМ” sună mai autentic.

 

Quizzzzzz:

1.       De cîte ori trebuie de făcut „Bam-Bam-Bam” în scafandrul unor cetăţeni pentru ca să-şi deschidă găoacea de sticlă şi să reacţioneze mai adecvat la realitate?

2.       De cîţi ani vor mai avea nevoie politicienii pentru ca să ne dezguste definitiv de alegeri?

3.       În afară de CHESTIUNE, mai votăm pentru ceva, sau tot îmblăm să ne măsurăm cu rigla?

Partager cet article
20 avril 2011 3 20 /04 /avril /2011 17:33

Acum cîteva săptămăni petiţia semnată de un număr relativ impunător al reprezentanţilor diasporei la adresa conducătorilor noştri referitor la majorarea tarifelor Moldotelecom stîrnea un tîmbălău şi tărăboi fără pereche în Moldova.

 

moldtelecomCîte lucruri noi am aflat noi atunci! Uau! Cît de palpitantă este viaţa economică şi politică (nici nu mai ştiu dacă există vre-o diferenţă, de fapt) în Moldova! Un merci special presei care a ştiut să aţîţe scandalul şi să sustragă declaraţii (d)in dreapta şi (d)in stînga. Dar presa rămîne presă şi nu e bună decît să aţîţe. Gata, s-a consumat. S-a consumat focul de paie stîrnit de jurnalişti, dar nu şi problema propriu-zisă.

 

Pînă la urmă, cu ce ne-am ales? Cu o amînare a majorării tarifelor. Amînare şi nu anulare. În schimb ni s-a promis un plan de privatizare (cel puţin la nivel declarativ) al Moldtelecomului. Care ulterior va majora tarifele (şi la sigur cu luarea în calcul a „arriérérs”-urilor). Privatizarea monopolului de stat, în opinia mea, e o tîmpenie echivalentă cu majorarea tarifelor anunţată/amînată anterior.

 

Îmi explic punctul de vedere: sînt întru totul de acord că statul nu are de ce sa controleze un operator de telefonie fixă, care, ţinînd cont de realitatea actuală (cu telefonie mobilă accesibilă practic pe 100% din teritoriu şi generalizarea accesului la Internet), nu mai constituie un bun public. Dar numai în condiţiile cînd, la fel ca şi în telefonia mobilă, ar exista vre-o 4-5 operatori şi o concurenţă sănătoasă în acest domeniu. În loc să ne propună planuri de pri(h)vatizare, guvernul ar face mai bine să atragă cel puţin un alt operator pe piaţă, să separe activităţile de prestaţie de servicii de cele ale menţinerii infrastructurii (construită şi dezvoltată pe bani publici), să se lămurească cu modalităţile de uz şi acces ale operatorilor la liniile telefonice şi numai după asta să privatizeze întreprinderea.

 

Altfel ne vom pomeni cu un monopolist care nu va mai fi controlat de puterea politică. Exact aceeaşi situaţie pe care o avem astăzi, dar fără nici un mijloc de control sau posibilităţi de presiune asupra politicii tarifare din partea puterii publice şi, prin extensie, societaţii civile.

 

Şi uite atunci să vedeţi tarife!!! A propo, operatorii de telefonie mobilă şi acces Internet ar trebui să-şi facă griji, ţinind cont de principalii candidaţi la proprietatea Moldtelecomului şi de conecţiunile lor cu politicul.

Partager cet article
15 avril 2011 5 15 /04 /avril /2011 11:46

Astăzi voi fi laconic. Voi prelua. Voi face un “Copy – Paste”. De pe situl lui Vitalie Sprînceană. Pentru că nu doresc ca un cineva să facă un “Ctrl A – Delete” cu memoria noastră. Fiindcă complexul “Rugina” este mai mult decit o operă excepţională. Am semnat această petiţie. Şi vă îndemn să vă alăturaţi.

Rugina

Iată şi textul de pe “blogul implicat” semnat Vitalie Sprînceană:

 

SOS cu Petitie…complexul sculptural sub cerul liber „Rugina & Co.“

Artiştii Nicolae Ischimji şi Valeriu Moşcov au avut nevoie de 25 de ani şi de câteva tone de fier uzat şi resturi industriale pentru a crea această operă de calibru european – complexul sculptural sub cerul liber „Rugina & Co.“ – „РЖАвЧИНАХ“. Sculpturile care formează expoziţia – „Purgatoriul“, „Aparatul birocratic“, „Păstorul“, „Cortina de fier“ – constituie un ansamblu unitar şi integrat organic în spaţiu. Complexul sculptural nu este doar un veritabil comentariu, viu ilustrat, la epoca totalitarismului şi a industrializării, ci şi este o adevărată carte de vizită a artei moderne din Moldova: o dovadă a forţei conceptuale a acesteia, a unui potenţial creator şi critic în plină expansiune, un exemplu de dăruire dezinteresată şi liber asumată idealurilor artei în condiţii de underground, un model de nonconformism, un manifest al gândirii ecologiste.

În ce constă problemа? Admirată de vizitatori, apreciată înalt de comunităţile de experţi locali şi internaţionali, dar nerecunoscută la noi oficial, „Rugina“ cea inovatoare se află în acest moment în pericol de dispariţie. Una dintre lucrări a fost furată, alte câteva sunt deteriorate. Spaţiul public pe care se găseşte expoziţia este izolat şi ciopârţit de garduri instalate ilegal. Se planifică privatizarea terenului şi folosirea lui în scopuri private. Atelierul autorilor, parte componentă şi bază tehnică a proiectului, împreună cu arhiva, sculpturile, tablourile, ustensilele, biblioteca, a fost acăpărat de persoane necunoscute, cu complicitatea angajaţilor Primăriei. Dosarul privind pătrunderea ilegală în atelier este de un an „examinat“ de procuratură… Funcţionarii Direcţiei patrimoniu municipal refuză să prelungească termenul contractului de arendă a atelierului. citeşte şi semnează

 

Partager cet article
10 avril 2011 7 10 /04 /avril /2011 10:31

 

 

„Мне вчера дали свободу.

      Что я с ней делать буду?”

V. Vysotsky

 

Leo Butnaru spunea* că ar trebui de inventat un nou soi de literatură/lectură : avalanche-reading. E genul de scriere interactivă cînd, în urma unui text publicat, comentariile încep a se constitui într-un discurs scriptural propriu-zis.

 

Acum cîteva zile publicam un articol pe blog despre perioada interbelică. Soră-mea, Veronica, comentase atunci textul citîndu-l pe bunelul nostru, Ştefan Ilaşciuc, originar din satul Nicoreni, astăzi raionul Drochia: « La români cine muncea era gospodar. Acum tot boseacu-i gospodar ». Comentariul respectiv a suscitat o serie de alte (inter)reacţii pe Facebook, ce au  motivat, la rîndul lor, şi articolul respectiv. Imprevizibile sînt căile tale, avalanche-reading! E o formă de (de)scriere extraordinară unde absolut toate constituantele lingvistice ale unui intra-inter-meta-exo-hyper-text, poate deveni geneza altui text şi aşa la infinit. Mai mult, impersonalitatea autorului (trăiască pseudo-anonimatul Internetului!) şi temporalitatea efemeră a textului, fac ca el(e), acest(e) text(e) să devină actorul principal al respectivului gen de scriere/lectură!

 

Bine, să lăsăm digresiunea de factură pur nostalgică (eh, unde-s anii cînd făceam literatură la facultate?) şi să revenim la gospodarul nostru. Francezii ar spune „berbecii noştri”, respectivii în cazul dat s-ar putea substitui cu uşurinţă.

 

De cîţiva ani buni sînt certat cu noţiunea de „gospodar”. E ca şi comunismul: idee seducătoare şi grizantă în secolul 19, dar criminală la începutul secolului 21.

 

Cuvintele sînt inocente prin forma lor, dar nu şi prin conţinut. Or, cu timpul, conţinutul lor se schimbă, evoluează odată cu societatea, valorile vehiculate. Pe scurt, evoluează odată cu noi.

 

Principala problemă a acestui cuvînt este faptul că el este asociat, pentru majoritatea din noi, cu o stare şi nu cu o modalitate. Ca să inţelegeţi mai bine la ce fac referinţă voi aduce doar două exemple:

 

  1. Acum cîţiva ani, fiind în vacanţă, mergeam la Nistru la pescuit băboi (cu 5-6 ani în urmă mai erau încă în Nistru). Ajuns pe mal, m-am apropiat de un bătrînel ce pescuia şi el. De, ca pescarii. Cu întrebări de genul „cum se prinde”, „la ce prinde”, dacă ştie el unde pot să prind şi eu, în fine, banalităţi din codul de comportament al pescarilor. Într-un mod foarte natural am angajat o discuţie mai largă, căci eu unul sînt fan al acestor taifasuri dezinvolte din care aflu mult mai multe lucruri despre cotidianul moldovenilor decît din toate ziarele şi televiziunile puse launloc. Desigur, orice dialog presupune un schimb de informaţie. C’est donnant-donnant, cum se spune pe la noi prin sat. Cînd a aflat că locuiesc în Franţa, moşulică m-a întrebat direct dacă am maşină. I-am răspuns onest că nu am. Concluzia a fost categorică: „Apu, nu ieştu tu gospodar”...

 

  1. Şi mai înainte de epizodul cu pescuitul nimeream la cineva în ospeţie. O persoană care făcea parte din foştii brigadiri şi care mai continua să lucreze la un new-kolhoz numit pe atunci „gospodărie agricolă”. Omul ne-a demonstrat cu o fală pur balcanică „gospodăria” sa individuală. E drept că avea şi cu ce se mîndri. La plecare persoana care mă acompania îmi spunea: „Ai văzut ce om gospodar?  Maladets!” La simpla întrebare pe care i-o puneam: „Cum adică? Nu vezi că tot ce are e din furat?” a strîns doar din umeri şi m-a privit ca pe un extraterestru...

 

gospodarulCuvîntul „gospodar” a evoluat şi a pierdut din încărcătura sa semantică modalitatea în care se construieşte o gospodărie rezumîndu-se astăzi (dar oare numai astăzi?) la un anumit nivel de (bună)stare. Dacă pe timpuri însemna casă, pamînt, oi, vaci, boi, cai etc., astăzi înseamnă casă/apartament (cu cît mai mare şi cu cît e mai scump ghetoul, cu atît mai „gospodar”), maşină (cu cît mai scumpă, cu atît mai „gospodar”), haine scumpe (cu cît mai glamour, cu atît mai „gospodar”), baruri şi restaurante, călătorii pe la curorturi la modă, etc. etc. – apanajul la ceea ce occidentalii numesc „nouveau riche” iar la noi se cheama „novyi russkii/moldovanen”. In slang-ul orăşănesco-contemporan „gospodar” = „krutoi”. Cu cît mai „krutye” sînt bunurile pe care le posezi, cu atît mai... dar mă repet prea des. Ah da, uitam un detaliu. Topul topurilor e să fii proprietarul unei afaceri, dar nici într-un caz să nu munceşti la această „afacere”.

 

Şi dacă e sa fim oneşti, apoi să fim oneşti pînă la urmă: fiecare din noi doreşte să devină „gospodar”. Nu am nimic împotriva oamenilor bogaţi. Cu cît mai mulţi - cu atît mai bine. Dar trebuie să fie „cu atît mai bine ţării şi lui cu-atît mai bine” şi nu altfel. Cam cîţi din marii „gospodari” moldoveni şi-au constituit averile în mod onest, muncind din greu şi achitînd toate impozitele la stat? Problema nu este rezultatul final, ci modalitatea cu care se ajunge la acest rezultat. E o problemă de sistem. În chemarea noastră ancestrală de a deveni gospodari, am uitat că în afară de propria gospodărie mai există şi un sat. Măturăm gunoiul din ogradă şi îl aruncăm în drum. In afară de propria avere am uitat că ar trebui să mai construim şi o comunitate. O societate care ar permite să apară noi „gospodari” fără ca ei să fie şi boseci.   

 

Şi dacă timp de secole felul nostru de a fi „gospodari” ne-a salvat şi a permis să supravieţuim celor mai crîncene urgii, astăzi cu cît mai mult „gospodărim” cu atît mai mult ne auto-anihilăm. S-a vorbit mult de provincialitatea Basarabiei. Pe parcursul istoriei sistemul, modalitatea de a deveni „gospodar”, era impus din exterior. Bune sau rele, dar regulile de joc veneau din afară (est sau vest, puţin contează).  Basarabenii au ridicat sate şi gospodării pînă şi în mijlocul Siberiei. Ei înjgheabă astăzi gospodării prin Europe şi Americi.

 

Şi la noi acasă? De ce, gospodăroşi fiind pînă la măduva oaselor, nu funcţionează? Normal, trebuia să vină cineva cu reguli de joc. Nu a fost să fie, iar noi am fost incapabili să le creăm. Mai bine zis, unica regulă de joc şi unica măsură de adevăr a rămas „gospodarul”. Valoarea supremă, scopul ultim.

 

Dacă dorim să supravieţuim, ar trebui să ne unim repejor cu cineva (eu unul ştiu şi cu cine). Singuri va fi greu. E practic imposibil să creezi ex-nihilo ce nu a existat pe acest petec de pamînt niciodată. Şi asta cu capacitatea şi dorinţa noastră de a învăţa... Prea... „gospodăroşi” sîntem.

 

*Leo Butnaru, „Ruleta Romaneasca” (nouveleta „Semnat: moartea...”), 2010

Partager cet article
7 avril 2011 4 07 /04 /avril /2011 22:37

 

COMUNICAT DE PRESĂ

 

Paris, 7 Aprilie 2011

 

Câteva zeci de basarabeni din Paris au participat astăzi la o manifestaţie de comemorare prilejuită de împlinirea a doi ani de la evenimentele post-electorale din aprilie 2009. Mitingul a început cu un minut de reculegere în memoria celor decedaţi şi martirizaţi în urma acelor evenimente. Participanţii la miting au invocat unele aspecte esenţiale referitor la evenimentele din aprilie 2009 de la Chişinău. În primul rând a fost salutat curajul tinerilor care au ieşit să protesteze paşnic la 6 şi 7 aprilie. Anume aceşti tineri au permis schimbarea societăţii noastre şi reorientarea ei către UE. În al doilea rând s-a menţionat cruzimea cu care fosta guvernare comunistă a maltratat tinerii în comisariate. S-a făcut paralela cu regimul libian, în cazul căruia comunitatea internaţională a declarat că o guvernare ce-şi atacă propriii cetăţeni nu mai are dreptul de a conduce ţara.

 

Persoanele care au luat cuvântul au ţinut să sublinieze faptul că nici după doi ani nu au fost încă trase la răspundere persoanele responsabile de teroarea îndreptată împotriva manifestanţilor paşnici. De asemenea, a fost discutat eşecul dureros al Comisiei Parlamentare de anchetă, care nu a reuşit (sau nu a dorit) să dezvăluie publicului adevărul despre acele evenimente. Manifestanţii şi-au exprimat regretul în legătură cu ultimele declaraţii ale unor exponenţi ale actualei coaliţii de guvernare, potrivit cărora “adevărul despre 7 Aprilie nu se va afla niciodată”. A mai fost menţionat şi faptul că în aprilie 2009 s-au mobilizat şi cetăţenii moldoveni aflaţi peste hotarele ţării, organizând o serie de proteste în faţa Ambasadelor Republicii Moldova din mai multe capitale, inclusiv şi din Paris.

 

Participanţii la miting au adoptat o Rezoluţie, care conţine o serie de revendicări referitor la o fermă desfăşurare a anchetei privind acele evenimente, şi mai ales în privinţa torturii din comisariate. S-a menţionat că funcţionarii (poliţişti, procurori, judecători, miniştri..) care au încălcat drepturile omului în acea perioadă nu mai au dreptul de a deţine sau a accede în funcţii de responsabilitate publică în Republica Moldova. Rezoluţia mitingului a fost înmânată reprezentanţilor Ambasadei Republicii Moldova din Franţa, care au acceptat cererea manifestanţilor de a o transmite autorităţilor de la Chişinău.


            Mitingul a fost autorizat de poliţia franceză şi s-a desfăşurat în faţa Ambasadei Republicii Moldova în Republica Franceză fiind organizat de Clubul Liberal din Paris, cu suportul Grupurilor de Iniţiativă LaParis.net, IMPACT şi a Bisericii Basarabene "Sfântul Ştefan cel Mare".

 

 

REZOLUTIA

 

 

Noi, participanţii la mitingul de protest şi comemorare a evenimentelor post-electorale din Chişinău din aprilie 2009, reuniţi la Paris la 7 aprilie 2011 în faţă Ambasadei Republicii Moldova,

 

EXPRIMÂND un profund regret în legătură cu moartea unora dintre participanţii la acţiunile de protest din Chişinău din aprilie 2009,

 

APRECIIND iniţiativa, curajul, ataşamentul faţă de valorile democraţiei şi libertăţii a participanţilor paşnici la acţiunile de protest,

 

ŢINÂND SEAMA de faptul că evenimentele din aprilie 2009 din Chişinău au condus la schimbarea realităţii politice din Republica Moldova,

 

CONSIDERÂND că Comisia Parlamentară pentru studierea evenimentelor post-electorale din aprilie 2009 nu şi-a îndeplinit misiunea de a dezvălui societăţii Adevărul despre cele întâmplate,

 

AVÂND ÎN VEDERE că practic nicio persoană nu a fost condamnată pentru înfăptuirea sau admiterea cu bună ştiinţă a abuzurilor împotriva manifestanţilor paşnici,

 

LUÂND ÎN CONSIDERARE Rezoluţiile Parlamentului European şi ale Adunării Parlamentare a Consiliului Europei care cer în mod explicit autorităţilor Republicii Moldova să contribuie la elucidarea evenimentelor post-electorale din Chişinău din aprilie 2009 şi să procedeze la pedepsirea celor care au comis sau admis încălcarea drepturilor omului,

 

CALIFICÂND că declaraţiile unor lideri politici de la Chişinău referitor la “imposibilitatea aflării adevărului despre 7 aprilie 2009” sunt deplasate, răuvoitoare şi în totală contradicţie cu principiile democraţiei transparente şi a statului de drept,

 

ADOPTĂM PREZENTA REZOLUŢIE, PRIN CARE CEREM AUTORITĂŢILOR REPUBLICII MOLDOVA:

 

REABILITAREA participanţilor la proteste; plata unor despăgubiri materiale decente persoanelor care au avut de suferit în urma abuzurilor forţelor de ordine,

 

ANCHETAREA tuturor persoanelor care au comis şi au organizat comiterea actelor de omucidere, tortură şi maltratare după manifestaţiile din 6-8 aprilie 2009,

 

DEMITEREA imediată a tuturor funcţionarilor (poliţişti, judecători, miniştri..) care au admis încălcarea drepturilor omului în acea perioadă, cu interdicţia de a mai deţine funcţii de responsabilitate publică în Republica Moldova,

 

SUSPENDAREA din funcţii şi anchetarea disciplinară a tuturor persoanelor care, în pofida atribuţiilor lor funcţionale şi a obligaţiilor lor deontologice (procurori, avocaţi parlamentari, medici..), nu au contribuit în niciun fel la stoparea abuzurilor din comisariatele de poliţie,

 

PUBLICAREA imediată a Raportului Comisiei Parlamentare pentru elucidarea evenimentelor post-electorale din aprilie 2009,

 

CONFORMAREA cu prevederile Rezoluţiilor Parlamentului European şi ale Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privitor la funcţionarea instituţiilor democratice şi a statului de drept în Republica Moldova.

 

Această rezoluţie a fost acceptată de către majoritatea persoanelor prezente la miting şi a fost transmisă Clubului Liberal din Paris pentru a fi înmânata reprezentanţilor Ambasadei Republicii Moldova.

Partager cet article
29 mars 2011 2 29 /03 /mars /2011 10:34

Istorioara pe care vreau să v-o povestesc astăzi nu seamănă cu ce cele povestite anterior pe acest blog... Nu are un fir narativ sau epic. Sînt doar nişte imagini... O palabră cu o sumedenie de semne de interogaţie...

 

Am celebrat zilele trecute un eveniment istoric. Unirea Basarabiei cu România de la 1918. Despre asta voi povesti. Mai bine zis nu despre actul Unirii, ci depsre ce a rămas în memoria nostră din perioada care a urmat. 22 de ani. Cam tot atîta cît a trecut de la Independenţă... Feel the difference, cum s-ar spune pe la noi prin sat.

 

diploma expozitie agricolaPrin  1987, cu puţin înainte de Independenţă, eram în ospeţie pe la străbunică-mea, mămuca Tasia, în satul Climăuţi, raionul Donduşeni. Mi-a atras atenţia un obiect ce atîrna pe perete la ea în cămară, pus frumos sub sticlă şi în ramă, aşa cum se cuvine. Nu era o icoană. Nu era nici o colecţie de fotografii de familie. Era o diplomă! Nu că aş fi fost prima dată la ea în vizită, dar la diferite vîrste copiii sînt atraşi de lucruri diferite. Şi dacă pînă atunci, cînd veneam la ea, pîndeam cum să urc mai repede în pod ca să scotocesc prin „comorile” de acolo, stîrnind praful acumulat timp de decenii şi mînia părinţilor, căci ieşeam negru ca un drăcuşor, de data aceasta privirea mea a „descoperit” relicva ce atîrna se pare de vre-o 50 de ani pe perete. Era o litogravură tipică pentru anii 30 (după stil semăna mult cu imaginea de alături, numai că era colorată!) pe care era reprezentată o vacă enormă şi ceva inscripţii pe care încă nu ştiam să la descifrez, căci erau în „latină”, or eu încă nu începusem a învăţa franceza la şcoală.

 

Desigur am întrebat de străbunica ce era cu vaca şi de ce atîrna pe perete. Atunci mămuca mi-a spus următoarele: „Ne-am dus noi odată, încă la români era, cu tătucă-tu Andrii la Donduşeni, la expoziţia agricolă cu vaca noastră, căci aveam o vacă tare bună de lapte, fără pereche în sat. Acolo, la Donduşeni, în fiecare an veneau ţăranii care şi cu ce putea să se laude. Era o comisie de la Agenţie care dădea premii la cei mai buni, şi în anul cela am luat premiul întîi cu vaca”.

 

Acum, dacă aveţi memorie bună şi puţină imaginaţie, încercaţi să vă închipuiţi ce tărăboi a stîrnit această simplă frază în mintea unui pioner (eu fiind un elev exemplar şi precoce)! Nu uitaţi că eram prin 1987!

 

Nimic nu corespundea cu ce ştiam eu de pe la şcoală!!! Dacă era să cred ce ne spuneau la lecţiile de istorie, trebuia să vizualizez nişte jandarmi care ar fi venit la străbunii mei, i-ar fi luat la pălmuit, după care le-ar fi expropriat vaca (de, atitudite de imperialist), şi le-ar fi lăsat în schimb fiţuica de pe perete... Sau altă imagine: hidoşi jandarmi români care să vină în fiecare zi cu căldările să mulgă vaca ţăranului, lipsindu-i de lapte şi la plecare să le dea neapărat vre-o două trei scatoalce aşa, pentru profilaxie...

 

Ei bine, ce auzeam eu nu rima cu pseudo-realitatea din imaginarul meu...  Vezi bine, diploma se pare că era o mîndrie pentru străbunii mei. În plus, mai apărea nu ştiu ce „Agenţie” de stat, care, dacă era s-o cred pe străbuna-mea, avea grijă de ţărani, le dădea şi premii... De la „Agenţie” se putea lua cu împrumut seminţe, se putea procura tehnică (în rate!!! Adică un fel de leasing în vocabular mai modern), erau cică şi specialişti care dădeau sfaturi gratis...

 

Şi jandarmii??? Unde erau jandarmii??? Eu vreau să aud despre jandarmi !!! Străbunica a strîns din umeri: „Erau şi jandarmi. Aveau post în sat. Da ce treabă aveau ei cu noi? Cînd se nimerea cîte un nătărău de fura sau căuta beat harţag prin sat, îl luau la post şi-l mai scărmănau ei, dar... ăsta era şi rostul lor, nu?”.

 

Nu ştiu dacă sînteţi amatori de fotbal. Dacă cunoaşteţi puţin acest diabolic joc, la sigur aţi văzut meciuri unde o echipă domină clar, are posesia balonului, dar pînă la urmă nu reuşeşte să marcheze acest gol salvator, scapă un contra-atac şi... gata – eliminată din competiţie.

 

Uite cam asta e şi cu Unirea. Parcă am preluat iniţiativa. Parcă toata lumea ştie de interpretarea mai nouă a istoriei, de vre-o 2 ani se vorbeşte mult şi despre perioada post 40... Dar încă nu marcăm...  în plus avem o „apărare” proastă ce ia gol pe fiece atac, dacă e să continuăm cu analogia din fotbal...

 

Această „apărare”, în opinia mea, este vidul constituit şi construit al memoriei colective despre acei 22 de ani interbelici.  

 

Eu unul am o apărare „beton”: diploma primită de Andrei şi Anastasia Chiviriga la expoziţia agricolă din 193... de la Donduşeni! Pentru o vacă fără pereche în sat!

Partager cet article

Despre PUNCT-ul din .FR

Poveşti, povestioare, gânduri, reflecţii, idei mai profunde şi mai superficiale, grave si ilariante... un punct de vedere şi doar atât. Doar un punct în imensitatea blogurilor. Doar un punct din atâtea altele dispersate în nebuloasa reală si virtuală. Doar un punct. Deşi... câte odată nu-ţi lipseşte decât un punct pentru a fi un i! 

"De sus, din vârful săptămânii,
să le rânjesc urlat, scârbos:
iubesc doar locul nu stăpânii,
precum fac câinii pentr-un os.

Şi iarăşi şapte gospodine
să dea cu bolovani în mine,
iar eu să urlu, urlu-ntruna
atât cât n-o apune luna."  Nichita Stănescu

Rechercher