Overblog
Suivre ce blog Administration + Créer mon blog
15 décembre 2013 7 15 /12 /décembre /2013 17:17

кирпичные рожи вещают с экранаperete-kremlin.JPG

о том как стены нам вместе придётся класть.

почти как кремлёвского цвета стены,

ну может быть хуже, но только немного,

в масть бы попасть !

 

из ящика пялятся мундирные лица,

они нас гоняют : „тебе – на вот лыжи, тебе – карабин,

а ты что-то низок, сказал прямо в лоб,

тебе - не на лыжи, тебе - прямо в боб!”

 

кирпичные рожи, бетонные лица...

а нам бы остаться, остепениться,

немного отмыться и снова родиться...

 

кирпичные рожи вещают с экрана

о том как стены нам вместе опять прошибать,

о том что догоним, вот-вот перегоним...

 

и строим мы стены ни шатко ни валко

стреляем неплохо, бобслей, вот, спустили...

а он улетел. видать гололёд надоел

и в тёплые дали хотел...

 

все лица в погонах, сплошной перезвон!

когда-ж-мы догоним

что все они гонят?

когда-ж-мы, спросонья,

бумажные уши глазами проколим?

 

такой вот прогон,

такой самогон...

вот так и живём...

вот так и живём...

Partager cet article
13 décembre 2013 5 13 /12 /décembre /2013 01:25

A-Grand-man.JPGÎn noaptea dintre 4 şi 5 decembrie 2012 postam pe una din cele mai mari reţele de socializare „Fraza de la miez de noapte” cu nr. 1. Iat-o :


Cum îmi spunea mie cumătru Valentin care are părinţi şi soră îngropaţi acolo, cică uneori se uită la flacara de la aragaz şi-i pare că parcă s-ar întoarce acasă sufletele celor îngropaţi prin locurile pe unde i-aţi dus în vagoane ca pe vite şi i-aţi lăsat să moară de frig şi de foame şi de batjocură în locurile de unde vă lăudaţi că ne aduceţi acuma gazul. Gazul vostru aduce a mort şi a vesnică pomenire, aşa spune cumătru-meu Valentin.


Onoarea de a „deschide balul” îi revenea romanului „Avionul mirosea a peşte” de Nicolae Popa, roman pe care îl citeam în acel moment.


De atunci în fiecare noapte am tot postat cîte o frîntură din cărţile pe care le-am citit, cu mici intermitenţe: o pauză în luna august datorată imersiunii în viaţa rurală din Moldova, unde nu doar „niciun tren nu vine”, dar nici Internetului nu i se lunecă mintea şi unda să ajungă, şi cîteva nopţi cînd am adormit: deh, sunt şi eu om şi huma uneori se răzvrăteşte împotriva spiritului, sau am umblat pe coclauri, uitînd de Internet şi toate cele virtuale. Absenţe pe care le-am recuperat ulterior furnizîndu-vă cîte o porţie dublă, ba chiar triplă a doua-zi („noapte” ar fi mai corect, dar aici respect expresia consacrată în dicţionare).


În mod general consider că a scoate citate din context este un fel de şmechereală care nu este prea departe de manipulare şi lipsă de onestitate intelectuală. Aici mult depinde şi de recontextualizarea citatului, de finalitatea pragmatică şi discursivă a enunciatorului. Folosit cu iscusinţă şi rafinament, citatul aduce o dimensiune suplimentară noului context inclusiv şi prin dialogismul său cu opera-sursă... Deseori însă, folosirea excesivă a citatelor este puerilă, în cel mai bun caz, sau doar o bravadă artificială, un fel de etalare a unui pretins nivel de cunoaştere.


(Pentru o mai savantă abordare a subiectului vedeţi articolele lui Mircea V. Ciobanu:

1) „Lumea ca intertext

şi

2) „Pauza de gândire sau Despre dauna citatului” )


De ce am început atunci acest joc? Care este finalitatea „Frazei”? De ce îmi asum acest risc de a fi considerat dacă nu un manipulator (ar fi prea mult, să fim modeşti), atunci un tip naiv, superficial şi îngîmfat?


Democratizarea scrierii şi mai ales accesul la spaţiile de distribuţie a scrisului (ave Internet!) a dus la o logoree adevărată de „opinii” de tot felul... Desigur fiecare pînă la urmă îşi alege sursele de lectură şi nimeni nu este obligat să citească toate prostiile de pe toţi pereţii (nici măcar aceste rînduri, în treacăt fie spus).


„Tăceai – filozof rămîneai” spune o vorbă veche. „Ce-i scris cu peniţa nu tai cu bărdiţa” mai spune o altă zicală. Grafomania generalizată a scos în vileag şi, din păcate, documentat o meteahnă seculară a noastră: deficitul cronic de lectură. Cauzele sunt multiple şi nu am intenţia să dezvolt mai mult decît atît acest subiect acum...


Ceea ce am încercat eu, prin intermediul „Frazei de la miez de noapte”, e să trezesc curiozitatea pentru nişte cărţi, dezvăluind doar un gînd, exploatînd misterul unui citat rupt din context, prezentîndu-vă frumuseţea cuvintelor şi măiestria împletirii lor precum o gleznă dezgolită suscită mai multă ardoare şi excită imaginaţia mai ceva decît ditamai „Originea lumii” de Gustave Courbet.


Fraza de la miez de noapte (100): "Cartea nu este un pedagog sau, dacă vreţi, este un pedagog „invers”. Ea nu răspunde, ea întreabă şi te ajută să afli singur răspunsurile corecte. Dar, ale tale. Răspunsuri gata întotdeauna au numai politicienii şi poliţiştii.”, Aureliu Busuioc, "În căutarea pierderii de timp".


Am apucat (şi dureaza cîţiva ani buni deja) să notez prin cărţile citite. Pornire pur egoistă la început (este un excelent exerciţiu mnemotehnic: e suficient să citeşti ulterior cîteva fraze evidenţiate pentru a reabilita şi readuce conţinutul cărţii din exilul uitării), această obişnuinţă a devenit apoi un soi de joc comunicativ cu alţi cititori ai cărţii (căci cărţile din biblioteca personală sunt citite de cel puţin două persoane).


Mi-am zis acum un an să împartăş şi cu alţii aceste notiţe. Mai ştii? Poate încolţeşte virusul cititului?


Am depăşit anul. V-am prezentat 365 de fraze din 72 de titluri de 51 de autori. Cu o singură excepţie (vă las să vă dumiriţi care anume), recomand oricare din aceste cărţi. O bună parte din ele au fost lecturate pe parcursul anului. Nu mă consider un stahanovist în ale cetitului: numărul de cărţi nu este o performanţă în sine şi nu este un domeniu unde indicatorii de performanţă ar avea sens.


A fost anul relecturilor (pe mulţi - Busuioc, Beşleagă, Vasilache, Saka - i-am recitit în acest an graţie unei antologii recent apărute). A fost un an în care am continuat o poveste de dragoste cu textele unor scriitori la care ţin (Galaicu-Păun, Vişniec, Manea). Descoperiri de texte şi autori extraordinari (Oksanen, Ernu, Esinencu-fiica)... Dar, păcatele mele, comit nedreptăţi faţă de acei pe care nu-i citez...


De aceea voi face mai simplu: vă propun lista completă a autorilor şi titlurilor de unde au fost sustrase „Frazele”. Rupte în plină noapte din aşternutul lor durduliu de printre două coperte. Recunosc: m-am comportat cu ele ca un barbar. Şi vă invit să le faceţi dreptate. Să citiţi cărţile şi să le re-situaţi în contextul lor unde se simt atît de bine!

 


Autor

Carte

Barbu, Eugen

Groapa

Baricco, Alessandro

Soie

Beşleagă, Vladimir

Hoţii din apartamente

Zbor frînt

Bobin, Christian

Geai

Bukowski, Charles

Contes de la folie ordinaire

Busuioc, Aureliu

D’ale vînătorii. Întîmplări vînătoreşti şi nu numai

Hronicul Găinarilor

În căutarea pierderii de timp

Lătrînd la lună

Şi a fost noapte…

Singur în faţa dragostei

Spune-mi Gioni! sau Învăţăturile veteranului KGB Verdikurov către nepotul său

Butnaru, Leo

Ruleta românească

Cărăuş, Tamara

Capcanele identităţii

Cărtărescu, Mircea

De ce iubim femeile

Frumoasele străine

Céline, Louis-Ferdinand

Voyage au bout de la nuit

Cheianu, Constantin

Sex & Perestroika

Chomsky, Noam

Failed States

Crudu, Dumitru

Un american la Chişinău

Ernu, Vasile

Intelighenţia rusă azi

Ultimii eretici ai Imperiului

Esinencu, Nicolae

Scrisoare Mareşalului

Esinencu, Nicoleta

FUCK YOU, Eu.ro.pa!

Galaicu-Păun, Emilian

Arme grăitoare

Gesturi

Ţesut viu. 10 x 10.

Huxley, Aldous

Le meilleur des mondes

Klemperer, Victor

LTI, la langue du III-ème Reich

Kozlov, Serghei

Правда, мы будем всегда?

Kundera, Milan

La plaisanterie

La valse aux adieux

Leahu, Nicolae

Erotokritikon. Vol. I. Fat Frumos, fiul pixului

Lewis, Roy

Pourquoi j’ai mangé mon père

Makine, Andreï

Le livre des brèves amours éternelles

Manea, Norman

Despre clovni: dictatorul şi artistul

Întoarcerea huliganului

Mazetti, Katarina

Le mec de la tombe d’à côté

Mihăescu, Gib I.

Rusoaica: Bordeiul pe Nistru al locotenentului Ragaiac

Moraru, Anatol

Turnătorul de medalii

Müller, Herta

Animal du cœur

Le renard était déjà le chasseur

Oksanen, Sofi

Purge

Olafsdottir, Audur Ava

Rosa Candida

Palahniuk, Chuck

Le Festival de la couille et autres histoires vraies

Pamuk, Orhan

Le livre noir

Pelevin, Viktor

Принц Госплана

Perciun, Mihaela

Printre BĂRBAŢI

Popa, Nicolae

Avionul mirosea a peşte

Cubul de zahăr

Ruskin, John

On Art and Life

Saka, Serafim

Vămile

Serebrian, Oleg

Cîntecul mării

Serres, Michel

Petite Poucette

Silvestru, Aurelian

Cel rătăcit

Stanca, Dan

Apocalips amînat

Steinbeck, John

The Grapes of Wrath

Strugatski, A. & B.

Stalker

Süskind, Patrick

Le Pigeon

Vakulovski, Alexandru

157 de trepte spre iad sau Salvaţi-mă la Roşia Montana

Vakulovski, Mihail

Biblidioteca

Zece basarabeni pentru cultura româna

Vasilache, Vasile

Navetista şi pădurea

Povestea cu cocoşul roşu

Vian, Boris

L’écume des jours

Vişniec, Matei

Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintal

Le spectateur condamné à mort

Les chevaux à la fenêtre

Sindromul de panică în Oraşul Luminilor

Théâtre décomposé ou l'homme poubelle

Vonnegut, Kurt

Slaughter-House-Five or The Children’s Crusade. A Duty-Dance With Death

 

Imagine: “A Grand Man”, Mike Stilkey

 

Partager cet article
10 décembre 2013 2 10 /12 /décembre /2013 15:42

pantofi-copie-1.JPGDe cînd ma ţin minte tălpile pantofilor mei crapă exact la un an.

 

Mult timp am crezut că sunt prea sărac şi că tălpile crapă din cauza că pantofii sunt prea ieftini.

Am cumpărat pantofi scumpi: tălpile pantofilor au crăpat exact la un an.

 

Mi-a spus atunci un cineva avizat că am picior plat şi tălpile crapă din cauza că aş călca prea apăsat.

Am cumpărat pantofi ortopedici: tălpile au crăpat exact la un an.

 

Poate crapă de prea mult umblat?

Ce pantofi ar rezista pe-un picior zbuciumat?

 

Eu nu ştiu cum fac acei care poartă pantofii cu anii...

 

Va veni el o zi cînd talpa pantofilor mei va ţine, chiar fiind şi din hîrtie, dar pîn-atunci mai am de umblat, mai am de-alergat.

 

Mai am încă pantofi de cumpărat.

Partager cet article
9 décembre 2013 1 09 /12 /décembre /2013 13:49

micul_dejun.jpgAstăzi a fost U2, „Beautiful Day”,

Săptămîna trecută – Michael Jackson, „Billie Jean”.

 

În surdină, undele sonore învaluie plăcut auzul croindu-şi calea prin moleşeala îmbibată cu un miros lejer, dar persistent de cafea.

 

Chelnerul e un tip simpatic.

Tipul de la masa de alături, tapînd frenetic la un laptop, e la fel de simpatic.

De la cuplul simpatic instalat la altă masă, ambii trecuţi de 40, adie a adulter.

Trei cumetriţe spală necontenit rufele cartierului în mod simpatic.

Bătrinul italian amuză muşteriii cu accenul şi glumele sale simpatice.

Cîinele italianului, ce-i doarme la picioare, vede vise simpatice...

 

E timpul micului dejun în cafeneaua „La Piscine” de pe Rue du Poteau, în arondismentul 18 din Paris. Timpul cafelelor şi al croissantelor.

 

De cealaltă parte a sticlei se întîmplă viaţa, un detaliu supărător şi fără importanţă, căci în cafeneaua „La Piscine” e timpul micului dejun, timpul cafelelor şi al croissantelor: un moment de eternitate ciclică.

 

Atunci cînd stai cu o cafea şi un croissant în faţă, viaţa de afară trece straniu şi ridicol.

 

Îmi termin cafeaua, plătesc şi ies afară.

Partager cet article
6 décembre 2013 5 06 /12 /décembre /2013 00:21

J’ai tendance à croire que l’homme est, par nature et en gros, bon et honnête si les circonstances le permettent et que les gens s’efforcent généralement de faire de leur mieux*.”,

Audur Ava Olafsdottir „Rosa Candida” (Points, p.140)

 

Se întîmpla în vara lui 2010. În acel an am hotărit să fac ceva economii. Am cumpărat bilete la un low-cost pînă la Bucureşti sperînd, naivul de mine (uitasem vechea zicală „zgîrcitul plăteşte îndoit”), să călătoresc mai departe pînă la Bălţi rapid şi ieftin… Dar faptul cum şi, în special, de ce m-am lăsat „fraierit” e o altă poveste.


Un detaliu mi-a permis să realizez această operaţiune logistică „ingenioasă”: sunt fericitul deţinător al unui paşaport vişiniu!


Cîteva săptămîni după ce luasem avionul spre Bucureşti, ştiam deja că toate calculele mele au fost date peste cap şi că distanţa dintre Bucureşti pînă la Bălţi este, daca nu la fel de scumpă, cel puţin de trei ori mai lungă decît între Paris şi Bucureşti… Traseul respectiv şi modalitatea de a călători aleasă de mine (avion pănă la Bucureşti şi transport rutier pănă la Bălţi) durează toate 24 de ore, cu puţin noroc. Dar biletele erau deja cumpărate şi trebuia să-mi onorez returul…


Într-o după-amiază de august am urcat deci în microbuzul (aleas „maxi-taxi” ori, să fie pe înţelesul tuturor, „marşrutcă”, cuvînt pe care eu aş recomanda să-l înveşnicim în dicţionare, căci cuprinde atîtea conotaţii, încît nu mai pot încape în aseptizatele „microbuze” (dar aici „micro” se pare că vine cu o justificare semantică autoreferenţială, deşi tentaţia de a-l schimba în „necro” este foarte mare, mai ales pe timp de vară! În slang-ul de la Bălţi transportul respectiv mai poartă şi cochetul nume de „duşegubkă”, printre altele.) şi „taxiuri”, oricît de „maxi” nu ar fi ele) care urma să mă transporte de la Bălţi pînă la Bucureşti.


sat-moldova.jpgSă fi fost vreo 11 călători de tot... Cît am aşteptat momentul plecării (foarte relativ acest moment, căci şoferul aştepta un nenorocit de pasager care îl sunase ca să-l preîntîmpine că întîrzie şi el, şoferul, nu dorea să pornească cu un loc „gol”, deci neplătit) şi cît a durat drumul pînă în vamă am reuşit să înţeleg aproximativ care era „contingentul”: primii cu care am intrat în vorbă erau o familie din 4 persoane: mama, tata, băiatul lor de vreo 22-23 de ani şi logodnica sa cu care, ce întîmplare!, urma să zbor împreună pînă la Paris cu acelaşi avion. Nu erau bălţeni, ci originari dintr-un sat de-alături. Istoria lor am aflat-o în drum. Banalitaţi moldoveneşti: tatăl plecase primul în Franţa cu vreo 7-8 ani în urmă cu gîndul să facă ceva bani pentru a ridica casa. Cum nu avea acte, nu putea reveni. Casa a ridicat-o soţia cu acei doi baieţi, dar după 5 ani şi-a urmat şi ea bărbatul. În scurt timp şi-au adus (au avut noroc, după cum îmi ziceau) şi băieţii. Şi cu casa cum rămîne? Casa? A rămas în grija vecinei. „Am lucrat ca un nebun degeaba”, a constatat resemnat tatăl familiei, dar nu prea am simţit regrete ori amărăciune excesivă în spusele lui. Bărbatul mi-a explicat şi „norocul”: după cîţiva ani de muncă grea „la oraş” la construcţie, fără acte, trăind cu frica în sîn să nu fie deportat şi în condiţii mizerabile, luptînd permanent pentru a-şi scoate banii munciţi de la „patroni” fără scrupule, omul a mai riscat odată: a abandonat Parisul şi a plecat la ţară. Lucrase la un fermier pe un şantier şi a decis să nu mai revină în oraş. Fermierul francez s-a dovedit a fi un om de treabă (o fi recunoscut un suflet-frate de ţăran în moldoveanul nostru) şi i-a propus de lucru la el în exploataţia agricolă. Au devenit prieteni. Mai mult decît atît, l-a ajutat să-şi perfecteze actele. L-a ajutat să-şi aducă soţia şi copiii. O fi avut şi pentru ce. Moldoveanul nostru în scurt timp a cîştigat simpatia întregului cătun. L-au ajutat şi alţii cu lucrul, cu locuinţa. Îmi spunea cu mîndrie că inchiriază o casă cu ceva pămînt, practic pe gratis. Era o cocioabă părăsită pe care a renovat-o. Pe terenul aferent ţine găini, iepuri. Are o grădină de toată frumuseţea. Iar primarul i-a sugerat de curînd să cumpere casa (la un preţ simbolic, căci primarul era prieten cu proprietarul şi i-a zis că va face presiune să i-o lase pe nimic). Ah da, uitam: mireasa băiatului mai mare cu care călătoream era chiar fiica prietenului său francez fermier. Urmau să se căsătorească chiar în aceeaşi toamnă. Cu actele în regulă, bărbatul în sfîrşit a putut reveni acasă. În prima sa vacanţă de cînd plecase. Să-i arate norii Moldova. Să-i ajute Dumnezeu şi în continuare!


Restul persoanelor (vreo 5 la numar) călătoreau doar pînă la Bucureşti. Fiecare cu „afacerea” lui, căci nimeni din ei nu avea bagaje exorbitante. Nu ştiu dacă erau ruşi, dar vorbeau cu toţii ruseşte.


Aşadar, componenţa etnică era următoarea:


6 moldoveni (autorul acestor rînduri, familia de mai sus şi doi şoferi)

1 francez (mireasa băiatului)

5 rusofoni (vă rog să nu căutaţi conotaţii negative aici).


În fond, nu are prea mare importanţă ce am scris mai sus. Nu au fost niciun fel de tensiuni sau discuţii (românofobe sau rusofobe) pe toată durata călătoriei. Am discutat practic cu fiecare din pasageri. Fiecare cu grijile sale. Banale şi lumeşti.


Într-un sfîrşit, în plină noapte, dupa ce am aşteptat cuminţi în coadă, am ajuns şi noi la ghişeul vămii. La controlul paşapoartelor şi al bagajelor. Partea moldovenească. Am fost rugaţi să coborîm fiecare cu bagajul său şi să ne aliniem la o gheretă.


Şi iată aici am simţit toată puterea culorii paşaportului! Eram ultimul în coadă, căci valiza mea voluminoasă era la fundul bagajelor şi am recuperat-o la urmă. Grănicerul controla migălos fiecare paşaport, apoi, după ce se aplica ştampila, urmai la o masă unde vameşul controla bajele. La fel de minuţios...


Am avut tot timpul să observ care şi ce paşaport avea...


Per total au fost:


5 paşapoarte româneşti (vişinii)

5 paşapoarte moldoveneşti (albastre)

2 paşapoarte franceze (vişinii)


Et oui, chers amis, paşaportul meu este francez! Ceea ce m-a scutit de întrebări tîmpite la ghişeu şi un control mai mult formal al valizei (a fost suficient doar s-o deschid).


Am să vă las să vă dumiriţi ale cui erau paşapoartele româneşti... Atunci cînd capul nu-ţi este îmbuibat cu prostologii ideologice oamenii devin mai buni, prietenoşi şi mai... omănoşi? Economiştii ar spune raţionali. Ce se întîmplă cu ei cînd îi apucă damblaua turmei? Cînd îi mînă cîte un „lideraş” ce face spume la gură şi fîlfîie steaguri, şi aruncă în gloată cu lozinci? Pînă la urmă, dacă ura ne înceţoşează pănă-ntr-atît retina ochiului şi ne încătuşează neuronii în cristale reci (desenate de alţii), poate ar fi timpul să fim, fără vînturi şi slogane, cel puţin raţionali? Căci ura şi duşmănia nu sunt raţionale. Acei 5 (da, aţi intuit probabil: toţi acei 5 rusofoni aveau paşapoarte româneşti) au făcut-o din considerente anume raţionale. Şi nu pot decît să salut raţionalitatea lor. Şi să le doresc să rămînă raţionali în oricare altă circumstanţă.


La vama românească totul a fost rapid. Fără migală inutilă.


Detest frontierele. Toate frontierele! Fără excepţie. Şi consider că toată lumea ar trebui să-şi facă paşapoarte vişinii. Pentru a scăpa de frontiere.


Discursul „antidiscriminare” a devenit astăzi parte indisociabilă a discursului politic. Este politically correct să te pronunţi împotriva discriminărilor de tot soiul. Pînă şi noţiunea de echitate socială devine astăzi „limbă de lemn”: un adevăr recunoscut de către toţi, chiar şi de acei care nu-l respectă... Este un progres indiscutabil, deşi lemnificarea acestui discurs duce la tocirea sentimentului de urgenţă.


Doar că treptat-treptat această discriminare s-a deplasat spre... culoarea paşaportului. De ceva timp nu culoarea pielii îţi determină rîndul, poarta sau locul pe care trebuie să-l urmezi, ci culoarea paşaportului. „For european citizens only” vă spune ceva?


Mă întreba acum cîteva zile o persoană apropiată: „Iată, am adunat actele pentru cetăţenia românească, dar ai noştri au zis că de la anul vom circula fără vize în Europa. Tu ce crezi? Mai are rost să depun dosarul?”


Iată ce i-am spus: „Întreabă-te cîtă încredere ai în declaraţiile şi promisiunile politicienilor noştri. Şi nu uita că vrabia din mînă valorează mai mult decît barza din cer”.


 

*Din franceză: „Sunt tentat să cred că omul este, în esenţă şi la general, bun şi onest dacă circumstanţele i-o permit şi că oamenii de obicei se străduie să facă cum e mai bine.”

Partager cet article
22 novembre 2013 5 22 /11 /novembre /2013 21:34

Articol scris pentru  Platzforma.md (PZF)

(Photo: Alexandra Bellamy)

 

După 20 de ani de la proclamarea independenţei Republicii Moldova, deficitul unui discurs critic bine construit şi conturat, suficient de credibil pentru a avea repercusiuni directe asupra opiniei publice şi a factorilor de decizie se simte din ce în ce mai acut.

 

Paradoxal, evenimentele din 2009 au prejudiciat destul de mult edificiul unui discurs critic şi în permanenţă vigilent, destul de şubred încă, construit cu atîta migală în ultimii ani. Mulţi din acei care au constituit aşa-numita „societate civilă” s-au integrat masiv în instituţiile noii puteri, iar lipsa de progrese notorii în societate pe urma acestei migrări (confortînd faimosul dicton: „Toţi sunt la fel!”) a erodat sensibil credibilitatea discursului critic în R. Moldova.

 

Aceste instituţionalizări permanente (şi inevitabile ?), dar şi bagatelizarea criticii pînă la criticanism prin instrumentalizarea discursului critic de către indivizi sau grupuri de interese în continuă luptă pentru ascensiune la putere nu a favorizat dezvoltarea producerii de „gîndire” suficient de credibilă pentru a fi ascultată, dar mai ales auzită.

 

Voi încerca, în rîndurile care urmează, să detaliez cîteva aspecte legate de construcţia credibilităţii discursului critic, aplicat la realitatea din Republica Moldova.

 

copilul si troleulAcum aproape un sfert de secol zidul care separa Europa, şi odată cu el o ierarhie simplă şi clară a valorilor şi reprezentărilor, dispărea. Halucinant de rapid…

 

Deşi existau în paralel mai multe grile valorice, aparent antagoniste, coabitarea lor (oricît de dramatice sau chiar tragice ar fi destinele umane măcinate de această contradicţie) părea stabilă şi clară pentru toată lumea: puterea era putere (călăuză spirituală sau tiran), disidenţii erau disidenţi (eroi sau duşmani ai poporului), iar de cealaltă parte era o altă lume (duşmanul de moarte sau Eldorado).

 

Discursul critic se construia în funcţie de grilele existente respective: acel oficial şi acel „disident”… Într-un mod oarecum parodoxal, dar ambele lumi din acea perioadă dihotomică, „sistem totalitar” vs. „lumea liberă”, vehiculau aceleaşi valori morale. Adevărata contradicţie nu se situa în sistemul de definiţii al „binelui” şi „răului”, dar în mijloacele de a ajunge la „bine”.

 

Blocul de Est însă cădea. Anumiţi analişti consideră astăzi că originile acestei căderi se situau îndeosebi în domeniul economicului şi mai puţin în setea nesăbuită de libertate a indivizilor: în URSS Vîsoţki era un adevărat star şi pînă şi şefii KGB-ului împreună cu sultanii de partid îl ascultau cu plăcere; România înregistra cel mai mare număr de comunişti pe cap de locuitor din Europa… Pentru cazurile cu adevărat „grave” regimurile deschideau niţel supapa şi evacuau elementul patogen în afară, fără a mai avea nevoie să recurgă la epurări masive. România socialistă a organizat pînă şi un comerţ în toată legea vînzîndu-şi literalmente cetăţenii proprii Israelului şi Germaniei, operînd astfel şi un soi de epurare etnică în concordanţă cu un naţionalism autarhic afişat. Toată lumea ştia ce se poate şi ce nu se poate şi, dacă respectai convenienţele de rigoare (aici nu ne întrebăm care este preţul acestui conformism), gradul de libertate individuală era relativ important. Adevărata suferinţă (fac referinţă doar la ultimii ani ai blocului sovietic, bineînţeles) era cea a unor oameni de creaţie, sensibilitatea şi elanul lor creator sufocîndu-se sub calota de gheaţă a marelui cenzor, multiplicat şi infiltrat la toate nivelele ierarhiei societale. Dar oricît de importanţi ar fi aceşti artişti, suferinţa lor rămîne una „elitistă”, care nu a fost împărtăşită cu adevărat de mulţime decît odată cu apariţia frustrărilor economice în masele largi, furnizînd un alibi moral pentru revendicările mercantile „păcătoase” ale celor „proşti, dar mulţi”…

 

Cît priveşte Republica Moldova, situaţia se agrava şi din cauza discriminărilor etnice (deşi alternată periodic de discriminări pozitive, cf. T. Martin, 2001) practicate de către puterea centrală unională, ascensiunea socială mai fiind condiţionată şi de o alienare a identităţilor individuale, o renunţare sau rescriere a istoriilor personale (în sensul amintirii unui trecut personal). Ceea ce nu a fost, orice s-ar spune, o condiţie insurmontabilă pentru mulţi „feciori ai neamului”. Dar pînă şi această „ofrandă” („cînd am o bucurie, partidului o duc” – B. Istru) nu-ţi garanta nimic: tragismul şi burlescul dictaturii se manifesta aici în toată splendoarea lor.

 

Subit însă toate acestea dispăreau. Şi odată cu dispariţia zidului dispărea undeva şi grila de valori de altă dată. Dispărea soclul pe care se construia şi un anumit discurs critic… De acum înainte prezentul şi viitorul se defineau prin relaţia faţă de trecut. Trecutul comunist e rău. Tot ce e anticomunist e bun. Toţi acei care se opun noului „bine” sunt catalogaţi drept „comunişti”. Orice tentativă de critică a noii orînduiri „anticomuniste” nu poate fi decît o reminiscenţă şi un atavism „comunist”.

 

Intransigenţa discursului anticomunist îşi are originea atît in extazul pseudo-eliberator al maselor care îşi (re)găseau „ghizii spirituali” interzişi cîndva şi care, la rîndul lor, se regăseau – iată – în vîrful Parnasului (plus toţi acei care şi-au schimbat foarte abil şi uşor blana peste noapte: nu a fost nevoie de schimbat decît cîteva substantive în retorica lor, componenţa verbală rămînînd aceeaşi), cît şi în concursul nemijlocit al elitelor sociale (în mare parte compuse din elita de partid nomenclaturistă), care au preferat o camuflare anticomunistă cu tentă emoţională (uneori isterică) a trecutului unei analize şi cercetări „la rece” a acestui trecut. Lesne de înţeles de ce…

 

În afară de cele menţionate mai sus, în Republica Moldova a mai existat, şi mai există încă, un conflict numit „etnic” sau, mai recent, „identitar”. Oricare ar fi originea acestei confruntări, ea este una cvazi-obiectivă, din moment ce însăşi apartenenţa la o etnie (sau la grupul de vorbitori al unei limbi) înscrie individul în lista unui clan beligerant.

 

Credibilitatea producătorului de discurs critic autentic şi valoros trece în mod obligatoriu prin marcarea unei rupturi cu propria „tabără identitară” militantă, cu corolarul său inevitabil – acuzări de „înaltă trădare” din partea acesteia…

 

În mare parte, ceea ce se declamă astăzi în sfera publică din R. Moldova este produsul confruntării identitare. Iar confruntarea înseamnă partizanat. Or criticanismul militant omniprezent nu este „discurs critic”. Retorica partizană este definită prin violenţă verbală şi superficialitate. Din totalitatea unui presupus „adevăr obiectiv” fiecare parte alege exemplele şi argumentele care îi coroborează discursul – departe de ambiţiile exhausitive şi holistice ale unui discurs critic de calitate!

 

Un partizan nu poate fi obiectiv prin definiţie. El „uită” abil anumite evenimente sau realităţi, pune emfază pe altele, în funcţie de necesităţile momentului şi „linia ideologică” a taberei sale. Partizanul nu este credibil decît în funcţie de utilitatea pe care o are în (şi doar în) grupul său beligerant, în aşa fel căpătîndu-şi importanţa rîvnită. Astfel, el devine ori un „guru” pentru ai săi, ori un „duşman de moarte” pentru ceilalţi. Şi cu cît este mai mare „importanţa” lui în grup, cu atît intensitatea acestor calităţi este mai mare. Oare nu acesta este rolul rîvnit de politicieni?

 

Dar un partizan mai este şi remunerat! Indiferent de forma recompensei, mai devreme sau mai tîrziu partizanul îşi va materializa „succesul” într-o formă cît se poate de tangibilă. Faimoasa întrebare „Dar ce ai tu din asta?” este prezentă de îndată ce apare o tentativă cît de cît timidă de a formula o critică în public.

 

Cu atît mai mult cu cît exemple destul de recente există cu duiumul: ceea ce începea să se definească drept „societate civilă” şi care încerca să producă un discurs critic credibil a dispărut odată cu migrarea masivă spre „putere” începînd cu 2009. Toţi au văzut ce „au avut ei din asta”, iar lipsa unei schimbări sistemice notabile în societate a adus mari prejudicii credibilităţii oricărui produs critic pînă astăzi.

 

Subiectul remunerării nu este unul inocent. Acolo unde regimurile totalitare controlau şi reprimau prin cenzură (cu eficienţă limitată, unii considerînd că cenzura este una din cauzele majore a apariţiei multor capodopere: „Încheierea o şopteam, graţios, pentru a mă bucura de exaltarea cu care Arta îşi proclama şi îşi parodia, în acelaşi timp, adevărul: „În poezie/ ceea ce contează nu-i conţinutul/ ci Forma.” Eram satisfăcut. Reuşisem să găsesc forma codificată a aversiunii faţă de Tiran” – N. Manea, „Despre clovni: Dictatorul şi Artistul”, Polirom, 2005. p.75), regimurile actuale bat cu banul, o formă de represiune mult mai eficientă. Ar fi de menţionat că remunerările au fost şi rămîn aceleaşi ca formă, dar erau mult mai importante în regimul totalitar, el fiind eminamente politic şi existînd prin discurs. Respectiv producătorii de discurs pro-regim erau chiar centrul nevralgic al sistemului şi retribuiţi în consecinţă.

 

Pentru ceilalţi, fără „legitimaţie” de la regim, realitatea se prezintă altfel: dacă pe timpuri regula generală era „Închide-ţi fleanca [de vrei să defăimezi regimul]!”, astăzi deviza generală ar fi ceva de genul „Trăncăneşte sănătos!”… Cenzura într-un fel legitima importanţa discursului. Nu era cenzurat oricine! Iar în mod oficial puterea oferea dreptul la critică doar „partizanilor”. Astăzi cenzură nu există. În schimb continuă să existe puterea selectivă a… puterii! Care continuă să remunereze „partizanii”.

 

În fond, discursul critic este un lux: elaborarea „gîndirii” necesită timp. Time is money! Regula zilelor noastre nu ne lasă mare alegere: ori devii un „remunerat” ori… un Diogene. Pentru a avea dreptul moral să spui „Fereşte, îmi astupi soarele!” trebuie să te limitezi la un trai în butoi. Este oare acceptabil astăzi un astfel de mod de trai? (În special în condiţiile cînd a avut loc şi o deformare valorică, „binele” fiind asociat din ce în ce mai des cu o bunăstare materială: „Если ты такой умный, тогда где же твои деньги!?

 

Oricare ar fi răspunsul la această întrebare, finanţarea procesului de producere a gîndirii devine o lectură necesară pentru justificarea credibilităţii discursului însuşi. Diogene nu are finanţare, deci este perfect credibil, chiar şi în erori!

 

Într-un fel, Diogene este exemplul perfect al disidentului sau rezistentului clandestin într-un sistem totalitar. Depănat pînă la capăt (dar insuportabil prin violenţa lui), acest gînd poate fi dezvoltat: adevărata libertate a gîndirii nu poate fi atinsă decît atunci cind îţi este luat totul: în GULAG?!… Dar a fi un Diogene în GULAG este uşor: căci nu este o alegere proprie.

 

Finanţarea nu include doar asigurarea unui proces de producere a gîndirii, dar şi distribuţia produsului final. Dacă e să ne aventurăm şi să încercăm o clasificare, am putea distinge (indiferent de perioadă) canale de distribuţie instituţionalizate şi cele de tip „samizdat”. Din momentul în care există instituţionalizare, nu mai putem vorbi cu adevărat de independenţa (deci credibilitatea) „gînditorului”. Credibilitatea lui este externalizată şi devine una din funcţiile principale ale instituţiei. Deseori are loc şi un fenomen dublu, comentarii de genul „opinia autorului nu coincide neapărat cu opinia editurii” fiind destul de frecvente şi contribuind la justificarea credibilităţii discursului. Notorietatea instituţiei devine în acest mod o problemă majoră, cu atît mai mult în R. Moldova, unde interogările despre sursele de finanţare ale trusturilor media au ajuns adevărate subiecte politice.

 

Formele „samizdatului”, costisitoare şi relativ uşor de combătut în format clasic, de hîrtie, devin astăzi, odată cu democratizarea accesului la Internet şi a reţelelor de socializare, o oportunitate unică pentru apariţia unui veritabil discurs critic, căci costul şi accesul la reţelele de distribuţie este unul foarte mic. Rămîne însă perfect valabilă întrebarea referitor la finanţarea producerii gîndirii…

 

Cu toată impertinenţa celor afirmate, nici disidenţii şi nici discursul politic nu au distrus totalitarismul. Oponenţii ideologici ai regimului, vorbind acelaşi limbaj, nu au putut niciodată concura în materie de mijloace de producere şi distribuţie cu puterea absolută.

 

Dar atunci cînd economicul a învins, disidenţii au căpătat în sfîrşit aură de eroi/martiri în imaginarul publicului larg. Notorietatea lor a devenit un fel de recompensă post factum. Dar au căpătat ei oare şi destulă credibilitate? Cu certitudine răspunsul este pozitiv, dar numai în raport cu statutul lor de altădată şi cu epoca respectivă. Este credibil mesajul lor actual în raport cu instituţiile societale de astăzi? Cu siguranţă, nu doar statutul de disident ar trebui să determine credibilitatea discursului lor. Cazul Soljeniţîn – şi al altor foşti disidenţi convertiţi după 1990 la naţionalism – sînt elocvente din acest punct de vedere.

 

Discursul politic occidental, articulat în mare măsură pe combaterea totalitarismului comunist, a devenit brusc, odată cu căderea regimurilor din Est, lipsit de o bună parte din conţinut şi trece printr-o perioadă de reinventare. Economicul, folosit pe timpuri drept armă într-o bătălie ideologică de factură politică, a detronat astăzi creatorul său. Pe viitor însă subordonarea economicului va fi inevitabilă, căci criza actuală (economică) este în mare parte cauzată de „deregularizarea” relaţiilor economice începută în anii ’80 ai secolului trecut (posibilă doar odată cu agonia blocului de Est) şi erijarea economicului la rang de politic. Locul pe care îl ocupă astăzi în societate subiectele majore ale economicului, corporaţiile, este mult mai important decît îl cere bunul simţ. Obiectivul major al firmei (subiectul principal al economicului) este maximizarea funcţiei profit, ţinînd cont de constrîngeri. Iar aceste constrîngeri au fost (şi vor trebui să redevină!) zona exclusivă a politicului. Politicul trebuia pe timpuri să demonstreze că ştie să creeze „binele” (acelaşi în ambele sisteme) într-un mod mai eficient decît adversarul său de peste zid. În căderea sa, zidul a zdruncinat, din păcate, pînă şi noţiunea de „bine”…

 

Dar a combate astăzi economicul prin arme economice este la fel de inutil şi disperat precum era disidenţa în epoca totalitarismului. Boicotarea produselor Nike, Nestle sau Danone nu a prejudiciat deloc vreuna din aceste multinaţionale. Soluţia rezidă, fără îndoială, în reactivarea politicului şi a discursului critic. Iar pentru a fi urmat, discursul critic trebuie să fie CREDIBIL.

 

Se caută Diogeni ai timpurilor noi!

 

 

 

Bibliografie:


1. Yegor Gaidar, "Collapse of an Empire. Lessons for Modern Russia", Brookings Institution Press, 2007

2. Norman Manea, „Despre clovni: Dictatorul şi Artistul”, Polirom, 2005.

3. Terry Martin, "The Affirmative Action Empire: Nations and Nationalism in the Soviet Union, 1923-1939", The Wilder House Series in Politics, History and Culture, 2001


Partager cet article
21 novembre 2013 4 21 /11 /novembre /2013 13:59

Cuvîntul “ Platzformă” este plin de sens pentru acei din cetăţenii moldoveni care au ales să-şi încerce norocul (sau mai curînd să scape de ne-noroc) la Paris… El trimite cvazi-automat la două noţiuni direct legate de cotidianul emigraţilor din regiunea pariziană:

Platz”: în jargonul emigraţilor (există unul deja!) este denumirea locurilor mai mult sau mai puţin amenajate (dar deseori deloc) unde sunt amplasate cîteva „caravane” (mobil-home) de către proprietari de teren puţin scrupuloşi în care locuiesc emigraţi veniţi să facă un ban pentru care achită o chirie de 200-300 de euros lunar.

Platformă”: un alt cuvînt atît de familiar nouă, new-parizienilor, el denumind eliptic o reţea de magazine - „La Plateforme du Bâtiment” - de vînzări angro a materialelor de construcţie, domeniu în care lucrează majoritatea bărbaţilor emigraţi în Franţa. Dar mai este şi un loc unde se adună acei în căutare de lucru cu ziua sperînd să dea peste un patron ce duce lipsă momentană de braţe de muncă, etapă dureroasă şi dificilă prin care au trecut mulţi din acei nou-sosiţi...

Nu cred că Vitalie Sprînceană şi Petru Negură sunt la curent cu această corespundere omonimică şi nu cred că, atunci cînd au ales numele noului site, au ţinut cont de ea. Oricum, iată, v-am prezentat şi o nouă latură simbolică, care, hazardul proceselor denominative!, este în armonie totală cu conţinutul şi obiectivele Platzformei.

Recunosc: atunci cînd am primit propunearea de a participa la proiect şi am citit numele noului site, m-au trecut fiori...

 Platzforma.md a fost lansată acum două zile! Iată MANIFESTUL la care ader totalmente:

 pablo-chignard_Moldova.jpg

Photo: Pablo Chignard

 

„Platzforma.md (PZF) îşi propune să devină un spaţiu virtual (deşi nu mai puţin real) de reflecţie şi atitudine critică. Prin publicarea unor discuţii şi analize calificate ale anumitor fenomene şi problematici sociale neglijate sau manipulate în spaţiul public (inegalităţi, vulnerabilitate, opresiune, identităţi, culturi, ideologii etc.), PZF aduce în prim plan interpretări necesare pentru deconstruirea înţelegerilor dominante ale acestor fenomene în societatea noastră. Totodată, PZF doreşte să contribuie la lărgirea discursului public în Moldova prin includerea unor puncte de vedere marginalizate sau ignorate, precum și prin găzduirea unor întîlniri între viziuni diferite sau opuse.

O serie de fenomene prezente în societatea din R. Moldova în ultimii ani – monopolizarea pieței mass-media de către agenţi economici netransparenţi, comercializarea presei și sacrificarea calității şi considerentelor etice în numele profitabilității economice, multiplicarea în spațiul public a unor discursuri intolerante, discriminatorii sau cu accente discriminatorii, criza profundă din sistemul educațional ce limitează accesul studenților la ideile și dezbaterile curente din domeniu, cenzura informală a discursului public, excluderea unor grupuri marginale (săracii, romii, persoanele cu dizabilităţi, persoanele LGBT etc.), nivelul scăzut de cultură și educație civică şi politică a cetățenilor, justifică, în opinia noastră, necesitatea unui portal de atitudine, analiză și critică socială. Amplificarea unor discursuri intolerante – fie ele motivate din punct de vedere etnic sau religios, pe fundalul acutizării aşa-zisei „crize identitare” – ne-au convins că dezbaterile și „luptele de idei” constituie un mijloc crucial în procesul de comunicare, informare şi în ultimă instanţă de democratizare a societăţii. Diversele forme de intoleranță şi discriminare (șovinism, sanism, rasism, sexism etc.) şi fenomenele negative pe care acestea le generează (inegalităţi, excluziune, opresiune etc.) pot fi diminuate şi chiar eliminate, credem noi, prin contribuţia unor dezbateri calificate și conştiente de dimensiunea civică a acestor luări de poziţie.

În același timp, o serie de discursuri și practici – politicile economice ale capitalismului „sălbatic”, tranziția negîndită la economia de piață, sărăcirea masivă a unor grupuri sociale atît în zonele rurale ale țării, dar și în orașe, mai ales ca urmare a procesului de dezindustrializare, corupția politică la nivel central și local, proliferarea oligarhiilor politice și economice la adăpostul unor construcții mitologice precum „economie de piață”, „integrare europeană”, „democrație”, „unionism” – au fost abordate necritic, fiind sustrase reflecției, deși acestea influențează în mod decisiv viața cetățenilor Moldovei. PZF vrea să supună această stare de fapt unui examen critic şi astfel să participe la îndreptarea ei.

Un discurs critic informat şi o discuţie amplă stimulată de acesta ar conduce la erodarea stereotipurilor, prejudecăţilor şi a altor „reflexe” de gîndire care susţin fenomenele socio-politico-economice pomenite mai sus, ar contribui la depășirea blocajelor în comunicarea dintre diferite grupuri sociale (etnice, religioase şi de statut social) şi ar pune baze reînnoite (clădite pe principiile echităţii) pentru o coeziune şi o solidaritate sporită în societatea noastră.

Lipsa de dezbateri publice pe anumite chestiuni de importanţă (de ordinul celor menţionate mai sus) este o poziţie comodă. Totuşi, istoria mai mult sau mai puţin recentă ne învaţă că slăbiciunea discursului critic în anumite perioade şi spaţii geografice şi culturale (de exemplu, anii 1930 în Europa, dar și tranziția post-sovietică) au permis radicalizarea unor regimuri politice, încetăţenirea unor discursuri de propagandă şi punerea în aplicare a unor măsuri cu consecinţe dezastruoase pentru comunitatea locală şi mondială (pentru a nu aminti decît holocaustul, crimele staliniste sau epurările etnice din fosta Iugoslavie). Situaţia actuală a societăţii noastre ne aminteşte în multe privinţe de perioade în care au înflorit diverse mişcări şi regimuri autoritare. Istoria încă nu ne-a vaccinat împotriva unor cataclisme sociale în stare să explodeze în orice moment pe fundalul unor crize sociale de profunzime, însoţite de o comunicare publică parţială şi puternic distorsionată de interese personale şi corporative. În lipsa unor dezbateri şi reflecţii critice de anvergură, riscăm să devenim martorii – neimplicaţi – ai unui sistem bazat pe opresiune şi injustiţie, care odată exacerbat, poate da naştere unor manifestări sociale şi politice de factură autoritară.

PZF nu urmăreşte să devină o comunitate omogenă a unor părtaşi de idei şi de poziţie, să producă şi să difuzeze păreri şi mesaje pentru uzul unui cerc circumscris al unor semeni (după principiul „the medium is the message”), nici nu pretinde să instituie un discurs ortodox (un alt „-ism”). Aşa cum s-a pomenit mai sus, PZF vrea să favorizeze desfăşurarea unui schimb de idei şi de poziţii nu neapărat convergente, dar în mod necesar multilateral informate, în scopul stimulării unei comunicări şi reflecţii sociale eminamente critice şi „dialogice”, opuse prin definiţie unor luări de poziţie partizane şi unei gîndiri înţepenite de scheme ideologice implicite şi de un bun simţ iluzoriu.

Cinismul (guvernanţilor), zeflemeaua (decidenţilor de rang mediu) şi neîncrederea generalizată (a oamenilor de rînd) erodează din fundament posibilitatea însăşi a oricărui proiect de anvergură iniţiat din bună credinţă în folosul şi binele unei comunităţi şi a societăţii în genere. Aceste manifestări anomice întreţin totodată un liant paradoxal în baza unui complot al societăţii împotriva ei însăşi, în interesul unei căpătuiri sau supravieţuiri individuale de moment. Spiritul critic de la care se revendică platforma noastră este contrar acestei stări de spirit corozive din societatea noastră. Dimpotrivă, PZF va căuta să repună în drepturi anumite principii morale, de dreptate şi solidaritate umană, fără de care încrederea faţă de aproapele nostru şi speranţa în viitor devin nişte noţiuni lipsite de sens, iar comunitatea este surpată din interior.

Spiritul critic şi reflexiv este expresia năzuinţei noastre – şi sperăm contribuţia noastră pozitivă – pentru o lume mai dreaptă, mai bună.”

Partager cet article
15 novembre 2013 5 15 /11 /novembre /2013 02:14

 Mulţi nu vor accepta o deconstrucţie a identităţii lor, o demontare a mecanismelor identificării, căci astfel îşi simt ameninţate proiectele lor de viaţă.",

Tamara Cărăuş, „Capcanele identităţii” (Cartier, p. 54)

 

Capcanele-identitatii.JPGCum s-ar face că ai sta la marginea unui hăţiş. O pădure neagră şi încîlcită căreia nu-i vezi capătul. Şi ai dori să vezi ce creşte în pădure, căci vii cu o armată de teorii şi un spirit cartezian care nu suferă lucruri neelucidate.

 

Deschizi o carte şi la prima pagină găseşti o descriere despre cum arată un stejar. Şi atunci priveşti pădurea şi zici : « Ah, cîţi stejari frumoşi ! ». Nu sunt toţi la fel (chiar îţi spunea cineva că ar exista şi alte bizarerii precum frasinii, de exemplu), dar parcă coincid statistic cu descrierea din manual. Şi parcă totul e clar… Pînă la primul ghimp !

 

Şi atunci cauţi din nou : şi la a doua pagină a marii enciclopedii găseşti o descriere despre cum arată un brad. Şi atunci mai priveşti pădurea şi zici : « Ah, ce stejari frumoşi şi ce brazi falnici ! ». Deci statistic parcă corespunde : ce e cu frunze e « stejar », ce e cu ace e « brad » (deşi ai auzit cîndva că ar mai fi şi pini tot cu ace). Şi parcă totul e clar… Pîna la prima scoarţă albă !

 

Şi atunci cauţi din nou : şi la a treia pagină a cărţii atotştiutoare găseşti o descriere despre cum arată un mesteacăn. Şi atunci mai priveşti pădurea şi zici : « Ah, ce stejari frumoşi, şi ce brazi falnici, şi ce mesteceni misterioşi ! ». Şi parcă totul e clar… Şi dai să treci prin pădure, dar nu poţi… Pină la primul arbust cu spini… Care nu este brad. Şi nici stejar. Şi nici mesteacăn.

 

Şi atunci stai la marginea hăţişului ca la începuturi. Şi vine autorul cărţii atotştiutoare şi-ţi zice să treci prin pădure, căci statistic vorbind totul coincide. Şi îi arăţi măceşii, şi murele, şi porumbrelele de printre stejari, brazi şi mesteceni… Şi el te priveşte mirat şi zice : « Taie ! Dacă nu intră în statistici, atunci taie, ce te încurcă ? »…

 

Şi atunci iai cartea groasă şi boţeşti cu ea nasul cărturarului atotştiutor şi îl trimiţi la muma dracilor! Că doar nu vei fi stricat frumuseţea de pădure de dragul unor statistici ?!

Partager cet article
7 novembre 2013 4 07 /11 /novembre /2013 01:08

Şi este chiar bine că dînsul a plecat, în caz contrar, de mai rămînea, ar fi putut schimba lumea cu căldura, cu dragostea şi limpedea lui lumină. Însă aşa ceva deja nu i-ar fi iertat-o nimeni dintre ei… Pentru că el este chiar TRECUTUL LOR.

Leo Butnaru, „Ruleta românească (nuveleta „Sui memoria”)”

 

În acea primă şi ultimă zi a anului 2222ray-bradbury.jpg

Ultimul cititor a luat ultima carte

Şi a pus-o pe raftul ultimei biblioteci

A luat apoi un ultim chibrit

Din ultima cutie de chibrituri

De pe faţa pămîntului.

 

Şi a dat foc !

 

Şi o lume-ntreagă a ars în flăcări !

 

Fiindcă atunci cînd eşti ultimul

Nu urmează nimeni

Nu urmează nimic

 

 

Şi eternitatea are valoare de clipă

 

Iar peste 222 de ani,

Nano-arheologi vor încerca

Să descifreze înţelesuri

În rămăşiţe de cenuşă

Dar nu vor înţelege nimic

 

Căci

 

În acea primă şi ultimă zi a anului 2222

Ultimul cititor a luat ultima carte

Şi a pus-o pe raftul ultimei biblioteci

A luat apoi un ultim chibrit

Din ultima cutie de chibrituri

De pe faţa pămîntului.

 

Şi a dat foc !

Partager cet article
6 novembre 2013 3 06 /11 /novembre /2013 01:51

Cît dai să te trec dincolo ?

 

Acolo, de cealaltă parte

Rîuri curg lin

Calde ca laptele mamei

Şi limpezi ca o lacrimă de tatăfrederic-jadot_le-passeur.jpg

 

Acolo, de cealaltă parte

Mesele stau întinse

Şi ziuă şi noapte

Şi ziuă şi noapte

Şi te-aşteaptă ai tăi

Toţi ai tăi

Cu cupele ridicate

Şi-o mamă

Şi-un tată

Şi-o soră

Şi-un frate

 

Acolo, de cealaltă parte

Durerea e interzisă prin lege

Şi ţi se administrează

Cîte-o transfuzie

Cînd frica

Ori frigul

Îţi intra în coaste

 

Acolo, de cealaltă parte

Cîmpuri de fragi

Roşesc la soarele moale

De primăvară

Şi nu te mai saturi

Şi nu te mai saturi

 

Acolo, de cealaltă parte

Ciocîrlii cîntă în loc de cocoşi

Şi vulturi stau de strajă

Pe stîlpii din poartă

Şi-o barză cu struguri

Te-aşteaptă din noapte

 

Acolo, de cealaltă parte

De cealaltă parte…

 

Cît dai să te trec ?

Ce ai şi cît dai ?

 

 

Imagine: Frédéric Jadot, "Le passeur"

Partager cet article

Despre PUNCT-ul din .FR

Poveşti, povestioare, gânduri, reflecţii, idei mai profunde şi mai superficiale, grave si ilariante... un punct de vedere şi doar atât. Doar un punct în imensitatea blogurilor. Doar un punct din atâtea altele dispersate în nebuloasa reală si virtuală. Doar un punct. Deşi... câte odată nu-ţi lipseşte decât un punct pentru a fi un i! 

"De sus, din vârful săptămânii,
să le rânjesc urlat, scârbos:
iubesc doar locul nu stăpânii,
precum fac câinii pentr-un os.

Şi iarăşi şapte gospodine
să dea cu bolovani în mine,
iar eu să urlu, urlu-ntruna
atât cât n-o apune luna."  Nichita Stănescu

Rechercher