Overblog
Suivre ce blog Administration + Créer mon blog
27 février 2013 3 27 /02 /février /2013 16:33

Our people are good people, our people are kind people. Pray God someday kind people won't all be poor. Pray God someday a kid can eat. And the associations of owners know that some day the praying would stop. And there's the end.,

John Steinbeck, „The Grapes of Wrath”*

 

Sătul de analize şi reflecţii sterile (căci oricum nu este nimic mai clar în toată daravera şi AIEiureala din acest început de ’13 drăcesc) am zis să cobor şi eu să văd ce mai face cunoscutul cela al meu (să-l numim T., căci este un perfect anonim şi cu desăvîrşire uitat şi abandonat în aceste vremuri de răstrişte).

 

Iar ca să abstractizăm şi mai mult, vă propun să mă acompaniaţi în oricare din „barurile” din satele noastre de după raza de 30-40 km de Chişinău.

 

T. este o autoritate în mahala. Are în jurul a 50 de ani, deşi arată mult mai bătrîn. Este încă “în forţă” şi destul de zdravăn, aşa că nimeni nu încumetă să se pună-n poară cu el. Mai ales cînd este băut ori atunci cînd caută să se „pohmelească”, adică mai întotdeauna cînd apare în public. Nu, el nu este un beţiv. Atunci, însă, cînd este sobru, îşi caută de treabă prin gospodărie sau pe ogor. Şi nu este vina lui că unica posibilitate de a ieşi în lume este barul... Rating-ul lui creşte nemaipomenit (şi în aceste momente depăşeşte orice post de teveziune pe o rază de 2-3 km) atunci cînd vine la bar, căci T. are o soţie în Italia şi se mai rătăcesc şi ceva bani prin buzunarele lui, din care el, fire mărinimoasă, pune şi cîte o bericică sau „sută” muşteriilor de alături.

 

xxx

 

beci_parasit.jpg „Aaa, iar tu? Bei o „sută”? Da o bere? Hai, nu te "fărîma"... Mă rog, berea noastră nu-i ca la voi, că noi sîntem oameni simpli... ia o „sută” dacă-ţi spun, că nu-i „palionaia”, eu mă pricep.

 

Tare voi sînteţi hîtri... da eu am să-ţi spun ceva: sînteţi toţi nişte mucoşi pe lîngă mine... cîte-am văzut eu la viaţa me, e-he-he... tu-mblai pe sub masă ori încă nu erai cînd eu luptam în Afganistan... eu nu-s de azi pe lumea asta şi nu-s făcut cu degetul... iaca tu cu partidele estea îmbli, da eu am să-ţi spun că toţi îs de-un fel: nişte bandiţi!... ia uite la primariu nostru: o-mblat cu Frontu Popular, după asta cu agronomii, după asta cu comuniştii, acum îi cu aiştea... da tu ai văzut ce casă are?... e-he-he, cît trebu să roghească a me ca să pot eu să rîdic una măcar în jumate ca la dînsu!... dacă ştiem eu atunci, acolo îl gîtuiam, că era un gunoi, un rîs, acolo, în autobusul cu care am mers la Chişinău la Marea Adunare Naţională.

 

Europa... care Europă?... îs vînduţi tăţi acolo... nu vedem noi Europa, cum nu-s eu balerină! tu şi, chiar crezi că, uite-aşă, au să ne lase ruşii în Europa?... că proşti mai sînteţi... ei pe noi ne călăresc de cînd lumea... în Afganistan numa băieţi de-a noştri şi de prin Asia erau... erau şi ruşi, drept, da tot de-aiştea necăjiţi... iaca nu prea ţin minte fecioraşi de „năcialnici” pe-acolo...

 

Măi băiete, noi stăm cu tancurile în coastă la Tiraspol!... tu ai văzut şi-o făcut din gruzini?... în două ceasuri nu rămîne 'nică din Moldova... şi cînd te gîndeşti că era să-i mîntuim atunci în Transnistria... noi eram gata, bre!... stăteam pe poziţii, tăt frumos, şi aşteptam ordin... tăţi băieţi cu armată şi experienţă în spate... şi pe Smirnov l-am arestat atunci... şi ce?: s-o dus Snegur la Moscova şi ne-o trimăs pe tăţi acasă... ori l-au cumpărat, ori l-au spăriet, cred că au avut cu ce.

 

Tăţi îs vînduţi, îţi spun eu. Bun, rău, da tot era cum era Snegur aista... atunci, cînd încă erau alegeri, Snegur trebuia să iasă din primul „raz”... s-o băgat alţii peste dînsul şi i-o luat voturile... au buimăcit lumea... amu unde-s tăţi „democraţii” ceea, în măsa?... aaa, nu ştii... nici n-ai să ştii... ştie el şini trebu.

 

Da aista: Roşca?... băi, eu am votat pentru dînsu, băi!... tătă vremea aşă: numa-numa, şi gata – bagă ei pe cineva şi tăt îi la loc...

 

Iaca amu iar: ian-te cum se mănîncă... care Europa?... nu ne lasă Moscova cu una cu două... îs vînduţi tăţi!... tu şi crezi că ei degeaba o închis graniţa cu românii?... apu iaca, să ştii... da cu Moscova, poftim: ai luat bilet şi te-ai dus...

 

Da eu am să mă duc la a me... că la ruşi n-am ce căuta... şi fără femeie – asta nu-i viaţă... uite-am dat la cetăţenie şi trebu d-amu să-mi vină răspuns... băietu l-am trimis la învăţat, că mam-sa de-atîta s-o dus: să-i plătească contractu, ş-apu s-a mai vede... poate vine şi el... da pe fată am s-o ieu numaidecît!... aici o-nchis şcoala... n-am cu cine s-o las... şi... ea-i fată, înţelegi?... nu-i treabă fără părinţi... am ajiuns zile... bărbat se cheamă... iaca: îmi plăteşte femeia băutura...

 

Aşă că lasă tu prostiile... nu faceţi voi nimic!... asta doar-de americanii să se-nţeleagă cu ruşii, altminteri  niş’cacum... hai, noroc!... mai toarnă, fa, cîte-o sută!”

 

xxx

 

Am ieşit cherchelit de-a binelea. Votka era totuşi dubioasă... Un băieţandru de vreo 10 ani mi-a cerut o ţigară. A legat capăt de vorbă: „Ce, ai stat cu badea T.?” Şi fără nicio întrebare din partea mea: „Da mămuca cu comuniştii a votat. Ei au dat cîte-o 100 de kile de cărbuni.”

 

Îmi vuia căpăţina şi eram şi enervat: ei ce-nţeleg oamenii ăştia în politică?! Că doar nu poate avea T. dreptate! Uite eu, care am făcut tocmai trei facultăţi, eu deţin adevărul, nu-i asa?

 

*„Oamenii noştri sunt oameni buni. Oamenii noştri sunt oameni cuminţi. Roagă-te lui Dumnezeu ca aceşti oameni cuminţi să nu devină într-o zi cu toţii săraci. Roagă-te lui Dumnezeu ca să aibă copiii lor de mîncare în fiecare zi. Şi asociaţiile proprietarilor ştiu că într-o bună zi aceste rugăciuni se pot termina. Şi atunci va fi sfîrşitul.”, John Steinbeck „Fructele mîniei” (traducere proprie)

Partager cet article

25 février 2013 1 25 /02 /février /2013 16:49

 

                                                                        „Я рассчитывал на больший интерес к свободе у наших людей. Нет, этого не получилось пока...”, M. Gorbachev

A erupt.

Ceea ce şi trebuia de demonstrat. a² + b² = c². A fost simplu şi elementar ca o teoremă. Boala a decurs exact cum scrie în manuale. Tratament nu s-a administrat la timp şi nimic nu a perturbat propagarea molimei.

Acum aş putea veni şi cu nişte mesaje jubilatorii: “ Ei, vedeţi? Nu ziceam eu? Am avut dreptate, nu?” Dar nu ar fi decît îngîmfare şi trufie cinică care, necătînd la ispită, nu se poate afişa public (hic, am făcut-o...). Dar nici nu pot minţi şi spune că sunt şocat sau îmi este „greaţă”… De-a lungul acestor ani am tot colectat şi împărtăşit cu Dumneavoastră, Stimaţi Cititori, simptomele acestei inflamaţii. Din această vară, după vizita mea acasă, simptomele deveneau certitudini.

(Uite aici veneam cu aserţiuni deloc echivoce. Planificam şi un text mai desfăşurat, despre „colaboraţionism”, dar se întîmpla Huntergate şi totul s-a accelerat, proiectele mele „editoriale”, în plină gestaţie, devenind evidenţe şi anulîndu-mi articolul nescris încă).

Dacă credeţi că va urma un text despre politicantropii noştri, greşiti amarnic. Ei nu mă mai interesează (cu mici excepţii, desigur). C’est donnant – donnant (anglo-saxonii zic win-win, dar aici ar fi mai potrivit lose-lose).

Altceva vă (îmi) propun: voi încerca să (-mi) explic cum de am ajuns noi unde am ajuns.

Să ne aducem aminte :

2009 : Lupu este în PCRM. Dodon în PCRM (la fel ca şi alţi cîţiva transfugi celebri). Ţara-ntreagă e în mîinile clanului Voronin (Lupu şi Dodon inclusiv). Eram gata să dăm totul numai să scăpăm de voronini (nu am scăpat nici astăzi, în treacăt fie spus). Vlad Filat era deja în Parlament. De Ulinici nu se prea ştia. Nici despre Ghimpu, el aflîndu-se undeva în umbra bătăliilor epice ale nepotului său cu „hidra roşie”. Mai era un oarecare Urecheanu...

Totul pentru ca să scăpăm de Voronin ! Era într-atît de urgent şi simplu încît s-a întîmplat 07 Aprilie.

Au urmat alte scrutine şi un referendum. Pentru mine personal a urmat o perioadă extrem de agitată şi febrilă. Purtat de acelaşi val şi convingere că se poate de schimbat ceva am încercat (împreună cu cîţiva alţi co-naţionali de-ai mei) să mobilizăm lumea de aici, de la Paris, pentru un lucru simplu: să creadă. Am încercat să-i convingem că votul lor contează şi că democraţia nu este o utopie. Dar procesul de descompunere era deja început. Era programat în codul genetic al celor suspuşi de la Chişinău. Am greşit: am avut prea mari speranţe.

Ţin minte şi astăzi un nenică care rîdea de noi atunci şi ne zicea că suntem nişte proşti (mă rog, se vedea de la o poştă că nu prea făcuse carte la viaţa lui) şi că nu de voturile noastre au „ei” nevoie, ci de jilţuri moi... Decenţa nu-mi permite să-i reproduc monologul... Eram în 2009.  

Premisele:

Prima şi cea mai mare eroare a noastră a tuturor a fost faptul că i-am crezut, or nu a existat nicio premisă pentru acest lucru. Oricît de mare nu ar fi disperarea cuiva, dar promite-i fericirea absolută şi va abandona toate considerentele raţionale pentru acest dram de speranţă incipientă. Cu atît mai mult dacă acest lucru îi permite să nu se mai simtă responsabil şi să nu mai poarte viitorul în cîrcă.

Acei care veniseră la putere aveau un pedigree care trebuia să ne ţină în alertă.

Într-un interview acordat lui Vladimir Pozner de către Boris Elţin acesta din urmă recunoştea că nu este un democrat. Şi că nu poate fi un democrat prin definiţie, căci nu are nici educaţia, nici cultura democraţiei. Perfect valabil şi în cazul nostru. De unde democraţi la noi? În cel mai bun caz, acei care au venit la putere purtaţi de valul speranţelor noastre au fost nişte afacerişti care şi-au construit succesul în sălbaticii ani 90 ai secolului trecut... De unde respect pentru lege la aceşti indivizi? Ce să mai vorbim de ceilalţi?

Perioada de incubaţie: 2009 – 2010

marat-vrai.jpgÎn anamneza tumorii metastatice de astăzi anume această perioadă (cu 3 scrutine şi un referendum) a fost fatală. În vîltoarea electorală, noi, acei care i-am crezut în 2009, am comis eroarea principală:  I-AM LĂSAT SĂ CREADĂ CĂ NOI I-AM CREZUT. Tot susţinîndu-i de la un scrutin la altul, am lăsat să se instaleze în tărtăcuţa lor modelată de rigorile şi „razborcile” tranziţiei, că sunt de neschimbat. Or, această putere trebuia ţinută din strîns de la bun început.

Acei care au constituit focarul mişcărilor „anti-voronin” au basculat de partea cealaltă, fiind înrolaţi, care în partide, care în funcţii, care s-au ales cu nişte proiecte pe colo - pe dincolo, care doar cu cîte o medalie, recompensaţi, aşa cum o face un stăpîn bun, pentru faptul că au lătrat la timpul şi la locul potrivit. Puterea nu a putut proceda altfel (vedeţi mai sus cauzele).

Noi însă am putut, am avut o alegere, dar ne-am lăsat „mîngîiaţi” ca o jujucă de noul stăpîn... Eu rămîn şi astăzi consternat de facilitatea şi rapiditatea acestui fenomen. Ceea ce mă lasă să cred că încă nu am învăţat să fim liberi. Libertate înseamnă responsabilitate şi discernămînt. Noi am confundat această noţiune cu libertatea de a ne alege şi sluji stăpînul.

În acea perioadă de aproape 3 ani s-a produs un lucru extrem de grav pentru domocraţia noastră rudimentară: a murit „societatea civilă”. Vidul creat de această migrare masivă spre „putere” se resimte acut astăzi, cînd nu există o masă critică suficient de credibilă pentru a impune politicienilor un comportament adecvat.

ONG-iştii au acceptat funcţii, iar acei care au venit în locul lor nu îndrăznesc încă să-şi atace foştii lideri-prieteni, bloggerii se complac în of(f)-uri de tot felul, analiştii politici şi mass-media sunt foarte eterocliţi şi este extrem de dificil pentru alegătorul de rînd să înţeleagă cine şi din ce pîine mănîncă, iar atunci cînd nu înţelege, alegătorul nu are decît o singură diagnoză (apriori falsă) – toţi „vînduţi”.

Diaspora? „Diaspora” şi-a bătut capacul singură (vedeţi aici un articol mai desfăşurat la acest subiect), iar politicienii au făcut totul ca să discrediteze această componentă a societăţii şi să-i plaseze pe baricade opuse atît cu acei rămaşi acasă, cît şi cu emigraţii neafiliaţi mişcărilor asociative sau politice (recenta declaraţie a unui politician ilustru de pe malurile Bîcului este un exemplu elocvent în această privinţă). Mecanismele presupuse de dialog cu Diaspora încă nu sunt bine definitivate, iar cele utilizate nu sunt decît un alibi folosit de executiv pentru luarea de hotărîri inacceptabile pentru emigraţi. 

Partea plină a paharului:

Mai are o şansă de a supravieţui pacientul? Indiscutabil! Fiindcă există ceva care s-a afirmat exact în aceeaşi perioadă, necătînd la conotaţiile comice şi ironice cu care s-a pricopsit sintagma respectivă pe parcursul acestui carnaval politico-social: principiile şi valorile!

Indiferent de punerea în aplicaţie, faptul că oricare din părţile beligerante face trimiteri la exact aceleaşi noţiuni este un semn pozitiv! Înseamnă că, cel puţin la nivel conceptual, fiecare înţelege cum ar trebui să decurgă lucrurile.

Restul depinde de fiecare din noi. Politicienii, oricît de mîrşavi nu ar fi ei (şi ei sunt mîrşavi prin definiţie, excat la fel cum antrenorul oricărei echipe - prin definiţie - nu pricepe nimic la fotbal), întotdeauna au fost limitaţi de frontierele posibilului fixate de... popor.

Numai de noi depinde dacă dorim să fim cu adevărat liberi ori să ne complacem în confortul (fiindcă sclavul ignorant este fericit ... prin definiţie ... atîta timp cît nu ia un bici pe şale) unei robii existenţiale care ne macină în continuare.

 

P.S.: Desigur nimeni nu se va recunoaşte în acest text. Desigur, sunt nişte generalizări care nu au nimic cu realitatea, nu-i aşa? Consideraţi atunci că este un text despre mine şi vom fi împăcaţi. Dar dacă tot aţi ajuns aici cu lectura, îmi permit să vă rog să citiţi şi ultimul semn:

?

 

Imagine: „Moartea lui Marat”, David

Partager cet article

22 février 2013 5 22 /02 /février /2013 01:49

I


London-PRLMNT.jpgÎn 2011 eram la Manchester şi, pentru a scăpa de plictiseala aseptizată a hotelului, am pus televizorul. Întîmplarea a vrut să prind o dezbatere parlamentară despre criza unei bănci, Banc of Scotland, bancă considerată „sistemică” în UK. Ori nu prea „sistemică”. De fapt, asta şi discutau parlamentarii englezi. Calm. Aşezat. Argumentat. Pedant. Enervant.


Şi pe mine mă indigna la culme pedantismul şi migala aleşilor poporului atunci cînd stresul şi îngrijorarea se putea atinge cu mîna pe străzile mancuniene din cauza densităţii lor...


II


În 2012 eram la Argos şi, în timp ce savuram o cină cu prietenii pe care nu-i văzusem de 10 ani, am pus televizolrul. NuAthens-PRLMNT.jpg era nicio întîmplare. În plină criză, poreclită a „datoriilor” şi provocată de către băncile „sistemice” (salvate de alte parlamente ceva mai devreme), dezbaterile parlamentare nu puteau să nu intereseze. Se discutau noi măsuri de austeritate. Eu ştiu greaca puţin mai rău decît finlandeza şi nu înţelegeam ce se spunea anume. Dar vedeam discursuri pasionate, luptători ireductibili, feţe crispate de durere, alte feţe asumîndu-şi rolul de „salvatori ai naţiunii” făcînd-o pe „durii” liberali...


Şi pe mine mă indignau la culme pasiunile şi gesticulările aleşilor poporului atunci cînd urmele revoltei, deloc abstracte, încă se vedeau pe străzile Atenei, atunci cînd vedeam suferinţă şi deznădejde pe feţele oamenilor cu sufletul ca pîinea caldă şi foarte muncitori (să ştiţi că eu nu am văzut leneşi întinşi la plajă şi aşteptînd subvenţii europene, precum se crede) pe care mi-a fost dat să-i cunosc.


III


Azi am privit şedinţa Parlamentului Republicii Moldova.


Victor-Brauner.jpg


Azi am îndrăgit aleşii poporului din Marea Britanie şi din Grecia.

 

 

Imagine: Victor Brauner

Partager cet article

20 février 2013 3 20 /02 /février /2013 00:54

mihail-vakulovski-zece-basarabeni-pentru-cultura-romana.jpgAm avut nevoie de această carte.


În primul rînd, fiindcă au trecut 13 ani de cînd s-a produs prima mea ruptură cu „casa” - cea spaţială. Şi în 13 ani de cînd am plecat din ţară a fost loc pentru cel puţin alte 2-3 generaţii, crescute şi formate oricum altfel…


În al doilea rînd, a căzut tocmai la ţanc această lectură. A fost o mică cură de luminoterapie absolut salutară în acest început de an marasmatic. Dar acestea din urmă nu sunt decît particularităţi subiective, care, sper, îşi vor pierde semnificaţia peste cîteva săptămîni.


Protagoniştii cărţii au, în mare parte, exact aceeaşi vechime existenţială cu a mea, dar ei au văzut ceea ce nu am văzut eu. Ei au înfruntat alte greutăţi decît cele pe care le-am avut eu. Ei au combătut şi au zeificat alţi demoni…


Şi, în eterna mea revenire „acasă”, aveam nevoie să aflu ceva despre distanţa care ne separă.


Dacă cunoaşteţi opera interview-aţilor (Dumitru Crudu, Ştefan Baştovoi, Alexandru Vakulovski, Vasile Ernu, Pavel Păduraru, Mitoş Micleuşanu, Roman Tolici, Octavian Ţîcu, Nicoleta Esinencu, Zdob şi Zdub) veţi avea un prilej - cochetînd puţin (dar neapărat respectînd convenienţele de rigoare) cu dramul de voiarism latent din fiecare din noi – să-i regăsiţi şi în alte forme de exprimare, mai puţin voalate de rigorile genurilor practicate.


Dacă nu-i cunoaşteţi… Ei bine : este un bun început ! Dar ar fi păcat să vă opriţi la aperitiv…


P.S.: Uitam să vă spun: distanţa este mică! Doar 135 de pagini!

Partager cet article

18 février 2013 1 18 /02 /février /2013 23:34

calomnie.jpgIar dacă va veni la tine să-ţi spună că sunt un hoţ,

Să nu-l alungi, ci să-l crezi.

Ia apoi un sac cît mai mare şi vino pînă la mine

Să recuperezi ce ţi-am furat,

Am să-ţi torn vin, am să te pun la masă şi vom bea, şi vom mînca,

Şi la plecare am să-ţi pun în traistă cămaşa de pe mine

De ruşine să nu ieşi din casa mea cu sacul gol.

 

Şi dacă va veni la tine să-ţi spună că sunt un minciunos,

Să nu-l alungi, ci să-l crezi.

Adună o armată de justiţiari – avocaţi, grefieri, judecători şi călăi –

Şi veniţi cu toţii la mine,

Şi vom bea vin din acela care se bea

Doar la ultima masă.

Şi am să vă mai spun o minciună,

Şi va fi într-atît de frumoasă,

Încît veţi pleca convinşi că mi-aţi

Rupt, cu carne şi oase,

Mărturia supremă, adevărul sublim,

Dulce ca o fatală cupă cu venin.

 

Şi dacă va veni la tine să-ţi spună că sunt un asasin,

Să nu-l alungi, ci să-l crezi.

Ia-ţi un topor sau o puşcă, sau un tun

Şi vino la mine să te răzbuni.

Şi, cînd voi scăpa de primul tău glonte,

Am să iau un urcior cu vin bun

Şi am să te chem să stăm în ambuscadă,

Vom sta tupilaţi în acea iarbă,

Numai bună de fîn pentru vaci,

Pînă ni se vor împleti rădăcinile-n barbă

Şi vom umplea cîmpia cu paragină dalbă...

Şi cînd va trece victima-n preajmă

Am să-l întrebăm cu smerenie:

„Ce mai faci, omorîtule, ce mai faci?”

 

Iar dacă va veni la tine să-ţi spună ca sunt un om bun,

Să nu-l crezi. Alungă-l!

Căci ce poate avea bun un tip

Ce bea vin cu fiştecare

Care-i bate la uşă?

 

Imagine: Anie Müller

Partager cet article

13 février 2013 3 13 /02 /février /2013 02:22

Totuşi, cît de mult bine ne-a făcut Huntergate ! Este ca o cură de psihanaliză : se verbalizează ceea ce oricum toată lumea ştie, dar nimeni nu îndrăzneşte s-o recunoască, sperînd, oarecum naiv, ca aceste convingeri să rămînă abstracte…


faune

Într-adevăr, idea „toţi sunt corupţi” se aplica tuturor politicienilor la general şi nimănui în particular (Căci sunt "baieţi de-ai noştri", nu ? Ş-apoi aşa de bine vorbesc „la televizor”…).


Iată însă că atunci cînd sunt vehiculate nume şi cazuri concrete ne îngrozim. Ne sperie ceea ce ştiam ?… Ori mai degrabă faptul că un caz concret presupune o reacţie şi o acţiune concretă, or fiecare înţelege că reacţie nu are de unde veni ? Ne sperie că suntem puşi în faţa unei demonstraţii factuale că „statul de drept” şi Moldova sunt nu planete, ci galaxii diferite?…


Şi totuşi sunt ferm convins că tam-tam-ul acestui început de an este probabil mai benefic pentru Republica Moldova decît oricare terapie individuală sau de grup. În sfîrşit apar semne care denotă că avem şi premise de societate democratică incipientă !

 

Cîte nu ne-a fost dat să aflăm în ultimile săptămîni şi zile ! And more to come ! Să preferăm oare „liniştea” ambiantă de acum cîţiva ani ?


Dar oare nu este la fel de pasionant să „cartografiem”, odată şi pentru viitor, tot beau-monde-ul mediatic şi nu numai ? Să înţelegem who is who ? Oare nu e mai bine să ştim cine sunt „pupcuriştii” şi cine „vînduţii” ?


Începutul este promiţător. Show must go on ! Păcat de victimile colaterale…

 


 Imagine: Yannick Le Quilleuc

Partager cet article

7 février 2013 4 07 /02 /février /2013 02:05

soie_tishina_1.jpgAdor cărţile. Detest i-book-urile. Este iraţional.

 

Cică s-a demonstrat că sunt activate zone diferite ale cortexului atunci cînd citeşti ceva la ecranul PC-ului şi o carte. O fi sau nu o fi, nu contează. Am zis doar: este iraţional.

 

Ceea ce contează este plăcerea de a manipula acest obiect pluridimensional care se cheamă „carte”.


Complicată decriptarea senzaţiilor pe urma aproprierii unei cărţi! Anume „apropriere” şi nu „lectură”. Actul aproprierii presupune individualizarea obiectului. Un adevărat parcurs de iniţiere şi interpenetrare în care sunt implicate toate simţurile.


Şi atunci cînd fiecare componentă (de la textul propriu-zis şi pînă la calitatea hîrtiei) a obiectului-carte este gîndit pentru a produce plăcere, rezultatul nu poate fi decît unul: singularizarea cărţii.


Text sublim, ilustraţii superbe, executare impecabilă şi... plăcere tactilă. Mmmm... suav. „Soie” mi-a intrat în piele! Soit!


Este cazul cînd, în afară de creatorul textului (Alessandro Baricco), ilustratorul (Rébecca Dautremer) şi editorul (Tishina, Paris) devin co-autori cu drepturi depline.

 

Enjoy! :

 

soie_tishina_2.jpg

 

soie_tishina_3.png

 

soie_tishina_4.jpg

 

soie_tishina_5.png

 

soie_tishina_6.jpg

Partager cet article

31 janvier 2013 4 31 /01 /janvier /2013 15:22
Cam s-au înteţit alertele
Despre un sfîrşit iminent...
 
Calendarele mint,
Politicienii mint,
Previzioniştii au greşit,
Filozofii au dubii,
Preoţii jubilează.
Poeţii? Constanţi: delirează!
 
M-aţi convins!picasso_deux-femmes-courant-surla-plage.jpg
În faţa incertitudinii certe
Vin cu un răspuns simetric:
Am decis să trăiesc veşnic!
 
Şi nu in spiritus sancti,
Ci în carne şi oase!
 
Acum, eu nu sunt atlet...
Nici al Domnului
            (ca să fiu avantajat de arbitraj),
Nici barem atlet-punct
            (din acei care îşi pierd
disperat timpul şi sudoarea
            în curse stupide, istovitoare,
pentru trei oase,
                                    dintre care doar unul din aur).
 
Veşniciile sunt chestii serioase
Şi eu, care nu sunt atlet,
Am zis că am nevoie
De antrenament.
 
Am început cu distante mici
            (acum o lună am practicat
                        veşnicia cu nişte amici
                                   timp de cîteva ore într-o crîşmă).
A fost un test reuşit
             (deşi am recuperat greu a doua-zi).
 

 
Am mărit apoi distanţa:
O săptămînă cu alternanţe.
Din nou succes! Am intrat în ritm
            (dar a fost mai puţin intens).
 
Azi am început să trăiesc veşnic
Pentru o lună continuă
            (dar la intensitate minimă).
 
La vară voi merge la ţară
Să practic veşnicia acolo,
Direct la sursă.
 
La anul planific o cursă
Mai lungă: voi trăi veşnic un an!
 
Pe bune, ce-i aici complicat
            (nu-i posibil, zici?
                        dar ai încercat?)?
 
Eu unul fac antrenamente regulate:
Veşnicie pe burtă,
Veşnicie pe spate,
În picioare şi culcat,
Drept şi pe-o parte.
Am trăit veşnic în toate poziţiile
Practicate.
 
Mă mai antrenez şi,
Peste 50 de ani, cred,
Voi fi gata!
 
Imagine: P. Picasso

Partager cet article

30 janvier 2013 3 30 /01 /janvier /2013 02:10

Y. şi-a recitit încă o dată mesajul. Ştia că este surmenat şi că ar putea să-i scape greşeli, or şeful său, un pedant care, neavînd alte calităţi decît maniele formelor şi prezenţa 24 din 24 online, putea să-i trimită raportul înapoi chiar în această noapte din cauza unei vocale sau consoane rătăcite de oboseală. Reuniunea cu clienţii însă avea să aibă loc chiar în dimineaţa următoare şi nu putea să-şi permită ca prezentarea să nu fie validată... Deci, a recitit. Parcă nu-i scăpase nimic. A făcut un click pe "Send".


Y. a închis unul după altul zecile de fişiere ce demult nu mai încăpeau în bara de meniu a PC-ului, călărindu-se unul pe altul, la fel ca şi cifrele şi curbele graficelor din capul lui, avînd grijă să le salveze pe toate. Şi-a deschis profilul de pe Facebook... O mulţime de notificări, dar nimic urgent, ca întotdeauna pe Facebook. Putea răspunde "friends"-ilor odată ajuns acasă. Şi-a închis sesiunea de lucru.


Nu mai era nimeni în open-space. Îi revenea să verifice dacă erau bine închise acele 25 de geamuri, să stingă luminile şi să deconecteze maşina de cafea...


Y. a coborît de la etajul 6 la parter în ascensorul care anunţa cu o voce femeiască libidinoasă fiecare acţiune a maşinăriei... "Attention à la ferméture des portes", "Rez-de-chaussée", "Attention à l'ouverture des portes". În hall-ul vid această voce suna lugubru... De parcă te-ai apuca să faci dragoste într-un cavou cu vre-o zgripturoaică mîncătoare de suflete şi cugete...


Y. a ieşit în stradă. Şi-a pus căştile şi a lansat ultimul album descărcat astăzi în i-Phonul său pe care l-a ascuns, ca de obicei, în buzunarul stîng, în dreptul inimii, deşi auzise de undeva că undele ar putea perturba ritmul pompei biologice. A pornit spre staţia de Metro. Avea exact 33 de minute de făcut pînă acasă...


Mintea îi era deconectată, privirile ţintuite în asfalt şi limitate la executarea setului minimal de navigare: să nu i se-mpiedice picioarele şi să nu calce carecumva vreun rahat de cîine... Low energy, Low profile...


Dar la un moment dat cîţiva neuroni au scînteiat aiurea. Şi au pornit o hărmălaie inexplicabilă... Warning! O ruptură de proces. Treptat raţiunea a conectat unul după altul cluster-ele necesare. Scanarea şi auditul mediului...


Pe un perete, printre altele destul de urîcios şi cu tencuiala jerpelită, cineva a scris: "Regarde le ciel..." => Executare. Done.

Photo0127.jpg

............................


Cerul? Cum să-l priveşti, dacă la Paris noaptea nu are cer? Chiar să nu răzbată nicio stea pînă la hăţişurile astea din beton şi lumină? Cîndva el văzuse cer cu stele, cu miriade de stele… Cîndva taică-său îi arăta Calea Lactee, aleas Calea Robilor... Cînd? Cît timp să fi trecut? 13 ani! O nelinişte cu care nu era obişnuit se ampara de întreaga sa făptură... El nu cunoştea decît stresul de a nu fi respectat deadline-ul sau de a nu fi atins obiectivele... Dar nu se aştepta să fie buleversat de imposibilitatea de a privi cerul... Nu se aştepta să compătimească lumina neputincioasă a stelelor…


A dormit destul de rău noaptea. Visase ceva, ceea ce nu i se întîmplase demult. De fapt, nici acum nu-şi amintea cu exactitate ce visase, dar era sigur că a vazut un vis şi că acesta nu era din cele mai plăcute… Era enervat, căci se trezise cu 15 min. mai tîrziu ca de obicei. Asta însemna că trebuia să renunţe la micul dejun şi la sesiunea Facebook de dimineaţă. S-a îmbrăcat şi a ieşit grăbit. În drum urma să-şi cumpere ceva de-ale gurii. De obicei opta pentru un pain aux raisins, dar în această dimineaţă, după o clipă infimă de ezitare şi-a cumpărat un beignet au chocolat.

 

Urma acelaşi itinerar. Din nou : „Regarde le ciel...”.


...........................


Y. s-a oprit timp de cîteva clipe. A scos telefonul din buzunar. A făcut o poză. Cîţiva trecători au privit uimiţi la el, apoi la tagg-ul de pe perete, apoi au privit cerul.

regarde-le-ciel.jpg


Y. a ridicat ochii. RAS: plumb cenuşiu parizian în loc de cer. În timp ce se refocusa asupra traseului cotidian privirea i-a lunecat peste două frunze încăpăţînate, care încă mai rezistau iernii pe unul din acei 6 copaci de pe trotuar.


Reuniunea a decurs foarte bine. Şeful a tot cotcodăcit şi s-a umflat în pene ca un curcan, dar pe final Clientul a ţinut să-l invite pe Y. în Germania pentru a le vizita uzina, omiţînd semnificativ să-l invite şi pe păsăroi. Şeful a fost nevoit să-l felicite pe Y. pentru eforturile depuse. Y. se gîndi că astăzi va putea ieşi la timp din birou.


............................


Regarde le ciel îi ridica privirile de două ori pe zi. A început să deosebească nuanţe de gri... Era plin de viaţă cerul Parisului! Părţi de gri care se luau la întrecere, strat după strat, dar care păstrau continuitatea plumburie cu o acurateţe de invidiat...


Y. a întîrziat de 2 ori la birou în acea săptămînă.


...........................


Minune! Peste 4 zile de la apariţia Tagg-ului, cerul Parisului a încumetat, oarecum ruşinos, să mai apară şi în varianta lui azurie lăsînd pentru cîteva ore razele soarelui să cerceteze minuţios asfaltul străzilor. Y. jubila. Era plin de o bucurie neînţeleasă deşi avuse o discuţie din cele mai neplăcute cu curcanul de şef...


Y. îşi începea acum dimineţile cu un nou ritual. Se scula din pat şi timp de cîteva clipe privea bucăţica de cer a Parisului ce se vedea din geamul micului său studio. Cînd ajungea în dreptul inscripţiei zîmbea maliţios complicelui de pe perete... Oui, il regardait le ciel maintenant!


........................


Într-o zi însă Regarde le ciel dispăruse. Peretele era proaspăt vopsit...

Photo0145.jpg



Y. a scos i-Phonul din buzunarul din dreptul inimii, a compus un număr:


- Alo? Mamă?

- Tu eşti? S-a-ntîmplat ceva? Eşti sănătos?

- Da, mamă, sunt bine. Te sun să văd ce mai faci. Cam demultişor n-am mai vorbit...

- Apu, ce să fac? Iaca, privesc televizorul... Eu sînt sănătoasă, să nu-ţi faci griji.

- Mamă, ştii undiţa ceea de bambus pe care am făcut-o cu tata? Mai ţii minte pe unde este?

- Apu, unde aţi lăsat-o acolo-i, că nu a umblat nimeni la ea...

- Mamă, cînd vin la vară, neapărat trebuie s-o găsesc, auzi? Să m-ajuti s-o găsesc, bine?

- Am s-o căutam, dragu mamei. Este ea: eu păstrez totul...


.........................


După serviciu Y. a dat o raită pe la un supermarket specializat şi a cumpărat un spray cu vopsea albastră. A mers la o cafenea din cartier şi a stat pînă dupa miezul nopţii pînă cînd l-au dat chelnerii afară. Y. s-a îndreptat spre peretele proaspăt vopsit şi cu un gest sigur a scris:


„Regarde le ciel...”

Partager cet article

25 janvier 2013 5 25 /01 /janvier /2013 00:54

Cu rechinii nu poţi lupta cinstit...,p. 132

Printre-Barbati.gifCum credeţi, cum e să fii femeie printre bărbaţi?

Vom evita a(ma)bil polemicile pompoase despre condiţia femeilor pe acest Pămînt (la general) şi în Moldova (în particular) şi vom menţiona doar un detaliu: sintagma ar trebui întoarsă pe dos, ţinînd cont de situaţia demografică, pentru a găsi bărbaţii printre femei... În rest, nimic ieşit din comun.

Să complicăm deci niţel datele problemei: cum e să fii o femeie frumoasă printre bărbaţi? Îmi veţi spune că depinde în mare parte de bărbatul acela singular care-i stă în preajmă. Din nou nimic deosebit: combaterea clişeului tipic - la ravissante idiote - şi a efectului de mignonetă...

Ok, atunci haideţi să "eliminăm" bărbatul (nu ar fi o mare scofală s-o faci în ziua de azi): devine palpitant, nu? O văduvă frumoasă printre bărbaţi... Atenţie la avalanşa de feromoni şi salivări lubricoase!... Dar tot parcă nu am scăpat de banalitate... cu iz obscen pe de-asupra...

Să mai introducem atunci cîţiva coeficienţi: să zicem că bărbatul "eliminat" a fost un potenţial prezidenţiabil; şi să mai presupunem că femeia este dotată cu o inteligenţă rară; şi să mai zicem că prin voia întîmplării (căci toate se întîmplă întîmplător, nu-i aşa?) femeia devine şi ea prezidenţiabilă şi chiar face campanie electorală... printre bărbaţi...

Acum ce ziceţi? Cum e să fii femeie printre BĂRBAŢII Neamului? Dar cum e să rămîi om printre BĂRBAŢII Neamului? Pare complicat?

Mihaela Perciun zice că este... Al dracului de complicat... Să mori, nu alta!

 

 

 

Partager cet article

Despre PUNCT-ul din .FR

Poveşti, povestioare, gânduri, reflecţii, idei mai profunde şi mai superficiale, grave si ilariante... un punct de vedere şi doar atât. Doar un punct în imensitatea blogurilor. Doar un punct din atâtea altele dispersate în nebuloasa reală si virtuală. Doar un punct. Deşi... câte odată nu-ţi lipseşte decât un punct pentru a fi un i! 

"De sus, din vârful săptămânii,
să le rânjesc urlat, scârbos:
iubesc doar locul nu stăpânii,
precum fac câinii pentr-un os.

Şi iarăşi şapte gospodine
să dea cu bolovani în mine,
iar eu să urlu, urlu-ntruna
atât cât n-o apune luna."  Nichita Stănescu

Rechercher