Overblog
Suivre ce blog Administration + Créer mon blog
2 novembre 2013 6 02 /11 /novembre /2013 16:50

 

UE - miscare nationala

Stranie situaţie : şi de dus te-ai duce, dar parcă nu cu tragere de inimă…


Tot încerc să mă lămuresc ce-i cu meetingul ăsta (făcut) mare de mîine… Am citit şi diverse opinii de la oameni pe care îi cred teferi şi întregi la minte. Am întors-o şi pe dos, şi înapoi pe faţă, şi tot parcă nu-i dau de capăt…

 

Şi cum să-i dai de capăt dacă funia demult e legată laţ şi împletită exact pentru gîtul nostru ! Incredibili guvernanţi mai avem : vrei – nu vrei, dar trebuie regulat să le spui ca-i iubeşti ! De nu, ne papă URS(S)-ul şi ni se îmbracă juvăţul euroasiatic taman pe gît.

 

Nu se cuvine reprezentanţilor unui popor care se respectă, precum al nostru, să stea cu gîtul dezgolit : ori îţi pui cravata, ori ştreangul ! De vrei să stai cu pieptul dezgolit, nu ai decît s-o apuci prin Valea Seacă, ceea ce şi o fac de zor şi masiv co-naţionalii noştri.

 

Dar ce băieţi de treabă sunt comuniştii ăştia! Cît folos la gospodărie (la doar cîteva, bineînţeles) pot aduce ei! Ai făcut o hoţie mare ori o boroboaţă măreaţă şi... hop! Iată-i şi pe ei, cu tobele şi goarnele în stradă. Încearcă acum de mai spune ceva guvernului: nu vedeţi cum se abate „urgia roşie” asupra noastră? Hai, băieţi şi fete, nu înţelegeţi voi „momentul istoric” şi nu vedeţi voi oare unde stă ascuns „interesu’ naţional?”.

 

Apoi, dacă îl vedeţi, hai vă rog de s-o spuneţi clar şi răspicat! La meeting frumuşel în coloană cîte doi, ’nainteeee aaarş!!!

 

Cam aşa se arată povestea, dar numai pe faţă. Cînd o-ntorci pe dos, s’arată şi altfel:

 

În 1999 – 2001 îmi făceam studiile la Sofia, în Bulgaria. Corupţie, banditism, hoteluri de lux care săreau în aer... Dar Ţara declara sus şi tare că doreşte în UE şi în NATO. Mă credeţi sau nu, dar această dorinţă nu se auzea doar la radio-televiziune. Exista ceva palpabil şi în stradă. Se simţea ca ţara aia a lor ÎNTR-ADEVĂR VREA ÎN NATO şi ÎN UE! Au vrut – s-a făcut.

 

Vă întreb: atunci cînd ajunge cineva la Chişinău, simte oare acelaşi lucru? Ce trebuie să creadă europenii atunci cînd Timofti merge la summit-ul CSI? Ce trebuie să înţeleagă UE, atunci cînd activele strategice (BEM, AIC, ş.a.) ajung pe mîna interlopilor din Est, fără o încercare de a li se propune lor, europenilor, să devină parteneri în afaceri?

 

Nimic în istoria mai nouă prin părţile astea ale lumii (în afară de războaie) nu a fost făcut din pură voinţă politică. Cert, multe s-au deturnat, s-au manipulat, s-au folosit. Dar toate evenimentele ce au marcat istoria recentă – reunirea Germaniei, revoluţia din România, etc.etc. – au fost în primul rînd mişcări populare. Iar politicienii au înghiţit în sec şi au urmat. După aia au deturnat, manipulat, folosit.

 

Cam atît. Da, mîine va fi cu certitudine deturnare, manipulare, muşamalizare, etc., etc... Dar mîine este şi o ocazie unică să le spunem: „Ajunge! Visul european nu este al vostru! Nu este o cuvertură discursivă pentru toate mîrşăveniile voastre! Visul european este al nostru, şi el se va împlini! Mai devreme sau mai tîrziu. Cu voi sau fără voi! Şi e probabil ca fără voi să fie mai rapid şi mai ... european!”.

Partager cet article
30 octobre 2013 3 30 /10 /octobre /2013 15:55

Au rămas doar două frunzeFeuillesNeige.jpg

În vîrful copacului…

Celelate au căzut demult

Suflate de furtunile timpului vitreg.

 

În iarnă, doar ele vor înfrunta gerul,

Abia vizibile de sub zăpezile uitării albe

Sfidînd toate legile naturii.

 

Dar vine,

Întotdeauna vine Primăvara

Cu dezgheţul ei dezmăţat!

 

Pădurea va fi din nou tînără şi verde

Strălucind impetuos.

Şi alte frunze, şi vlăstari, şi fire, şi tot!

Crescîndu-şi locul sub soare!

 

Culori! Arome! Seve!

 

Şi doar două frunze

În vîrful copacului

Vor supăra ochiul

Şi încălca armonia locului

Prin urîţenia lor zbîrcită...

 

 

Origine Imagine

Partager cet article
25 octobre 2013 5 25 /10 /octobre /2013 07:00

„Dar tace Nistrul. Ci numai se întunecă şi tace. Ştie el, Nistrul, că chiar de s-ar răzvrăti, chiar de-ar ţipa şi ar răcni aşa, oamenii totuna nu l-ar auzi. De aceea tace Nistrul, tace şi oftează în adîncurile lui, în afundul lui...” Vladimir Beşleagă, „Zbor frînt”

 

1.         Fără a păţi ruşinea.

Românul s-a născut poet… Se tot povesteşte despre satele pustiite… Aş putea scrie pagini întregi, căci subiectul se pretează : nimic nu poate fi mai dezolant şi deprimant decît o localitate abandonată. Aş putea. Dar nu voi spune decît ceea ce am auzit de la un sătean: „Poţi trece în pielea goală dintr-un capăt în altul al satului fără să te vadă careva”…


beci parasit

 

2.         Ca la „curort”

Vara satul C. este destul de animat. Situat pe malul Nistrului, pitorescul său atrage vacanţieri… În mare parte originari ai satului şi prietenii lor. Maşini cu numere de Rusia, Italia, Chişinău, Transnistria… Ridică praf. Frunzele salcîmului de la poartă se acoperă cu praf… Se aude muzică din boxele maşinilor cu numere de Rusia, Italia, Chişinău, Transnistria… Şanson, „haltură” moldovenească (gen „foaie verde, cinci chiuperi”), bumţ-bumţ-bumţ pînă şi noaptea… Cîinele din ogradă urlă…

 

3.         Primarul şi tractoarele

La magazinul satului stau două tractoare enorme americane. Frumoase… Tractoriştii cumpără de băut. Sunt vreo şase. Au cumpărat. Manevrînd abil pe drumul îngust (noi am fost nevoiţi să ne refugiem într-o ogradă de teamă să nu ne anine vre-un cuţit al plugului, mare cît jumate de om!) au plecat. Îl întreb, încă impresionat de maşinile-trăsnet, pe stăpînul magazinului ale cui sunt tractoarele. Sunt ale primarului. A început sezonul de arat. Primarul face bani. Şi politică. Ori invers : Primarul face politică. Şi bani. Primarul este comunist.

 

4.         Fără magazin

Epizodul cu tractoarele se întîmpla anul trecut. Anul acesta magazinul nu mai este. Stăpinul a închis prăvălia şi a plecat la „zarabotcă” după hotare. Deşi gospodăria îi este arătoasă, omul – descurcăreţ de felul lui şi aveam impresia ca îi mergea relativ bine. De ce? „A dat fata la facultate. Acolo trebu’ bani grei.”, mi s-a explicat. Fuck! Era un magazin în drumul nostru spre Nistru. Era un om cu care îmi plăcea să discut pe îndelete despre sat, despre cum se descurcă el şi lumea. Acum, pentru a cumpăra o bere ori îngheţată pentru nepoţi, ori alte mărunţişuri, trebuie să fac un cot de vre-un kilometru... Pînă la unicul magazin din sat. Merde!

 

5.         Fraţii Jderi

Un prieten a venit să mă ia la Chişinău cu maşina. Prietenul are o rudă apropiata în satul de alături. Are ceva să-i transmită. Se înţelege să se întîlnească chiar în drum. O vedem pe tuşa V. în mijlocul drumului. În lacrimi şi tot ridicînd mîinile la cer a deznadejde. Apoi le coboară şi tot le plesneşte de coapse. Apoi le face căuş şi le aduce la gură… Ne oprim în dreptul ei… „Astă noapte dihorii mi-au gîtuit toate găinile… acum ce mă fac ?”. Ceea ce în alte lumi nu este decît un caz (cert nefericit) din „lumea animalelor”, un caz divers, în satele Moldovei devine o materializare a implacabilului fatum. O problemă existenţială. Vitalie Sprînceană scria despre lupi… Dihorii nu sunt animale protejate. Dihorii au lăsat o bătrînă fără o sursă sigură de existenţă… Puturoşii…

 

6.         Bătrînul şi vaca

Stăm pe malul Nistrului. E seară. O seară plăcută de vară. Mijloc de săptămînă. O zi din alea unde probabilitatea de a te regăsi în vecinatatea „vacanţierilor” gălăgioşi şi beţi e mai mică. Fac poze pentru un proiect de articol. Fotografiez mormanul de gunoaie lăsate de „turişti”şi rămăşiţile dezmăţului lor. Un bătrîn în cîrjă şi cu un look de boschetar ajunge în dreptul meu. Mă priveşte cu ură. Pentru el un tip în chiloţi de baie, cu un aparat de fotografiat în mîină, pe care nu-l cunoaşte, este un „vacanţier”. Se apleacă şi strînge nişte pungi din plastic şi le pune în buzunarul care pare fără fund. Eu simt necesitatea de a mă justifica. Intru în vorbă : „Măi-măi-măi, ce porcărie… Cum poţi lăsa aşa gunoişte în urma ta ?  Am fost ieri pînă sub pădure… Acolo e prăpăd…”. M-am identificat : nu sunt „unul din ei”. Îl întreb: „Matale la ce strîngi pungile? Că eu vroiam să le dau foc...”. Moşul se uită la mine. Am impresia că-i vine greu să vorbească. Poate din neobişnuinţă. Spune, nu, strigă practic: „Jitele! Le mănîncă jitele! Îşi bat stomacul... Dacă înghite unul, gata  – n-ai ce-i face...” Faţa îi este crispată. Mai nu plînge... Mă-ntreabă: „Tu de-acui eşti?”. Îi explic. Dă împăciuitor din cap. „Băietu’ meu tot îi plecat la Moscova”, zice... Lumea în sat ştie copiii cui sunt plecaţi. Nu-i mare lucru de ştiut: sunt plecaţi mai toţi. Face un gest din cirjă, parcă ameninţînd pe cineva în partea gunoaielor... După asta, tot din cîrjă, o altă mişcare, mai circulară... A lehamite, ori disperare... Şi pleacă mai departe. Pînă sub pădure. Unde îi sunt priponite vacile. Am întrebat de lume:bătrînul are sub 80 de ani şi trăieşte singur cu vacile de vreo zece ani. Jderii nu pot mînca vaci. Lupi în pădurea de lîngă C. încă nu-s. Dar sunt „vacanţieri” şi pungi de plastic... Jitele înghit tot ce le stă în cale. Idioatele...

 

7.         Primarul şi şcoala

Şcoala, veche de peste o sută de ani, a fost închisă (pardon, optimizată) de un an deja. Primarul a luptat şi a obţinut să nu fie închisă definitiv, dar transformată în şcoală primară. A mutat şi grădiniţa de copii în aceeaşi clădire. Casa fostei gradiniţe e „pe balanţa” primăriei. Unde secretară, contabilă şi „om de făcut totul” este soţia primarului. Din fosta echipă de pedagogi a păstrat doar o persoană, unica actualmente cu studii pedagogice. A pus director pe cumnată-sa. În sat mai este un „club”. Încuiat de mai mulţi ani, dar unde director e cumnatu-so. Primarul este clarvăzător. Plasează pionii. Şcoala primară/grădiniţa se va închide oricum, căci părinţii dau copiii care au mai rămas la oraş ori în şcolile complete din satele vecine, ori îi iau la moscove şi italii (efectul pozitiv al optimizării: reîntregirea familiilor!). Primarul are experienţă în privatizări. Primarul aşteaptă mult reforma cu descentralizarea. Primarul face bani. Şi politică. Ori invers : Primarul face politică. Şi bani. Este un primar comunist.

 

8.         Gunoişte

Satul seamănă din ce în ce mai mult cu o gunoişte. În orice rîpă ori pîrău vezi grămezi de gunoaie. În magazinul din sat totul este ambalat frumos. Drumurile sunt toate numai ambalaje,mai puţin frumoase, de tot ce vrei. Pe bătrinul Nistru, cu o periodicitate înspăimîntătoare, vezi PET-uri plutind necontenit la vale. Crengile copacilor de pe mal sunt şi ele pline de gunoaie, rămase acolo ca amintiri ale apelor mari... Satul nu are gunoişte. Dacă şi există pe undeva pe hîrtie, e camuflată bine. Un cerc vicios: poţi strînge gunoiul, dar pînă la urmă tot eşti nevoit să-l duci „la rîpă”... Un cerc vicios: existenţa condiţioneaza mediul, mediul condiţionează existenţa. Mizerie circulară. Primarul? Primarul face bani. Şi politică. Ori invers : Primarul face politică. Şi bani. Primarul este comunist.

 

gunoiste.jpg

 

xxxxxxxx


Epilog: Cele de mai sus sunt doar citeva crîmpeie. Vor urma şi altele. Deşi sunt experienţe bazate pe fapte reale, este inutil să căutaţi o corespundere cu personaje sau locuri anume... Oare în alte părţi ar fi altfel? Realitatea în Moldova depăşeşte romanescul. Romanescul în Moldova este fad în comparaţie cu pitorescul balcanic al realităţii...

Partager cet article
23 octobre 2013 3 23 /10 /octobre /2013 13:39

Ea s-a apropiat de mine şi m-a întrebat :

-          Broscuţa ţestoasă nu-l cunoaşte pe bunelul Andrei ? Nu-i aşa ?

-          Da' noi îl cunoaştem ? Noi am fost la bunelul Andrei, nu-i aşa ?

-          Da' noi am fost în Grecia? şi broscuţa ţestoasă a fost în Grecia ? Nu-i aşa?

 ............

-          Nu, pitulici, bunelul Andrei n-a cunoscut-o pe broscuţa ţestoasă…

Bunelul Andrei nu a fost niciodată în Grecia.

Ea are aproape 3 ani…

Bunelul Andrei ar fi avut 63…

Dar cineva a pus punct la 57.

Punct.

Partager cet article
22 octobre 2013 2 22 /10 /octobre /2013 01:22

 « Într-adevăr, exilatul, refugiatul devine străin ca rezultat al unei schimbări. Prin însăşi existenţa sa, străinul este mereu obligat să mediteze asupra schimbării. » 

 Norman Manea, « Despre clovni : dictatorul si artistul »

 

papadie.jpgDacă e să-l cred pe nenica ăla cu un nume misterios « Admin » ar fi 184 de postari pe « PUNCT-ul din .FR ».  Din aceste 184 de texte, exact 90 (adică practic jumatate) revin anului nr.  3 !

 

În mediu, un text la 4 zile. Ţinînd cont de perioada de « gestaţie » necesară  (mie) fiecărui text, reese că pe durata acestui an am fost în proces de scriere practic non-stop…  


Şi parcă tot nu am spus nimic… Mai bine zis, am spus prea puţin… Mă-neacă cuvintele şi se bat gîndurile pentru dreptul de a se scurge de pe degete direct pe taste…  Dar nu ajung degete… Şi prea capricioase tastele…

 

Există oare cuvinte suficient de ascuţite pentru a străpunge depărtarea şi, mai cu seamă, indiferenţa ?  Dar mai are rost ? Carnavalescul cotidian nu încape ascultare. Dar ditamai lectură. Doar imagini, flashuri, o permanentă competiţie a scandalului...

 

Şi despre ce să vă mai scriu ? Cel sătul şi cel flămînd nu au stat la aceeaşi masă… În iureşul caleidoscopic al evenimentelor (noi zile cu noi eroi) cel cu o memorie puţin mai lungă este repede pus pe tuşă…

 

Şi atunci ? A nu mai scrie ar fi prea violent, a scrie doar de dragul scrisului şi plăcerii egoiste ar fi prea meschin şi vanitos… Ce rămîne ? Să scriu de dragul cititorului ? Dar cu ce drept să-mi pui juvăţul decodării, dragă cetitorule, punător zgîrcit de like-uri şi share-uri, tu care mă mai şi insulţi (nu toţi şi doar uneori) pe de asupra ?

 

Cînd începeam aventura acum trei ani, ziceam că voi încerca să fiu mai aproape de…

 

De un ceva care s-a dovedit a fi prea abstract… Pereţii care mă despart de el sunt mai înalţi şi mai solizi decît păreau… Iar fiecare breşă din acest zid, spartă atît de greu, este colmatată de zeci şi zeci de zidari zeloşi cu « salar » şi « remuneratie de la buget »…

 

Dar poate totuşi merită ? … Hai să mai vedem !

 

Azi începe anul 4. A(D)MIN !

 

Qui m’aime me lise !      

Partager cet article
16 octobre 2013 3 16 /10 /octobre /2013 00:30

Notă de lectură a romanului "Biblidioteca" de Mihail Vakulovski

 

biblidioteca-copie-1.jpgScriu aceste rînduri la un miez de noapte, din pură plăcere, fără vreo constrîngere de oricare fel, după ce m-am hîrjonit cu puiul meu de fată timp de două ore (ah, atît de puţin!...) şi care doarme acum în camera de alaturi, fosăind dulce în pătucul ei, după ce i-am povestit ritualica "poveste cu cocoşul" (aleas "Punguţa cu doi bani")...

 

Între timp am mai răspuns la e-mail-uri, am mai schimbat cîteva replici pe reţele de socializare... deh, micile plăceri ale vieţii... micile plăceri (unele, bineînţeles) prin care mă şi cunoaşteţi...

 

Există însă şi latura sumbră a realităţii, partea invizibilă: "biblidioteca"!

 

Fiecare cu "idiOteca" lui. Fericiţi acei care pot suprapune aceste două realităţi cît de cît! Nefericiţi şi săraci cu duhul acei care o fac în totalitate!

 

O dorim sau nu, dar fiecare din noi este confruntat cu Măria-Sa, Instituţia.

 

Fiecare instituţie cu legile ei, cu multitudinea relaţiilor şi conecţiunilor care ajung, pînă la urmă, s-o definească, să-i delimiteze adevăratele frontiere şi capacitatea intrinsecă de oprimare a indivizilor care o constituie.

 

Uneori lucrurile nu stau chiar rău de tot. Alteori, însă, instituţia expulzeaza elementul patogen şi recalcitrant care-i perturbă funcţionarea lineară. Şi atunci, undeva pe fundal, neapărat apare proiectat spectrul kafkian, rînjind aidoma unui Gwynplaine...

 

Totul nu-i decît o chestie de medie. Totul e funcţie de nivelul mediocrităţii. Acel Δ între masa critică şi individ. Mai e şi nivelul de sacrificiu acceptat de individ pentru a goma aceste diferenţe... Fericit acel cu Δ mică, căci a lui este împărăţia instituţiei! Ceilalţi suportă alienarea continuă a propriului "eu" ori trec la categoria "rebut"...

 

Undeva există probabil şi "biblioteci"... Ori "ideAteci" cu o medie mai puţin mediocră... Undeva la sigur există!

 

Că doar n-or fi toţi idioţi?!

Partager cet article
10 octobre 2013 4 10 /10 /octobre /2013 13:28
    

 
A început cu
Singur în faţa dragostei: aş minţi dacă aş spune că am rămas fascinat de acest roman. Dar am fost, fără a exagera, şocat de curajul acestui text. Nici astăzi, cred, nu am scăpat de întrebarea (aceeaşi care m-a regăsit şi în timpul lecturii Zborului frînt, apropo) „Cum de a fost publicat acest roman ATUNCI ?!”. Şi corolarul ei trist: „Cum de, avînd un astfel de roman publicat, prezent în biblioteci, accesibil publicului larg, ne regăsim astăzi în realitatea care ne macină, în căutare de răspunsuri demult aduse?”...
Spune-mi Gioni: cartea care l-a scos pe romancierul A. Busuioc (ţinînd cont doar de ierarhia subiectiva (im)perfectă a cititorului care sunt) din rîndul scriitorilor celebri prin renume. După lectura acestui text l-am plasat pe Aureliu Busuioc în categoria „Marilor”. Doar un „Mare” putea reuşi formidabila anamneză a fabricării monştrilor, dar şi o cheie pentru înţelegerea realităţii. Iar înţelegerea este primul pas necesar pentru a depăşi ura sterilă şi (auto)distrugătoare omniprezentă.
Hronicul Găinarilor: începînd cu acest roman începe şi adevărata poveste de dragoste pentru textele lui Busuioc. Plăcerea imensă, intelectuală şi estetică, pe care am avut-o pe durata lecturii acestui „letopiseţ” a fost absolută. Dragostea este iraţională. Şi eu iubesc această carte!
D’ale vînătorii: aici am cunoscut şi îndrăgit Omul. Acel care scrie cu dragoste şi evlavie religioasă despre natură, prieteni, oamenii pe care îi întîlneşte nu poate fi decît un OM BUN. Cum a fost şi tata... (am scris aici despre această carte)
Şi a fost noapte...: cartea regretelor. Premonitorie. Carte din care m-am ales cu o stare crescîndă a sentimentului de urgenţă. A unui pericol iminent. Cum ai privi nisipul curgîndu-ţi printre degete fără a putea strînge pumnul. Şi rămîi cu palma întinsă... Cerşind timpului înca cîteva pagini, fraze, cuvinte... Simţind că punctul final este ineluctabil... (am scris aici despre această carte)
În căutarea pierderii de timp : cum ar fi să discuţi cu un om drag. Pe care l-ai îndrăgit atît de mult, încît îi dai dreptate chiar şi atunci cînd nu eşti de acord cu el. Şi apoi, cu oamenii dragi petreci nopţi de-a rîndul polemizînd şi rotungind chiţibuşuri şi detalii, căci esenţialul este împărtăşit demult. De la prima carte. (am scris aici depsre această carte)
Lătrînd la lună : No, cu Grăsanul suntem prieteni demult. Într-atît de intimi, încit ştiu pînă şi ce-i gîndeşte cîinele. Îi cunosc tabieturile, gusturile, obişnuinţele, viciile, supărările, doleanţele... Tot ce face un OM!(am scris aici despre această carte)
xxxxxxxxx
Nu l-am cunoscut pe Aureliu Busuioc. Nici El nu m-a cunoscut. Nici nu l-am văzut vreodată. Nici El nu m-a văzut. Dar este un OM pe care l-am îndrăgit. Prin scierile Lui. Şi texte noi nu vor mai fi... Mai am cîteva datorii faţă de bunul meu amic şi o iau de la început...
 
Partager cet article
3 octobre 2013 4 03 /10 /octobre /2013 02:28

un-american-la-chisinau

Vitrige timpuri mai trăim ! Vremuri de manele şi de шансон. O realitate dis/contorsionată, în care francezul ar vedea o rădăcină semantică pînă şi în prefixe, dar el ar face un troc, conformat tradiţiilor noastre, schimbînd „s”-ul pe un „x”, pentru a ne indica, politicos cum este de felul său, că e răs-sucită de zece ori, la care noi, purtaţi de zelul nostru pro-european, am mai adăuga încă doi de „x”, făcînd astfel legătura naturală – dixxx & con – cu alternativa prefixială...


De cealaltă parte a Prut-i-con-ului se supară ruşii (ca de obicei, aş spune) pe cît de ПРО-europeni suntem şi mai adaugă cîteva răsuciri, asmuţînd „Vlazii” asupra-ne, pe care însă noi îi primim mărinimos chiar în propria garsonieră, şi aşa destul de strîmtă, fără a ne pune multe întrebari, pentru ca să ne alegem cu şuturi în fund şi pumni în bot drept recompensă.


Sucite timpuri şi dezrădăcinate (o mahmureală continuă...) pe care le trăim mai mult încercînd să scăpăm de zile cu zile şi cu mintea teafără decît acumulîndu-le „bobiţă cu bobiţă” pentru a face „rochiţă”. Încercăm, dar ieşim iarăşi şi iarăşi cu mutra sîngerîndă şi goi-puşcă, iar de minte ar trebui să-l întrebăm pe „cîinele lui Dominte”, referinţă mult mai fiabilă în ziua de azi (poate de aia şi sunt persecutaţi bieţii maidanezi?).


Жизнь надо прожить так, чтобы не было мучительно больно за бесцельно прожитые годы”, zicea acela (pînă şi numele îi este „ascuţit”) care călea oţel şi făcea cuie din oameni („Гвозди бы делать из этих людей”! şi puţin îi păsa de mai rămînea cineva în viaţă, căci nu prea e nevoie pe piaţă de cuie grăitoare...). Dar cum boala să ajungi la acea negaţie din viitor, „чтобы не было”, dacă zilele ne sunt toate un sizific „мучительно больно”?!


Şi în toată nebunia asta ne pomenim cu un „Martin” la uşă pentru care spinii înghiţiţi de noi nu sunt decît o aventură (dar atît de umană!) tot fălălăind şi înşirînd în urma-i dolari şi ispite meschine, pe care noi, în întunericul nostru strîmt, le luăm drept speranţe şi ieşiri către lumină... Martin, pe care tot noi va trebui, pînă la urmă, să-l scoatem din ghearele lui Vlad, fără a şti încă care va fi preţul acestei operaţiuni commando.


Şi am avea noi nevoie de un Martin, dar din acei cu „ I have a dream!”, si nici un Vlad parcă nu ne-ar strica, dar din acei cu ţepele...


Avem, însă, ce avem... лже-Martin, лже-Vlad... Şi doar Dumitru rămîne franc şi Crud în nume şi în scriere.

 

 

 

Mic descifrator de text:

din rusă : шансон = gen de „muzică” în vogă în tot spaţiul fostei URSS, preponderent pe tematica lumii interlope şi a închisorilor.

 

din franceză : dix = zece / con = (s.m.) organ genital feminin (vulgar) sau (adj.) imbecil, idiot, tîmp (familiar)

din rusă : ПРО - Противоракетная оборона = scut anti-rachete.

din rusă : „Жизнь надо прожить так, чтобы не было мучительно больно за бесцельно прожитые годы” = citat din romanul „Cum s-a călit oţelul” (1932) de Nikolaï Ostrovski (1904—1936) : literalmente: „Trebuie să-ţi trăieşti viaţa în aşa fel încît să nu te doară chinuitor din cauza anilor pierduţi fără ţel” (traducere proprie aproximativă, dar necesară aici anume în această formă)

din rusă: острый = ascuţit (aluzie la numele romancierului sovietic)

din rusă: „Гвозди б делать из этих людей” = „De s-ar face cuie din aceşti oameni”, vers din poemul lui Nikolaï Tikhonov (1896 — 1979) „Баллада о гвоздях” („Baladă despre cuie”) (1922). Cu un rînd mai sus, în acelaşi poem citim „Приказ исполнен. Спасенных нет” = „Ordinul este executat. Supravieţuitori nu-s”

din engleză: „I have a dream!” = „Am un vis!”: titlul celebrului discurs (1963) al lui Martin Luther King

din rusă: лже = fals: trimitere la Лжедмитрий („Falsul Dumitru”), ţar rus (1605-1606) care a uzurpat identitatea feciorului lui Ioan cel Groaznic pentru a ajunge la tron.

Partager cet article
1 octobre 2013 2 01 /10 /octobre /2013 00:40

Nu sunt poet cuirassiers_francais_meissonier.jpg

Şi nu pretind

La această nobilă

Poreclă

Chiar dacă mă apucă

Uneori

Vorba

Pe dinainte

Şi-mi scapă(ră)

Degetele

Pe taste.

 

Ţoc-ţoc ! ţoc-ţoc ! ţoc-ţoc !

Cad semnele

Ca din pod

Şi-mi gîdilă

Buricele degetelor

Ca un regiment de

Cavalerie grea

De cuirasaţi                                                             "Cuirasaţi francezi", Ernest Meissonier

Uneori

Ca un iureş

De husari învăpăiaţi                                                

Alteori

Despicînd

Oraşul taciturn.

 

Toate sunt bune

Din moment ce

Ies scîntei

De sub copitele

Cailor înfocaţi…

 

Şi eu

General nemilos

Aplecat

Deasupra hărţilor

Îmi trimit

Regimentele

La moarte si(n)gură

Săbii fîlfîind

Contra

Abrams

T-90

Leclerc

Merkava

Leopard

Sau ce mai au ei acolo…

 

Nu, nu sunt poet…

Căci e-atîta sete

De scîntei

Şi de sînge

Pe cîmpuri de luptă

Încît nu mai e loc

Pentru poezie.

Partager cet article
29 septembre 2013 7 29 /09 /septembre /2013 01:11

« Iar tu de omor
Să nu le spui lor.
Să le spui curat
Că m-am însurat
Cu-o mândră crăiasă,
A lumii mireasă »
 

 

Totuşi cît rău poate face o interpretare seacă şi, îmi asum pe deplin afirmaţia, tîmpită a unui text absolut sublim, considerat şi mit fondator de unii (încă o categorizare absolutistă cu iz de sentinţă capitală: suntem ciobeni şi punctum!), precum este „Mioriţa”.


Mai ţineţi minte fraza aia din manualele pentru pici: „Motivul transhumanţei în balada Mioriţa”?... Acest cuvînt, „transhumanţă”, atît de neutru şi inofensiv (ce-i drept, e unul doct, căci nu prea auzi ţăranul zicînd: „eu transhum(ez) oile” ori „ mă ocup cu transhumanţa”), nu mai este folosit astăzi decît în contexte ironice (auto)devastatoare. Nu, „Mioriţa” nu este o poveste bucolică şi transhumanţa are exact aceeaşi atribuţie la balada respectivă ca şi ţesutul, răluitul sau muruitul...


Or fi Australienii şi Neo-Zelandezii renumiţi prin oieritul lor (pînă şi în dormitorul meu stă întinsă o minunată blană din patru piei de oi ce au păscut cîndva iarbă pe păşunile celeilalte emisferi terestre), dar nu prea le merge faima şi, mai ales, nu se consideră ei înşişi „ciobeni”, dar – vai! – chiar în acest moment ar trebui să-mi dau peste degetele cu care culeg acest text pentru peiorativul pe care l-am asociat unei nobile şi străvechi îndeletniciri, exemplificare în real time, dacă mai sunt înca nevoie de dovezi materiale şi irefutabile, a răului despre care vorbeam.


Dar, fiţi pe pace, nici povestea dată nu va fi despre transhumanţă sau oierit... Deşi... Vă voi relata, încercînd să scotocesc prin cămeruţile pline de praf ale memoriei mele, o anecdotă mai veche şi vă voi lăsa să decideţi care este „motivul principal” şi „tema” ei... Ca la şcoală!


xxxxxxxxxxxxxx

Ludovic Bassarab - Cioban cu turma de oi

Cîndva demult, nici nu mai ştiu exact cînd anume, dar cu siguranţă înainte de a împlini eu trei anişori, virstă la care părinţii în sfîrşit şi-au permis să ma ia la oraş, îmi trăiam şi eu copilăria la bunei, în satul Nicoreni, mahalaua Tindireuca, a ’nşpea gospodărie pe partea dreaptă cum vii de la şleahul care uneşte şi astăzi, cred, Rîşcanii cu Drochia (of, dacă va mai fi să ajung pe acolo, risc să-mi vărs toate lacrimile de dor şi să mă usuc ca frunza cireşului din poarta bunilor).


Buneii mei, fiind pensionaţi şi destul de vîrstnici deja, nu ţineau pe atunci decît nişte găini şi cîte un porc-doi (cum să nu ai porc de tăiat de hram şi de Crăciun?!). Mai creştea bunul şi cîte doi bouţi pe an, pe care îi cumpăra mici şi îi „dădea la carne” cînd ajungeau de 500 de kg sau mai mult, dar pe care eu practic nu-i vedeam, căci erau ţinuţi şi crescuţi pe deal (foarte curînd după aceea a trebuit să renunţe la acest business, căci a început haiducia tranziţiei, de prin 83-84 încă, şi au început a dispărea animelele de pe păşuni...).


Toate astea ca să vă spun că tătuca oi nu ţinea. Ţinuse cîndva, căci avea ocol cu iesle cu tot, anume pentru oi, dar oi nu mai ţinea. În schimb ţineau alţii! În mahală erau destui gospodari cu oi. Pe atunci, satele noastre încă nu erau pustiite, iar omenii ţineau şi vaci (numai în Tindireuca erau două rînduri de cirezi), şi oi, şi porci (despre care am scris deja). De felurite orătănii nezburătoare nici nu mai pomenesc... Doar cai nu ţineau, căci, din motive lesne de înţeles pentru acei versaţi în teoria marxismului leninist şi economia planificată, puterea sovietica nu accepta ca ţăranul să ţină cal...


Oieritul era deci o îndeletnicire cît se poate de obişnuită în satul Nicoreni, iar această îndeletnicire presupune şi anumite cutume comunitare. Vara oile erau date la stînă, dar numai începînd cu o anumită dată. Pînă atunci şi după, pe perioada cît nu era zăpadă, oile se dădeau la cîrd, precum vacile, şi ţăranii le păşteau cu rîndul.


Desigur, dimineaţa eu încă dormeam şi nu puteam să văd cum pleacă turma. Spre seară însă... Ah, cît de mult aşteptam turma de oi! Cirezile de vaci le priveam de după gard cu frică: erau mari şi fioroase, cu coarne ascuţite, şi dacă mai vedeai cîte una boncălăind sau din alea care „caută buhai” şi care săreau în spatele suratelor rumegătoare, spaima era gata pe loc, vacile prin conduita lor nepoliticoasă confirmînd spusele şi avertizările bunicii: „Cată, să nu ieşi în drum cînd trec vacile să nu te-mpungă!”. Nu ştiu cum se făcea, dar turma de oi intra în sat întotdeuna ultima, după ce treceau bovinele monstruoase.


De îndată ce trecea a doua cireadă, deschideam imediat poarta şi le aşteptam! Apăreau imediat în capătul drumului, le vedeam de departe: apărea mai întîi o oaie-leader, grăbită nevoie mare să ajungă la ieslele pline cu alintări ovine: porţia de seară. Urmau apoi cîteva altele, în grup de 10-15, veneau dupe ele şi celelalte, mai compact, mînate direct de păstori. Eram puţin mai răsărit decît oiţele blînde şi cuminţi care mergeau frumuşel pe drum şi, aoleu, dar ce drăgălaşi îmi păreau mieluţii primavara devreme!


Misterul cel mare, dar totodată şi marea nedreptate era minunea care se întîmpla pe măsura ce turma avansa pe drum: oile se alegeau singure! Uite-aşa: ne-fugărite şi ne-mînate de nimeni, oile intrau cîte patru, cîte cinci ori şase, ori cîte avea gospodarul, în ogrăzile care le aşteptau cu porţile deschise. Sin-gu-re-le!


Acest lucru mă fascina într-atît de mult, încît deschideam şi eu poarta vraişte şi tot aşteptam să intre şi la noi cîteva oiţe cu un mieluţ-doi cu tot. Dar nu intra niciuna... Oile, paricopitate inteligente, ponegrite şi calomniate degeaba, nu intrau decît în ogrăzile stăpînilor şi nu greşeau niciodata. Răzvrătitul de copil care eram eu nu putea şi nu dorea s-o înţeleagă, dar şi mai puţin s-o accepte. Seară de seară deschideam poarta şi tot aşteptam. Mai şi bodogăneam ca o moară stricată pe deasupra, căci aşa face un copil setos de vorbă, tot arătîndu-i bunicăi ba o oaie, ba alta, ba un mieluţ... „Mămucă, iată ăsta acuş o să intre la noi!”; „Mămucă, da poate ăsta?”; „Mămucă, mămucă, poate cirlănaşul ăsta?”; „Mămucă, de ce la toată lumea intră, da’ la noi nu? Măcar una, măcar una micuţă-micuţă...”. Degeaba... Turma de oi îşi continua drumul înspre inima satului tot subţiindu-se, iar mie mi se scurgeau ochii in urma lor... Sărmanii mei bunei dădeau dovadă de o inventivitate şi creativitate excepţională pentru a ogoi un sufleţel suferind de copil după fiecare defilare a oilor pe drumul satului...


Ce s-o fi petrecut în tărtăcuţa mea nu mai ştiu, dar într-o seară, după zile şi zile de decepţionări şi înşelări mişeleşti din partea neamului ovin, am decis să trec la acţiuni concrete şi energice. Ca de obicei, am deschis poarta, dar de această dată nu am mai aşteptat lîngă ea, cu un fir de iarbă verde în mîina întinsă pentru a le ademeni, ci am ieşit drept în mijlocul drumului tot încercînd să mîn oile în ogradă. Dar oare poţi convinge o oaie? Eu nu am reuşit, iar să le impun un cod de conduită încă nu puteam din cauza lipsei de autoritate suficientă în materie de kilograme şi centimetri. Oile-leaderi au reuşit să mă ocolească în cîteva salturi şi şi-au continuat calea... celelalte au făcut cam tot aşa, necătînd la sprinturile mele şi la încercările zădarnice de a le pune pe calea cea dreaptă (din punctul meu de vedere). Urma însă şi grosul turmei! Cu toată bunăvoinţa paracopitatelor, dar mai spre ciobeni ele avansau destul de compact, ocupînd mai toată lăţimea drumului, şi era practic imposibil să mă mai ocolească... riscam să fiu dat jos şi călcat în picioare de nişte oi... în sensul cel mai direct.


„Aracan de mine!”, a strigat mămuca şi mi-a sărit chiar atunci în ajutor, tocmai la ţanc, înălţîndu-mă deasupra capetelor şi spinărilor miţoase şi croindu-şi drum spre ograda salvatoare. Tocmai venea şi tătuca alertat de chemarea anunciatoare de catastrofă, dacă nu planetară, atunci cel puţin generaţională, dar nu apucase decît deznodămîntul în stil de happy end, chiar dacă pe atunci nimeni nici nu bănuia de existenţa Hollywood-ului în satul Nicoreni.


Mămuca Anica mă ţinea strîns în braţe, căci încă nu-i trecuse spaima, tătuca Ştefan se scărpina gînditor după pălărie pe la ceafă, iar eu stăteam bosumflat, smiorcăind, mai mult de obidă că nu mi-a reuşit nici de această dată planul, decît de frică.


-                Măi Ştefane, măi... Trebuie să facem ceva cu nepotu’ ista al nostru...

-               Apuuu, da... numaidecît că trebu’..., a fost sentinţa bunelului şi am intrat cu toţii în ogradă să ne căutam de treabă. Fiecare cu ale lui.


xxxxxxxxxxxxxx


În dimineaţa duminicii care a urmat, la ora cînd mă trezeam şi eu din somnul adînc copilăresc, bunelul nu mai era acasă. Ceea ce era oarecum straniu şi nu am întîrziat s-o întreb pe bunică-mea unde-i tătuca. „O să vină el, puţin mai tîrziu, nu-ţi fă griji”, mi-a răspuns şmechereşte mămuca Anica. N-am mai putut să scot nimic din ea...


Pe la o amiază însă (imaginea şi acum îmi stă in faţa ochilor) tătuca Ştefan intra pe poartă mînînd din urmă ... TREI OIŢE! Pe care le aducea (a făcut drumul înapoi pe jos!) tocmai de la iarmaroc de la Rîşcani! Aş putea oare să vă descriu bucuria care am avut-o?! Inutil să vă mai spun că toată ziua m-am învîrtit pe lîngă şi în ocolul oilor, tot rupînd şi aducînd iarbă la oi, cîte-un firicel-două (deh, cît putea rupe şi duce un copil)...


Uite-aşa s-au (ori „i-am”) făcut pe buneii mei cu oi!


Acele trei oi s-au prefăcut peste un an-doi în şase şi tot şase-şapte au rămas pînă la sfîrşit, pînă în toamna anului 1988, cînd am fost nevoiţi să le vindem unui gospodar de treabă de la care am cerut şi obţinut promisiunea (eu, un copil de 11 ani) că va avea grijă de ele şi nu le va obijdui ... Voi sfîrşi şi eu povestea mea aici, dragă cititorule, dar nu înainte de a-ţi spune că oile buneilor au fost întotdeauna animalele mele preferate din toate pe care le aveau şi se pare că şi eu eram „bipedul” lor preferat, din moment ce mă recunoşteau de la distanţă şi veneau singure la mine (mai ales una brumărie, Miţa! Dar asta este o altă poveste pe care am să v-o povestesc în curînd, dacă veţi fi cuminţi) cînd mergeam cu tătuca Ştefan la stînă pentru a le tunde, ori după lapte, ori aşa, pur şi simplu, cînd îl rugam pe bunu să le facem cîte o vizită.

 

Ah, da, era să uit: cum credeţi, care este „tema” şi „motivul principal” al acestei poveşti?

 

 

Imagine: Ludovic Bassarab, "Cioban cu turma de oi"

Partager cet article

Despre PUNCT-ul din .FR

Poveşti, povestioare, gânduri, reflecţii, idei mai profunde şi mai superficiale, grave si ilariante... un punct de vedere şi doar atât. Doar un punct în imensitatea blogurilor. Doar un punct din atâtea altele dispersate în nebuloasa reală si virtuală. Doar un punct. Deşi... câte odată nu-ţi lipseşte decât un punct pentru a fi un i! 

"De sus, din vârful săptămânii,
să le rânjesc urlat, scârbos:
iubesc doar locul nu stăpânii,
precum fac câinii pentr-un os.

Şi iarăşi şapte gospodine
să dea cu bolovani în mine,
iar eu să urlu, urlu-ntruna
atât cât n-o apune luna."  Nichita Stănescu

Rechercher