Overblog
Suivre ce blog Administration + Créer mon blog
3 novembre 2011 4 03 /11 /novembre /2011 14:19

Sînt depozitarul

amprentelor efemereLa_Porte_du_Paradis_Patrick-Racape.jpg

balansate metodic şi fatidic

pe balamale.

Liniile vieţii palmelor voastre

s-au împletit într-o funie

bună de spînzurat Destinul.

 

Predestinaţia-mi chiromantică

Îmi reduce existenţa la statutul

placid şi beat de

Profet.

 

Şi iată ce am a vă spune:

 

Există două realităţi distincte:

Înăuntru si în afară.

Atît!

Restul nu sînt decît invenţii

Ale minţilor voastre febrile.

 

Totul depinde de locul

Unde pune EL uşa

 

 

Imagine: Patrick Racapé "La Porte du Paradis"

Partager cet article
31 octobre 2011 1 31 /10 /octobre /2011 13:46

sau Un exerciţiu elementar de determinare a genului

Recunosc: pînă a pleca astă vară în vacanţă eram ferm convins că ştiu să fac o deosebire între o ficţiune realistă şi una de tip science fiction. Cîteva dialoguri pe care le-am avut cu persoane pe care le consider inteligente au zdruncinat această convingere.  Nu mai ştiu ce să cred: oi fi plecat destul de demult de acasă ca să nu mai percep lucrurile la justa lor valoare? O fi oare realitatea Chişinăului (căci aceste dialoguri cu Chişinăueni au fost) într-atît de diferită de restul ţării? Ori e o simplă constatare a eficienţei propagandei de Stat? M-am cam încîlcit... vă rog, Stimaţi Cititori, să mă lămuriţi. Vă propun două mici ficţiuni. Una realistă şi una fantastică. Decideţi Dumneavoastră care şi cărui gen corespunde, căci eu unul nu mai ştiu...

 

Ficţiunea 1:

     Gheorghiţă s-a trezit ca de obicei, la ora 7 dimineaţa. Mama l-a sculat cu o vorbă dulce îndemnîndu-l să meargă la baie să se spele pe ochişori - pe dinţişori cu apă călduţă (au apă curentă, ca la oraş!) şi să se îmbrace repejor cît ea pregăteşte micul dejun. Tata era demult pe-afară şi încărca camioneta (cumpărată în leasing foarte avantajos în cadrul unui program de susţinere a micului business) căci urma să meargă la iarmaroc să vîndă purcei.  Bălăcindu-se în baie, Gheorghiţă simţi mirosul placut de lapte cu ciocolată ce venea de la bucătărie şi îl auzi şi pe tata îndemnîndu-l, rîzînd sonor: „Hai, haiducule, c-ai să dai de alb. Vino la masă, că nu ne-aşteaptă nimeni cu colaci în coadă!”

     La 7:35 trebuiau să fie gata de drum, căci microbusul nou-nouţ, confortabil, cu aer condiţionat vara şi bine încălzit iarna, care aduna şcolerii din cătunul lor nu întîrzia niciodată. De la ei din sat pînă la şcoala de circumscripţie de la raion făceau exact 20 de minute pe un drum proaspăt asfaltat şi întreţinut vara şi iarna astfel încît să fie într-una practicabil pentru circulaţie.

     Şoferul, nea Ion, era mereu bine dispus şi acei 10 şcoleri din sat abia aşteptau să-i dea bineţe şi să mai schimbe cîteva glume cu el cît ţinea traseul.

     Şcoala de la ei din sat a fost închisă recent, căci sătucul era prea mic. Or la raion la şcoală s-a investit greu: laboratoare înzestrate cu de toate, computere nou-nouţe,  săli de sport, cantină... Ce mai? Ultimul răcnet!

     Lecţiile la şcoală începeau la 8 fix. Gheorghiţă şi-a făcut zeci de prieteni printre colegii orăşeni, cu care se zbenguiau şi se hîrjoneau pe la recreaţii ori la orele de sport. La şcoală erau bine hrăniţi: un guteu pe la 11, o masă bună spre amiază. Cînd ajungea microbusul pe la 14:00 să-i ia acasă, copiii se despărţeau cu greu. Gheorghiţă ajungea acasă vesel şi plin de energie. Îşi făcea temele pentru acasă şi apoi mai ieşea şi la joacă, ori pleca să vadă ce face tata pe ogor.

     La şcoală era printre cei mai buni elevi. Luase şi nişte premii după primul semestru. Acum se pregătea pentru olimpiada raională la fizică. Visa să devină inginer şi să construiască o navetă spaţială cu care să se poată ajunge pe Marte. De ce nu? La 11 ani totul este posibil!

Sasha

Ficţiunea 2:

     Gheorghiţă s-a trezit ca de obicei, la ora 5 dimineaţa. L-a sculat bunica. Trebuia să reuşească să mai pună ceva pe foc, să dea mîncare la purcel şi la găini, să ducă vaca la rînd, să aducă o căldare cu apă de la fîntînă şi apoi să se spele repejor în lighianul din tinda casei cu apă rece ca să se pregătească de şcoală. Bunica era bătrînă şi nu mai dovedea. În plus, mai era şi bolnavă...

     Mama era plecată de vre-o doi ani în Italia, tat-so dispăruse din nou pe undeva şi nu dădea pe acasă. Îl apucase un „zapoi” şi cine ştie pe unde-l ţinea beţia... Bunica i-a încălzit lui Gheorghiţă borşul de ieri seara şi tot îl cicălea: „Gheorghiţă, hai poate nu mergi azi la şcoală? Las-că n-ai să mori tu de-o zi-două, că doar n-ai să te faci profesor. Uite, avem păpuşoii de curăţit, şi tat-to iar o dispărut pe undeva. Şcoala nu fuge, da găinile şi vaca nu ştiu s-aştepte. Cu ce-i hrănim, ai?”

     Gheorghiţă, însă, ştia că trebuie să meargă la şcoală. De nu, are să vie de la primărie şi tot el are să poarte vina. Tat-so putea să-i tragă vre-o cîteva scatoalce bune că de, să se facă el de rîs în faţa primarului din cauza lui? Aşa că... vrei nu vrei, bea Gheorghe aghiazmă... Cît a fost şcoală în sat, mai era cum era, acum însă... Trebuia să mearga la marginea cealaltă de sat, la şleah, pe unde trecea autobuzul să-i ducă la raion. Erau vre-o 5 copleşi, căci ceilalţi au plecat cu părinţii în alte părţi: unii la raion, pe alţii i-au luat mamele prin Italii...

     De era frig, de ploua, de ningea, copiii aşteptau la marginea drumului autobuzul, care rareori venea la timp. Ba era stricat, ba era gheţuş, ba avea nea Ion vre-un chef de cu seară şi-i era greu cu trezitul... Acei 15 km pînă la raion îi făceau în tocmai o oră, drumul fiind numai gropi şi, în plus, nea Ion mai făcea şi cîte un calîm pe ici-colo: mai lua cîte o bătrînică la bazari, cîte un muşteriu cu treabă la raion. Aşa că degerau binişor copiii pînă ajungeau la şcoală în autobuzul ciuruit de rugină şi ani. Vara era mai bine: transpirau şi înghiţeau destul praf, dar cel puţin era cald...

     Lecţiile la şcoală începeau la 8 fix. Dar rar de nu întîrzia Gheorghiţă la prima lecţie. Şi numaidecît că era dojenit de învăţătoare şi numaidecît că era adus ca exmplu rău în faţa colegilor. Învăţătorii şi colegii îl aveau de un fel de bădăran. Lipsea mult, nu reuşea cu temele şi, cel mai rău, nici haine bune nu prea avea, căci banii trimişi de mama "de la Italia" erau băuţi de taică-su...

     Într-o dimineaţă a aşteptat cam mult autobuzul în ploaie, a căpătat o pneumonie şi a ajuns la spital, căci s-a agravat răceala şi nu a ajuns să fie văzut de medic decît cînd a început a delira pe bune... L-au luat atunci nişte mahalagii la raion cu maşina.

     A aflat mama şi i-a promis la telefon că de cum se lămureşte ea cu actele acolo, în Italia, îl ia şi pe Gheorghiţă. Pe patul de spital, îngheţînd şi aici, Gheorghiţă visa cum va trăi el în Italia, la soare. De ce nu? La 11 ani totul e posibil...

 

Şoferul a bătut la uşă, a intrat în cabinet şi a raportat scurt:

-          Dom’Ministru, gata, am dus copiii la şcoală.  

-          Bine, să mergi să-i recuperezi la două şi să-i duci direct la piscină, ai înţeles?

-          Desigur, să trăiţi! Zicea învăţătoarea că are ceva de vorbit cu D-Stră, ceva de reparaţie, se pare.

-          Bun, las-că vedem. I-am promis să le alocăm nişte resurse suplimentare pentru evroremont.

Şoferul a ieşit, iar Ministrul s-a apropiat de geam şi se gîndea cît de bine le este şcolerilor astăzi în Moldova după recenta optimizare. Uite, are şi resurse pentru alocări extra-bugetare în cazuri de urgenţă.

 

Imagine: Cezara Kolesnik, "Sasha"

Partager cet article
24 octobre 2011 1 24 /10 /octobre /2011 14:53
 Пасу беззубых словечек полк И, конечно, на них женюсь. 
 А я ввязался в бой...Ю. Шевчук 

 

 

Cum măsori Dumneata, Stimate Cititor, timpul?  Nu, nu fac referinţă la sistemul metric, ci la metronomul individual, acela care ne bate zilele, săptămînile, anii... Din ce este compus timpul Dumitale? Care ne sunt jaloanele existenţei?

Salvatorul week-end după săptămîna de lucru? Următorul epizod al serialului televizat? Etapa următoare din campionatul de fotbal? Cartea pe care ai citit-o?

Suta de euro trimisă de mama/tata plecaţi în iobăgie prin străini? Notele de plată pentru comunale aşteptate cu mare frică în fiecare lună? Următoarea scumpire a gazului, cărnii, şi a „pune-şi-singur-ce doreşti-căci-nu-dai-greş”?...

Sunetul de telefon de la fată/băiat plecat undeva departe şi care, cine ştie cum o duce acolo? Scîrţîitul de poartă sau huruitul de maşină mică (sau mare pentru unii) atunci cînd vine cu nepoţii pentru o zi-două? Iernile lungi? Verile scurte?

Noua colecţie de la Calvin Klein? Noul I-phone, I-pad, I-„dracu-mai-ştie-ce”?

O perioadă electorală? O demisie de guvern? O investitură de ministru? Un discurs politic?

Un zîmbet de prunc? O notă bună adusă de micul şcoler? O floare de la un cavaler?

Un nou statut pe Facebook, Odnoklassniki sau mai ştiu eu ce alt Tweeter?...

---------------------------------------

Punctul din.FR numără timpul în... postări pe blog, căci asta-i este şi menirea. Au fost 54 în 365 de zile. Cam o dată pe săptămînă... Mult? Puţin?  Dumnezeu şi Internetul ştie... şi acei 3156 de vizitatori care au citit părerile, poveştile, aiurelile mele. De 7943 ori. Aşa spune adminul. El ştie. Eu unul nu mai ştiu.

Am lansat aventura acum exact un an. Ziceam că a fost o necesitate fiziologică. Credeam că ştiu „de ce” şi speram ca „electroşocul salvator să nu devină scaun electric”... Scaun electric nu a devenit, dar se pare că am pierdut Nordul... Mă întreb dacă nu a fost vanitate pură şi sterilă... Astăzi număr bobocii... şi decid: „To be or not to be?”.  Mai citesc odată ce am scris mai sus despre timp... Il ascult pe Mr. Freeman... şi zic: TO BE! Aventura continuă! Cu aceeaşi „stîngăcia stilistică, gramaticală, lexicală, semantică” pentru care îmi cer mii de scuze...

Caut Nordul. Ca să ştiu unde-i şi ce-i cu Sudul, Estul şi Vestul . În rest: Qui m’aiment me suivent! Nu, nici chiar aşa. Cred că Qui aiment - me lisent e mai mult decît suficient.

 


 

Partager cet article
11 octobre 2011 2 11 /10 /octobre /2011 16:00

Într-adevăr, cîţi? Cîţi din co-naţionalii noştri sînt expulzaţi în afară?

 

Întrebare deloc anodină, dacă e să ţinem cont de fluxul permanent de bănărit care alimentează sistemul politico-economic din Republica Moldova. Bănărit care volens-nolens ajunge parţial (căci o bună parte din ei acoperă deficitul balanţei comerciale) în buzunarii unei minorităţi, care, de ce s-o negăm, decide pînă la urmă de soarta „boborului”.

alegeri 28-11-2010-9Fenomenul emigraţional nu este unul nou (încă Lucinschi pe vremuri îi îndruma pe moldoveni, cu o nonşalanţă halucinantă, să plece cu ceapă şi usturoi la Moscova) şi lipsa unei iniţiative clare de a măsura acest fenomen este o dovadă incontestabilă a confortului relativ pentru factorii de decizie vis-a-vis de această situaţie.

Lesne de înţeles: banii vin, nu trebuie create locuri de muncă, nu există o masă critică de contestatari care ar face ca lucrurile să evolueze altfel: ăştia nici la alegeri nu pot participa... Lăfăială, nu alta!

Cică recensămîntul populaţiei din 2014 ar aduce răspunsuri clare şi la această întrebare. Salutabil. Vom trăi şi vom vedea. Să sperăm. La cîte am tot sperat pînă acum, o speranţă în plus nu schimbă nimic.

Pînă atunci vă propun un mic calcul. Care nu valorează mai mult decît ipotezele pe care este bazat. Să vedem:

Cică la ultimile alegeri CEC-ul ar fi contabilizat 2.653.921 alegători. Prima ipoteză. (Ipoteză şi nu certitudine, din păcate).

Absenteismul a constituit 45,7% ceea ce înseamnă, în număr de suflete, 1.212.842 persoane. Din cîte vă daţi seama, cei plecaţi peste hotare inevitabil fac parte din aceştia din urmă. Sînt şi din acei care afirmă că numărul emigraţilor ar atinge 1.200.000. Hmmm...

Asta ar însemna un singur lucru: fraude masive electorale, căci numărul celor ce au votat efectiv ar fi aproape de 99%! Imposibil la noi în ţară, nu-i aşa?  

Eu unul zic că moldovenii noştri nu sînt nici mai răi, dar nici mai buni decît alţii. În Franţa absenteismul la ultimile alegeri municipale a fost de 33,5%. Deci, ar fi logic să admitem (ţinind cont de ipoteza respectivă) că absenteismul efectiv la alegeri a fost de 30%. Nu voi fi însă categoric şi voi urma unele opinii care afirmă ca am avea o societate ultra-politizată şi, respectiv, absenteismul ar fi unul mai redus.

Am procedat, deci, în felul următor: pentru fiecare din ipotezele absenteismului efectiv am adus diferenţa de alegători faţă de cifrele oficiale. Iată ce obţinem:

Absenteismul efectiv

Numărul de alegători

Alegători în afara ţării

45,7% (cifra oficială)

1.212.842

0

30%

796.176

416.666

25%

663.480

549.362

20%

530.784

682.058

15%

398.088

814.754

 

Aşa spun cifrele, fără a aduce, din păcate, o claritate mai multă asupra întrebării iniţiale. Unica concluzie care putem s-o facem (dacă e să ţinem cont de numărul de 700.000 de emigraţi care pare a se cristaliza din numeroasele discuţii la acest subiect) este că absenteismul efectiv se situează undeva între 15 si 20%, ceea ce ar confirma o conştiinţă civică (deloc excesivă!) sănătoasă a societăţii.  Dacă însă cosiderăm că alegătorii moldoveni urmează o tendinţă general europeană (cu un absenteism de 30%) atunci... nasol, nu?

 

Să efectuăm şi o mică verificare. Să pornim de la alt capăt: de la faimoşii bani. Conform unor date, moldovenii ar fi trimis acasă prin intermediul băncilor 920.750.000 $ în primele 9 luni ale anului 2011. Acelaşi tabel ne-ar permite un calcul al sumei de bani pe care fiecare din emigranţi l-ar fi trimis acasă:

 

Absenteismul efectiv

Nr. emigranţilor

Suma trimisă per capita

30%

416.666

2.210 $ (245,5 $/lună)

25%

549.362

1.676 $ (186,2 $/lună)

20%

682.058

1.350 $ (150 $/lună)

15%

814.754

1.130 $ (125,5 $/lună)

 

Acest tabel nu ia în calcul, însă, decît transferurile „controlabile”. O bună parte din banii trimişi acasă nu tranzitează prin conturi bancare. Eu aş fi chiar tentat să cred că aceste sume sînt cel puţin echivalente cu cele menţionate mai sus.

 

Astfel, introducînd şi o altă variabilă, cea a volumului de transfer bănesc „la negru”, mai putem face un calcul invers:


 Multiplicatorul „negru”

Suma remitentelor

Suma in $ trimisa per capita lunar

Nr.emigrantilor

Absenteismul emigrational (fara acei din tara)

Absenteismul efectiv in MDA

1.5

1.381.125.000

150

200

250

 

1.023.055

767.291

613.833

 

38,5%

28,9%

23,1%

 

7,2 %

16,8 %

22,6 %

2

1.841.500.000

150

200

250

 

1.364.074

1.023.055

818.444

 

51,4%

38,5%

30,8%

 

-5,7 %

7,2 %

14.9 %

 

Dar astea nu sînt decît ipoteze. Aştept cu nerăbdare rezultatele recensămîntului pentru an alt mic calcul.

Pînă atunci...Cherchez l’erreur, cum se spune pe la noi prin sat...

 

 

Imagine: Marina Cheptea. Noiembrie 2010: Alegeri la Paris

 

Partager cet article
4 octobre 2011 2 04 /10 /octobre /2011 23:39

Bobocii s-au aliniat

Aliniere ! Drepţi !

Unu-doi ! Unu-doi !

Se numără

În sistem binar

Au ajuns şi ei numer(iz)aţi

 

Daţi foc la frunze !

Verdele s-a scurs în soare

Prea mult galben

Pentru-atîţia nebuni

Fac troc la negru :

Culoare pe ceva fum

 

Călare unul călare

Îşi chiuie beţia

Fermentată în must

Tînăr şi roşu

Ca anafora

Din templul nunţilor

Proliferînd

Ca hribii în ploaie

 

Ruşine atîta ruşine

Nu mai încape

În arătura nudă

În ramuri răşchirate

Spre cer aruncate

Într-o ultimă speranţă

De-a mai adăuga

Cîţiva centimetri

De celuloză

 

Pîna la venirea

Marelui alb

Inevitabilului ger

Stand by.

 

 


 

 

Partager cet article
2 octobre 2011 7 02 /10 /octobre /2011 12:34

Nu am rezistat. Am tradus pentru Dumneavoastră, stimaţi cititori, cîteva rînduri din Andreï Makine. Din ultimul său roman: Le livre des brèves amours eternelles (Cartea scurtelor iubiri eterne a ieşit şi în România, tradusă de Dan Radu Stănescu. Eu nu am acces la vreo versiune electronică, vă propun deci citeva frînturi traduse de mine) 

 

Iata si fragmentele.:

 

 

parada.jpg„Ah, aceste tribune… În Occident s-au scris tone de glose pentru a explica societatea în care noi trăim, ierarhia ei, aservirea mentală la care este supusă populaţia… Dar ei nu au înteles nimic ! Pe cînd aici e destul doar să deschizi ochii. Aparatchik-ul cel mai mahăr, uite-l se vede de-aici , în centrul tribunei, cu o pălărie neagră şi faţă plată ca o turtă. În jurul lui, respectînd minuţios preeminenţele, stau zbirii săi, cu cît sînt mai departe de el, cu atît sînt mai puţin importanţi. Logic. Modelul suprem rămîne a fi tribuna oficiala de pe Piaţa Roşie. Cîţiva militari pentru ca poporul să ştie care este puterea pe care se bazează Partidul. Şi cel mai interesant : aceste grile care împart tribuna în sectoare. În acel din dreapta se află şefii de întreprinderi, administraţia portului fluvial, cîţiva sindicalişti înalt plasaţi şi, ca să nu-i uităm pe proletari, trei sau patru fruntaşi ai muncii. Pe scurt, crema forţelor producatoare.  Forţele improductive, dar utile regimului sînt plasate în partea stîngă: rectorul universităţii, redactorii şefi ale ziarele locale, mandarini din rîndurile medicilor, cîţiva literari, într-un cuvînt – intelighenţia. Şi chiar la picioarele aparatului de conducători, sectorul familial unde sînt plasati soţiile şi copiii...”

 

...

 

„Bine, ştiţi Dumneavoastră, la drept vorbind, poporului nu-i prea pasă de aceste tribune...”

 

...

 

„Nu! Poporului chiar îi pasă! El are nevoie de ele! Această piramidă de capuri de porci îi este necesară ca o exprimare coerentă a arhitecturii lumeşti. Organizarea parcelelor îl reconfortează. E o religie laică. Şi acest cretin care urlă slogane în difuzor este echivalentul exact al unui popă care predică...”

 

...

 

„Să nu generalizăm... Aceşti manifestanţi...  nu sînt toţi la fel.  Am putea să definim...  trei categorii. Prima, majoritatea covîrşitoare, este o masă conciliantă care agrează confortul turmei. A doua categorie este alcătuită din acei care fac mişto, în mare parte din rîndurile intelighenţiei: ei repetă în cor sloganele, însă strigătul lor este doar o farsă, o bătaie de joc. Ei flutura drapelele cu o frenezie zeflemitoareşi poarta portretele şefilor de partid de parcă ar purta capete în vîrfuri de ţepi. În fine, a treia categorie e cea a revoltaţilor, destul de naivi pentru a spera să sfîrşească odată cu aceste defilări grotesce. Ei scriu pamflete, desenează afişe şi... şi... „

 

...

 

parada-2.jpg„Un scenariu de science-fiction. Mîine acest regim viermănos se prăbuşeşte, noi ne pomenim în paradisul capitalist şi pe aceste scări se ridică miliardari, staruri de cinema, politicieni bronzaţi... Şi în ţarcul intelectualilor, Jean-Paul Sartre, spre exemplu. Nu, el a murit, în fine, vor găsi ei pe cineva. Şi ştiti ce este cel mai ilar? Mulţimea va defila de parcă nu s-a întimplat nimic. Fiindcă puţin îi pasă de cine este în tribune, important e să fie pline. Iată ce dă un sens vieţii furnicarului nostru uman. Da, în locul statuei lui Lenin va trebui să găsim un play-boy în smoking. Se va face într-o zi. Şi în defileu vom regăsi din nou aceste trei categorii: somnambuli placizi foarte majoritari, cei ce fac mişto şi cîţiva rebeli marginali...”

 

-------------------------------

 

…..

 

iar eu să urlu, urlu-ntruna
atât cât n-o apune luna. 

Nichita Stănescu

Partager cet article
22 septembre 2011 4 22 /09 /septembre /2011 19:00

Astăzi doar lenosul ori indiferentul (deşi cred că ăştia reprezintă majoritatea, alias masa inertă, dar: fiecare din ei îşi caută de grijă şi de bunăstarea lor!) nu şi-a expus părerea, viziunea, pronosticul, nu a adus o propunere sau o candidatură pentru soluţionarea aşa zisei „crize politice” din Republica Moldova.

Fiecare îşi construieşte propriul adevăr, pornind însă de la o premisă că ar exista totuşi o criză… Fapt indiscutabil. Ar trebui să fii scăpat de la casa de nebuni ca să afirmi că nu există o criză într-o ţară cu un sfert de populaţie în afară. Şi în condiţiile cînd această hemoragie este departe de a fi stopată…

Pe timpuri, cînd eram şi eu student şi învăţam diverse teorii, un prof de-al meu spunea: « Fiecare teorie este valabilă doar dacă premisele teoriei sînt adevarate. » Pentru ca să aplici o teorie ai nevoie de un cadru iniţial, care, de cele mai multe ori, nu sînt decît doar ipoteze. Şi dacă ipotezele sînt greşite sau nu funcţionează?…

Am avut nevoie de această mică digresiune pentru a reveni mai bine la criză. Şi în special la natura acestei crize. Se pare ca ne-am lăsat convinşi: toate nevoile ni se trag de la faptul că nu avem Preşedinte. Mare mahăr acest Preşedinte: fără el nici vaca nu paşte, nici porcul nu se-ngraşă, nici bani la buget nu se-adună... Kрокодил не ловится, не растет кокос! V-aţi prins, da? Toate nevoile noastre se trag de la „criza politică” şi de la incapacitatea Parlamentului de a alege un Preşedinte!

Asta ar fi ipoteza şi cadrul iniţial al teoriei cu criza. Cam slăbuţ şi tras la Zinger cu aţă albă... Foarte comod: noi vă facem cadrul (în lexicul mai recent, validat uzual de CC, – „ramcă”) şi voi dezbateţi, propuneţi, argumentaţi. Dar nu carecumva să ieşiţi din ţarc! Ni-ni!

Din păcate, ceea ce numim noi „criză” are rădăcini mult mai adînci şi mai viguroase. E o criză sistemică care ţine mai degrabă de rigiditatea sistemului politic, caracterul său închis, o criză profund... democratică, dacă doriţi. Zic „democratică” fiindcă acei ce vin la putere astăzi în Moldova nu sînt, în marea lor majoritate, aleşi. Pradoxal? Hmmm... Şi Dumneata, stimate Cititor, ce ai votat? Eu unul am votat un partid. Practic am votat o listă din care, dacă aş fi putut, aş fi aruncat cel puţin o jumătate... Prioritate am dat listei de unde aş fi aruncat cel mai puţin.

Sistemul actual, în loc să limiteze efectul devastator al viciilor, proprii oricărei societăţi post-comunsite (în sens de post-1989, nu post-2009), nu face decît să le amplifice.

Să încerc să detaliez:

În primul rînd, asistăm la o diluare a însuşi principiului democratic, care spune că voinţa poporului este exprimată prin alegeri. Noi alegem un partid. Nu şi persoanele de pe liste. Alegem organul legislativ. Şi nici într-un fel nu alegem vre-o instituţie care ar contra-balansa această „putere”. Acelaşi Preşedinte, spre exemplu. De facto, alegem, şi doar parţial, numai unul din acei trei piloni ai puterii.

După cum spuneam, chiar şi alegînd un partid, alegătorul nu participă la constituirea listelor. În realitate, alegem doi-trei (în cel mai bun caz) lideri şi doar cei pasionaţi cunosc mai mult de cinci persoane de pe lista partidului pentru care au votat. Sorin Hadîrca, într-un articol recent, scria despre Călăreţul Negru. La noi tot Parlamentul e plin de Black Rideri! Fără nicio doză de responsabilitate (în sens de accountability) în faţa alegătorilor. Pasageri clandestini ai unui sistem pseudo-democratic. Veţi spune că listele, teoretic, sînt constituite în mod democratic în sînul partidelor. Chiar credeţi în afirmaţia respectivă? Locurile pe listă se cumpără şi se vînd, partidele nu sînt decît nişte mini-imperii la cheremul oligarhilor, un simplu instrument pentru protejarea intereselor individuale... Nu există şi nu a existat vre-o dată în istoria Republicii Moldova un partid care ar fi funcţionat conform principiilor democratice (şi dacă a existat, nu a fost niciodată ales). Această realitate nu face decît să accentueze şi să cultive comportamente deviate, corupţia şi cumetrismul în chiar sînul partidelor...

O altă realitate amplifică şi mai mult disfuncţionările din sînul partidelor: finanţarea campaniilor electorale. Lipsa de transparenţă financiară, sfidarea tuturor normelor legislative existente (astea din urmă fiind relativ şchioape) pe de o parte şi sărăcia generalizată care face posibil însuşi actul de vînzare –cumpărare al votului,  pe de altă parte, au adus la situaţia cînd un partid este nevoit să fie „bogat”. Căci alegerile se cîştigă prin şi cu bani. Şi doar aşa. Respectiv, chiar şi partidele create pe platforme ideologice sau de persoane relativ integre ajung la cheremul burselor mari. Care, în mod foarte firesc, „investind” bani grei, inevitabil doresc să rentabilizeze...

Sistemul electoral actual face ca partidul politic să devină unica modalitate de a acăpăra puterea politică. Acelaşi sistem face ca această putere, odată dobîndită, să se extindă automat asupra tuturor centrelor nevralgice ale Statului. Fără nicio contra-balanţă.

Nu ştiu dacă realizaţi cît de perversă şi devastatoare pentru întreaga societate este această situaţie. Observaţi atent ce se petrece în jur. Totul pentru partid! Totul prin partid! Totul de la partid...

Economiştilor le place să facă referinţă la o noţiune: incitaţiile. Pînă la urmă, este absolut de firesc ca un individ să dorească să „reuşească” sau să-şi apere bucăţica de pîine. O societate nu poate funcţiona bine dacă incitaţiile personale nu corespund cît de cît cu o anumită viziune de bien-être şi de echitate socială. Succesul personal în Moldova este condiţionat de reuşita în cadrul unui partid şi în raport cu un partid. Asistăm la nişte distorsiuni comportamentale absolut halucinante. Şi doar un cadru moral suprainstituţional mai face ca comprotamentele indivizilor să n-o ia razna definitiv. Deşi, frontierele posibilului sînt din ce în ce mai diluate şi mai vagi (vezi articolul lui Vitalie Sprînceană).

Capitalul cel mai valoros al unei societăţi, munca şi talentul uman, sînt iremediabil irosite în vînt. El nu este folosit pentru a construi o societate echitabilă şi creatoare de valori durabile.

Într-o lume normală copiii visează să devină medici, profesori, ingineri, „cosmonauţi”, sa lucreze la fabrica de ciocolată sau la cea de jucării, dar nu să plece în italii sau moskove, sau să devină... deputaţi sau miniştri. Într-o ţară sănătoasă primarul se ocupă de bunăstarea comunei, dar nu execută ordine de la partid. Funcţionarul public trebuie să-şi exercite funcţiile, nu să caute a face carieră de partid sau să se pună bine cu partidul de teamă de a-şi pierde postul (Vezi aici un articol de-al meu sau pe al lui Iulian Ciocan la subectul dat). Într-o economie sănătoasă şi bine regulamentată efortul omului de afaceri contribuie la bunăstarea tuturor părţilor implicate (în sens de stakeholder sau parties prenantes) şi succesul ori securitatea sa nu depinde de banii „investiţi” în campanii electorale. Într-o societate normală Curtea Constituţională veghează asupra respectării Constituţiei şi nu arbitrează interese de partid* etc., etc.  

*În pledoaria CC referitor la spinoasa chestiune cu alegerea Marelui Mahăr au fost invocate următoarele: „Fiindcă există principiul supremației Constituției, care spune că o regulă constituțională (în cazul dat art. 78 (3)) e mai importantă ca oricare alt act legislativ și, respectiv nu poate fi contrazisă de o lege organică.” (Vezi articolul lui Andrei Lutenco). Aceeaşi CC însă, acum mai puţin de un an, a ignorat exact acelaşi principiu. O lege organică, Codul Electoral, a fost mai tare decît Articolul 38 al Constituţiei! (vezi articolul acesta şi ăsta la subiectul respectiv). Constituţia a putut fi ignorată... Nu şi interesele de partid!

Departe de mine gîndul  de a reduce şi de a pune pe seama „partidelor” toate nevoile noastre. De asemenea, nici într-un caz nu doresc să las de înţeles că e o problemă pur naţională. Dar, stimate Cititor, dacă tot ai ajuns pănă aici cu lectura, sper să te fi convins că o mare parte din discfuncţionările societăţii de astăzi de la „partide” se trage.

Şi ce-ar fi dacă nu am vota liste, dar personalităţi care astfel ar fi direct responsabilizate în faţa alegotorilor? Ce-ar fi dacă am alege mai des? Ce-ar fi dacă nu am accepta alte finanţări pentru campanii electorale decît cele venite de la Stat sau, cel puţin, controlate riguros de Stat ? Mai rău oricum nu va fi. Din păcate, cam inextricabilă situaţia căci toate sînt decise astăzi de partide...

Avem nevoie de o nouă Constituţie! De o nouă Republică! Dar nu pentru a alege un Preşedinte, ci pentru a scăpa de „partide”!

Ce zici, stimate Partid roşu-verde-albastru?

Partager cet article
19 septembre 2011 1 19 /09 /septembre /2011 16:19

Am pus la licitaţie tot ce am:Frans_Hals_Youth_with_skull.jpg

 

Carnea mi-a cumpărat-o un săpunar.

A zis că face-un săpun calitate prima-ntîi!

Mă-ntreb la ce va servi:

Se va spăla înca unul pe mîini?

Ori îşi va-nălbi un altul obrajii?

Măcar unul de-şi va curăţa ochii de funingine...

Vor fi şi din acei care se vor spăla pe cur...

Dar mă-mbată viziunea unei fecioare

În lăutoare

Ce-şi pregăteşte corpul tînăr

pentru tainele nopţii...

 

Oasele i-au revenit unui laborator.

Au zis ca sînt un specimen cît se poate

De ordinar şi reprezentativ.

Bun de arătat la şcoală.

Material didactic.

Temă pentru acasă pentru şcoleri.

Au zis că am o rată normală a calciului

Şi porozităţi regulate.

Dar nu au măsurat

(să fi uitat?)

Loviturile din coaste,

Rata frigului,

Volumul de frică,

Elasticitatea coloanei vertebrale...

Păcat...

Aş fi preferat să ajung un accesoriu la teatru.

Să ma ţină un Hamlet

Şi să-mi spună: „Poor Yorick, I knew him, Horatio

Drept în găoace...

Ratat.

 

Pielea a fost vîndută unui tăbăcar.

A negociat dur.

A zis că-i vai şi-amar de pielea mea.

A zis că nu dă nici trei parale pe pielea asta.

Că nu are tenul necesar.

Că-i demodată

Şi nu corespunde standardelor europene...

Dar las-că bagă el nişte chimicale,

Nişte coloranţi ceva

Şi poate croieşte vre-o pereche

De mănuşi din ea.

Mi-aş fi dorit să ajung pe mîna unui taxidermist...

Dar, după cum au zis şi acei de la laborator,

Am fost prea ordinar

Pentru a fi împăiat...

Păcat...

-----------------------------------------

 

Doar dorul meu nu a găsit cumpărător...

Au zis că-i prea mare,

Prea greu de transportat,

Prea greu de calibrat,

Prea greu de-mpachetat...

 

Aşa şi am rămas:

Fără piele, fără carne şi fără oase.

Doar Dor.

DOR CURAT.

 

Imagine: Frans Halls Youth with skull

Partager cet article
8 septembre 2011 4 08 /09 /septembre /2011 14:40

“Atunci a venit Isus din Galilea la Iordan, la Ioan, ca să fie botezat de El. Dar Ioan căuta să-L oprească. Eu, zicea el, am trebuință să fiu botezat de Tine și Tu vii la Mine? Drept răspuns Isus i-a zis: Lasă-Mă acum, căci așa se cade, să împlinim tot ce trebuie împlinit. Atunci Ioan L-a lăsat. De îndată‚ ce a fost botezat, Isus a ieșit afară‚ din apă. Și în clipa aceea cerurile s-au deschis și a văzut pe Duhul lui Dumnezeu coborându-Se în chip de porumbel și venind peste El. Și din ceruri s-a auzit un glas, care zicea: Acesta este Fiul Meu prea iubit, în care Îmi găsesc plăcerea”

Matei 3:13-17.

 

Astă vară am fost protagonistul unei farse extraordinare (pentru mine, cel puţin). Extraordinară prin absurditatea şi violenţa ei. Toată tragicomedia asta se chiamă „botez”. Sîntem departe, în timp şi spaţiu, de clasicism, dar totuşi să incercăm să respectăm unitatea temporala şi spaţială, în măsura aleatorie a posibilului, condiţionat de acest teatru al absurdului: respectiva poveste a avut loc la Bălţi, la Catedrala Sfinților Împărați Constantin și Elena, a durat cam o oră şi a adunat vre-o 20 de personaje.

Personal, stimate cititor, sînt adeptul unui concept lingvistic simplu şi oarecum... biblic, care spune că limbajul este material. Fiecare cuvînt îşi poartă povara sa semantică. Cu toate consecinţele şi implicările ulterioare posibile. Se zice că de la cuvînt a început totul.

În povestea dată cuvîntul a fost pus de starostele bisericii care ne-a anunţat din start price-list-ul:

-          750 lei: botezul propriu-zis (cu un discount eventual de 250 de lei pentru un botez en gros)

-          250 lei: contribuţia naşilor

-          40 lei: per pereche de cumetri (să zicem că e un botez modest şi ne limităm la 10 perechi. Obţinem suma de 400 lei)

-          100 lei: certificatul de botez

-          10 lei: o lumînare (nu am înţeles rostul ei, vîndută post eveniment, în plus la cele 10 lumînări pentru fiecare pereche de cumetri şi care, iată forţa marketingului, intră în preţul la cei 40 de lei)

-          18 lei: preţul la o sticlă de untdelemn

-          40 lei: preţul la o sticlă de vin roşu de calitate medie

-          80 lei: preţul a doi colaci

-          120 lei: preţul a trei prosoape.

-          TOTAL: 1768 lei

Să nu uităm şi apelul la contribuţie pentru „reparaţia bisericii”, lansat de către preot pe final, la care fiecare din prezenti s-a simţit obligat să răspundă. Nu ştiu cît anume au pus „sub Evanghelie” fiecare din cumetri, dar să zicem ca ar fi cîte 10 lei (modest, nu?). Deci, mai adăugăm 100 şi avem 1868 de lei pe final.

Acum, stimate cititor, dacă ai crezut că tot ce spun mai spus ţine de violenţă, ţin să precizez: nu, nu este. Ține de absurditate. A posteriori am fost impresionat de dibăcia construcţiei ofertei: extraordinare din punct de vedere comercial. Costul produsului a fost cu mare dexteritate distribuit tuturor participanţilor la tranzacţie pentru a maximiza valoarea lui.

Dar fiindcă tot am pomenit de povara semantică şi materialitatea cuvîntului, îmi revine şi responsabilitatea de a explica şi partea cu violenţa. Cum poate fi calificat altfel un rit în care copilul este rupt de la părinţi? Nu pot califica altfel un rit în care mama copilului este interzisă decît drept „barbarism păgîn”. Nu pot califica altfel un rit în care părinţilor li se interzice să vină în ajutor copilului speriat şi urlînd disperat decît „extrem de violent”. Şi cum pot fi împăcat eu, tatăl copilului, dacă unicul sentiment cu care am rămas după „ceremonie” este acela de a-mi fi trădat şi abandonat sîngele din sîngele meu, fie şi pentru o singură oră?...

“Lăsați copilașii să vină la Mine și nu-i opriți, căci Împărăția cerurilor este a celor ca ei” Matei 19:14.

La ieşire din catedrală mi-a atras atenţia o construcţie-monstru de vre-o trei etaje, chiar în curtea bisericii, în plină înălţare. O fi ăsta lăcaşul preotului? Ori lăcaşul Domnului? Ori, mai degrabă, lăcaşul Domnului Preot? Dumnezeu cu el. Fiecare cu păcatele sale...

Mă întreb: Oare cîţi bani i-a cerut Ioan lui Isus pentru porumbel? Ce ziceţi? A fost mai mult sau mai puţin decît 30 de arginţi?

Partager cet article
2 septembre 2011 5 02 /09 /septembre /2011 00:18

“…într-un film banal care povesteşte despre, să zicem, eşecul lamentabil al unei adunări de partid – se introduc cîteva scene cu acte sexuale prin birourile întreprinderii sau sub masa prezidiului, pentru ca spectatorii să nu părăsească sala...”

Aureliu Busuioc  „Hronicul Găinarilor”

 

Patos. Ipocrizie. Ignoranţă. Show-off generalizat. Casa arde, dar baba se piaptănă. Tot săracul e fudul... pupmăncurism şi lingefundurism peste tot... Sînt doar cîteva din impresiile din această vacanţă „la Moldova” (Cauza absenţei mele de pe blog timp de o lună. Isteria generală legată de sărbătorile din gustărel e cauza returului întîrziat: unde să mă bag şi eu?). 

 

Fastul celebrărilor celor 20 de ani de... ??? independenţă ??? nu face decît să accentueze criza  profundă identitară a „statului” Republica Moldova...

 

Voi veni cu  o comparaţie simplă ca să fiu mai explicit. Priviţi la cifrele din tabel:

 

 

% de salariaţi sindicalizaţi

Nr. de ore de grevă (2001)

Franţa

8%

1 807 250 

Finlanda

79%

60 650 

Danemarca

87,5%

59 500 

 

Franţa cu cel mai mic procentaj de salariaţi sindicalizaţi are sindicatele cele mai „active”... Normal, au nevoie să-şi justifice existenţa!

 

Cam tot aşa păţim şi noi cu „independenţa”: cu cît mai falit „statul” - cu atît mai mult s-a fălit (iertare, stimaţi purişti ai limbii române: dar numai noi putem fi mai mult sau mai puţin faliţi)!

 

Fără a intra în discuţii şi polemici despre rolul şi funcţiile statului (există şi o vastă literatură la acest vastisim subiect), voi fi foarte reductor şi le voi pomeni doar pe cele mai generale (fiţi îngăduitori şi de data asta: le-am ales la discreţia mea):

 

-                     - Securitatea şi Justiţia

-                     - Educaţia

-                     - Regulamentarea

-                     - Repartiţia echitabilă a resurselor şi bogăţiilor create

-                     - Gestionarea şi dezvoltarea bunurilor publice

 

În absolut toate domeniile sus-citate „statul” Rep. Moldova a falimentat. Noua guvernare a continuat glorios pe acelaşi făgaş ca şi predecesorii lor. Corupţia? Ea nu este altceva decît una din formele de autoregulare a societăţii...

 

Şi dacă nu ar fi fost acei 700.000 (sau totuşi 1 mln.? Cîti pina la urmă?!) de cetăţeni în afară cu perfuziunea constantă de bănărit, adevărată forţă entropică, sistemul demult ar fi trebuit să explodeze...

 

În iulie 2009 un cunoscut de-al meu, după anunţarea exit-poll-ului de la scrutin, supărat nevoie mare pe scorul PCRM-ului, spunea următoarele: „Ar trebui să ne înţelegem, noi toţi, cei plecaţi în străini, ca timp de 6 luni să nu trimitem un ban acasă. Doar atunci se vor schimba lucrurile”. Avea dreptate.

 

Dar ţinînd cont de imposibilitatea proiectului... Avem ce avem: Parisul protestează. Chişinăul defilează. Pe banii de la Paris.

 

 


 

 

Partager cet article

Despre PUNCT-ul din .FR

Poveşti, povestioare, gânduri, reflecţii, idei mai profunde şi mai superficiale, grave si ilariante... un punct de vedere şi doar atât. Doar un punct în imensitatea blogurilor. Doar un punct din atâtea altele dispersate în nebuloasa reală si virtuală. Doar un punct. Deşi... câte odată nu-ţi lipseşte decât un punct pentru a fi un i! 

"De sus, din vârful săptămânii,
să le rânjesc urlat, scârbos:
iubesc doar locul nu stăpânii,
precum fac câinii pentr-un os.

Şi iarăşi şapte gospodine
să dea cu bolovani în mine,
iar eu să urlu, urlu-ntruna
atât cât n-o apune luna."  Nichita Stănescu

Rechercher