Overblog
Suivre ce blog Administration + Créer mon blog
26 avril 2013 5 26 /04 /avril /2013 15:41

 

Dacă soap-opera din politica moldovenească (mă întreb în ce măsură nu-i decît praf pentru ochi) nu mai face acum decît să-mi trezească o curiozitate similară cu acea cu care urmăreşti un vodevil de proastă calitate (cunoaşteţi momentele cînd ai ceva de făcut la bucătărie, să zicem o salată mai elaborată, şi puneţi un televizor sau un post de radio, alegînd deliberat ceva lejer care să nu vă sustragă de la activitatea principală ?), atunci alte discuţii şi proiecte de decizie îmi atrag curiozitatea în mod special.

 

Vă îndemn să fiţi cu ochii în patru, căci – tot păţitul e priceput – cu cît e mai mare e hărmălaia într-o parte, cu atît mai mare e şi porcăria care se urzeşte în alta. Iar dacă nu vă mulţumeşte înţelepciunea populară şi preferaţi tratate mai elevate, întrebaţi de neica Noam Chomsky şi reţetele dumnealui de manipulare. (MIT e mai bine de pus în CV decît blogul „Un Punct din .FR”, cum n-ai da ;) .). Nu ştiu de ce, dar am o vagă impresie că anume acum, în aceste momente, se fură ca-n codru şi se pregătesc lovituri sub toate centurile noastre în urma cărora vom fi nevoiţi să le mai şi strîngem...

 

Să revenim deci la subiect, iertată să-mi fie digresiunea de mai sus, la remitenţe. Mai bine spus, la impozitarea lor. Dar şi mai exact, la toate „iniţiativele”de stoarcere de bani pentru „buget” (pe care unii îl mai încurcă cu propriile buzunare) din acel flux interminabil de bani care tot vine şi care trece uite-aşa pe-alături. Scandal!

 

Dar dacă e să abandonăm retorica care inevitabil va fi catalogată de „populistă”, atunci lucrurile pot fi analizate şi altfel. Să încercăm.

 

Toată lumea bună, experţi, dar - şi mai mulţi - diletanţi, este convinsă ca emigraţia masivă, cu precădere cea ilegală, este o bombă cu efect întîrziat, care, mai devreme sau mai tîrziu, ne va exploda în plină figură. Oare? Eu nu cred în fatalitatea acestei afirmaţii. Utilizarea, însă, a argumentului respectiv pentru a sustrage de la populaţie impozite şi taxe suplimentare (vedeţi epopeile cu vinieta şi acea cu coletele) îmi pare, eufemistic vorbind, o mîrlănie obscenă şi abjectă fiindcă toată lumea înţelege că aceşti bani nu vor fi folosiţi pentru soluţionarea sau anticiparea problemelor legate de emigraţie. Dar acesta este un alt vast subiect.

 

Să revenim, încă o dată, la impozitare. Nu poţi aştepta de la un stat prestaţii sociale şi gestionare a bunurilor publice fără a contribui cumva. Este o axiomă care, după cum se ştie, nu necesită demonstraţii. Totul are un cost. Impozitele sînt o necesitate. Dar orice sistem de impozitare presupune două condiţii de factură ontologică:

 

- Suma impozitului trebuie să fie percepută drept una justă şi echitabilă în raport cu alţii.

 

- Impozitul presupune o contravaloare în termeni de prestaţii din partea statului, principalul operator al sistemului de colectare şi repartizare a resurselor.

 

Întrebare deschisă: Într-o ţară, unde doar oficial există cîţiva miliardari cu o avere mai mare decît PIB-ul, poţi oare cere contribuabilului de rînd, care de facto se simte nedreptăţit –pentru a aborda subiectul percepţiei – căci a fost nevoit să emigreze, să plătească impozite de dragul unor prestaţii ipotetice?

 

Înainte de a băga mîina în buzunarul emigratului, poate ar fi mai just de început cu bîrna din propriul ochi sau cu măturatul în faţa propriei uşi?

 

Să presupunem totuşi că uscăturile au fost toate arse şi că – o, minune a lui Dumnezeu! – pragul casei luceste mai ceva decît chelia marelui Ilici, celebrat acum cîteva zile la Ch-ău de unii (inclusiv din acei cu miliarde în conturi). Cum facem?

 

Acelaşi principiu al echităţii şi igienii de viaţă comună în societate presupune (mă repet): pentru a beneficia de anumite servicii trebuie să contribui la „obshchiak”. Dificil de dezlegat acest Ouroboros. Vrei prestaţii – fii bun de plăteşte / la ce să plateşti, dacă nu sînt prestaţii? Hmmm...

ouroboros

Dar mai e mult pînă aici. Vedeţi bîrna şi mătura de mai sus. Legitimitatea celui care ar încerca să rupă acest cerc vicios este condiţionată din start.

 

Mai există şi alte aspecte, ele făcînd parte din noţiunea de echitate, care ar trebui soluţionate. Unul din principiile fundamentale al oricărui sistem fiscal este evitarea dublei impozitări. Există mai multe concepţii-tip pentru organizarea colectărilor impozitelor. Toate însă prevăd evitarea impozitării duble. În Franţa se ţine cont de aşa numita reşedinţă fiscală: plateşti impozite în ţara în care trăieşti permanent. SUA se uită la culoarea paşaportului: eşti american, fii bun de plăteşte impozite în SUA, iar dacă ai plătit deja impozite în altă parte, vino cu justificativ şi plăteşti doar diferenţa. Mai există şi colectarea impozitului direct de la sursă, în momentul efectuării plăţii (în Moldova, se pare că este în vigoare anume acest principiu, care îmi pare cel mai raţional).

 

Nu există sistem perfect, dar cel puţin se încearcă o decenţă şi o aparenţă de echitate. Statele mai semnează şi aşa-numitele „convenţii fiscale” pentru a regulariza numeroase aspecte ce ţin de impozite...

 

Şi noi în toată povestea asta? Cîte „convenţii” are Moldova semnate? Nu ştiu. Probabil cu toate ţările unde are emigraţi în număr important: Rusia, Italia, Franţa, Spania, Portugalia, Irlanda, Marea Britanie, SUA... Ori greşesc?...

 

Ceea ce mi-a fost dat să aud recent m-a îndignat la culme: cică s-ar preconiza (sper să fie doar „preconizări” maladive şi ele să moară în mintea febrilă a incompetenţilor daţi) să se taxeze banii transferaţi prin sistemul bancar! Şi cu „secretul bancar” cum rămîne? Ce treabă are statul să-şi bage nasul în operaţiunile mele bancare? Dor de KGB? Atunci cînd se fac transferuri masive de sute de mii sau de milioane este legitim să se verifice (atenţie, nu să se impoziteze automat!) originea banilor şi eventual dacă s-au plătit impozite pe aceste sume, dar mă îndoiesc ca remitenţele să facă parte din aceste categorii de tranzacţii. Aplicarea acestei idei năstruşnice nu ar face decît să deturneze fluxul de bani în domeniul economiei paralele.

 

Şi atunci cum facem cu „igiena”? În primul rînd, să reamintim că în Moldova impozitul se percepe în momentul plăţii, la sursă (există şi categorii care sînt obligate să facă declaraţii fiscale, stipulate de lege). Practica plăţilor „la plic” este în afara legii şi sînt organe abilitate pentru a lupta împotriva acestei cutume.

 

În al doilea rînd, există (ori ar trebui să existe) şi controlori fiscali, care ar putea să facă aşa numite „redresări fiscale” a persoanelor cu averi în discordanţă totală cu veniturile oficiale, accesibile autorităţilor, ţinînd cont de prelevarea la sursă. Orice cetăţean, în oricare moment, poate fi „redresat”. Dar!: dat fiind imposibilitatea de a întreţine o armată prea numeroasă de controlori, ei automat, pentru a maximiza rentabilitatea lor, ar trebui să fie interesaţi de „marile averi”, care, vedeţi Dumneavoastră, nu aparţin emigraţilor în Moldova. Şi dacă este (hai să presupunem că s-a făcut un clean-up în cartierele luxoase ale Chişinăului şi că toţi acei cu averi şi cu probleme la capitolul impozite au fost sancţionaţi) „redresat” un cetăţean emigrat sau familia lui, atunci nu are decît să aducă un justificativ că a plătit impozite în altă ţară. Dar pînă şi acest lucru este discutabil, căci are oare Moldova legitimitate să penalizeze venituri realizate în altă parte? Eu zic că nu are, dar atunci ar trebui alertate autorităţile din ţara respectivă, din acelaşi considerent al echităţii. Eu unul am păstrat toate declaraţiile şi avizurile de cînd plătesc impozite. Simplu? Echitabil? Rentabil? Îmi pare că este. Şi în plus nu este discriminatoriu. Nu împarte societatea în acei rămaşi vs. acei plecaţi.

 

O redresare fiscală este un lucru serios şi costisitor per se şi ar incita fiscul să priorizeze cazurile „rentabile”. Respectiv, cu cît este mai mare „averea” afişată, cu atît mai mare ar fi incitaţia cetăţeanului de a fi curat în faţa legii. Desigur, în cazul unui stat corupt orice sistem este inutil şi plăteşte întotdeauna acel mic şi fără „relaţii”.

 

Notă: impozitarea indirectă nu este o soluţie şi sînt categoric împotriva acestui principiu. Cetăţeanul nu trebuie şi nu poate fi considerat din start infractor! Doar o redresare fiscală poate in fine decide dacă este în afara legii sau nu.

 

Vă mai întreb: este oare justificat moral să taxezi acele suplimente pe care le primesc familiile emigraţilor şi care le permite (în absenţa altor „prestaţii” de la stat) să-şi asigure existenţa (indiferent dacă au fost ele taxate în ţara de origine ori ba)? În treacăt fie spus: dacă nu plateşte impozite în ţara unde munceşte, emigratul este în afara legii. Poate încercăm cumva să ajutam cetăţenii să revină într-un circuit legal? Vă asigur: ei chiar şi-o doresc! Mai mult: majoritatea lor covîrşitoare sînt respectuoşi faţă de legile ţării-gazdă! Şi nu fiindcă sînt mai sfinţi decit ceilalţi, dar din simplul motiv că primul lucru pe care o administraţie (cel puţin în Franţa aşa se face) o cere este avizul de impozitare! Chiar şi acei care lucrează la negru trebuie să plătească impozite, fiscul dezinteresîndu-se de oricare alt aspect decît acel al veniturilor.

 

Şi o anecdotă: în SUA, cică, hoţul neapărat mai primeşte un şef da acuzaţie suplimentar la lista isprăvilor pentru că nu a plătit impozite pe „furat” J .

 

„Iaca na! iarăşi muncă, iarăşi Integrare Europeană... Cît se poate atîta?...Nas i tut neplokho kormiat!”, aud de la„galiorkă”, aleas Palatul Republicii, o replică.

 

************

Ce facem cu pensiile şi securitatea medicală? A impune emigraţilor, ameninţînd cu sancţionari şi amenzi eventuale, să contribuie forţat la aceste sisteme este încă o aberaţie, născută în creiere minuscule de dinozauri politici, care la noi nu mai vor să moară. Obligativitatea nu poate fi aplicată decît persoanelor salariate în Moldova (inclusiv acei înregistraţi ca antreprenori sau profesii liberale) şi celor ce sînt înscrişi şomeri. Cică cetăţeanul ar trebui să „demonstreze”că nu se află pe teritoriul R. Moldova... Nu-i mai simplu să prezinte doar un justificativ că este afiliatul unui „sistem” de securitate socială?

 

Şi dacă cetăţeanul contribuie în alte ţări? Să plătească dublu? Nu este oare mai just (uite aici într-adevăr este mai complicat, e nevoie de ceva muncă,de ceva „prestaţii”) să creăm sisteme incitative la toate nivelele: prin programe de educaţie, prin programe de acorduri interstatale de legalizare a cetăţenilor, prin acorduri între fondurile de securitate socială şi pensionare ale ţărilor respective, prin atragerea business-ului privat în sistemul de poliţe de asigurare (pe care eu persnal nu-l agreez deloc, dar care, în cazul dat, poate fi o soluţie)?

 

De ce nu am gîndi şi pe un termen mai lung (dar care guvern şi în care ţarăeste capabil în ziua de azi să mai conceapă programe şi politici care ar depăşi un mandat electoral?)? De ce nu am crea un fond de investiţii de stat (cu obiective de rentabilitate bine măsurate şi definite) care ar servi anume pentru capitalizare în anticiparea necesităţilor legate de cereri potenţiale de pensii minimale de vîrstă pentru persoanele care au muncit la negru? Finanţarea acestui fond ar putea veni atît din bugetul statului (PIB-ul căruia ar fi în proporţie de 35% datorat remitenţelor, printre altele), cît şi din programe de investiţii (ca efect colateral am finanţa şi nişte proiecte de business) venite din exterior?

 

De ce nu am acorda posibilitatea aceloraşi lucrători ilegali să cumpere puncte de pensie de la fondul social?

 

De ce nu am vinde poliţe de asigurare medicală cu participarea capitalului privat (dacă e să visăm puţin, am găsi poate şi companii multinaţionale pentru a le face valabile pe teritoriul mai multor state. Bine, aici am ceva dubii, căci depinde şi de costul lor...)?

 

Nu sînt eu specialist în sisteme de pesionare sau de securitate socială, dar în ziua de azi, ţinînd cont de multitudinea formelor produselor financiare şi natură de capital (public, privat, mixt, finanţări din exterior, etc., etc.) posibilităţile nu lipsesc, imaginaţie şi bun simţ de-ar fi. Ei, şi puţin calcul, desigur. Este incredibil ca astăzi autorităţile ţării să nu cunoască exact cîţi cetăţeni sînt în ţară şi cîţi sînt plecaţi...

 

Chiar e greu de făcut un sold gen „plecaţi/intraţi” bazat pe simple date ale serviciului de grăniceri (indiferent de cetăţenie)? O sumă a acestor diferenţe (cu o vechime de 10 ani, spre exemplu) ar putea să ne aducă barem ceva claritate, ori greşesc?

 

În acest domeniu studii tot se fac, cel puţin. Sper să se ajungă şi la cifre. Şi la capacităţi de previziune (ex: cîte pensii vor fi necesare de asigurat de la buget în 15 – 20 – 25 de ani?)

 

Rămîne o problemă de rezolvat: lipsa totală de încredere în autorităţile statului şi politicile lui. Justificată.

 

Poţi crea o poliţă sau un produs financiar, mai rămîne să-l „vinzi”cuiva... Dur-dur, ţinînd cont de trecutul nu prea îndepărtat şi de ce a facut statul cu economiile cetăţenilor. Eu am acasă o poliţă de asigurare de la mama (pentru care ea a plătit ceva bani companiei ASITO cîndva, pe cînd eram copil). O ţin ca amintire.

 

Origine Imagine: http://unsider.deviantart.com/art/Ouroboros-Drawing-271330221

 

 

 

Partager cet article

25 avril 2013 4 25 /04 /avril /2013 12:57

Numele său, cîndva lejer, într-atît de lejer încît îl lăsa să zboare aşteptînd ghemuit în buzunarul stîng al blue-jeen-ului său delavat

Numele său, cîndva volatil, într-atît de volatil încît se lăsa dezmierdat şi declinat de toţi acei care-l vedeau zburînd pe-alături

Numele său, astăzi scris pe plăci, postere, pancarte, dosare, editoriale, depeşe şi ştiri este într-atît de greu încît îl ţine bine cu picioarele pe pămînt

Şi a devenit într-atît de rigid încît poate fi gravat pe o piatră funerară.

“Men are born soft and supple; dead they are stiff and hard. Plants are born tender and pliant; dead, they are brittle and dry. Thus whoever is stiff and inflexible is a disciple of death. Whoever is soft and yielding is a disciple of life. The hard and stiff will be broken. The soft and supple will prevail.” , Lao Tzu

Partager cet article

22 avril 2013 1 22 /04 /avril /2013 10:25

Este nespus de greu să scrii un jurnal cotidian într-un oraş cum este Parisul. Monstruozitatea acestui loc nu poate fi cunoscută decît din interiorul viscerelor oraşului luminilor.

Cititorul va aştepta probabil istorii cu escaladări a turnului Eiffel, cu plimbări pe Champs Elysée, cu cancan de Moulin Rouge… Şi cum oare să nu-l indispui cînd ştii că prozaicul parizian nu conţine nimic din aureola glamour-paillette asociată acestui oraş ?

Cum să-i descrii 7 zile din săptămînă, una după alta, aducîndu-i detalii savuroase şi menţinîndu-l în alertă cînd ştii că zilele se aseamănă toate : la 8 :00 – deşteptarea ; de la 8 :15 la 8 :30 - micul dejun şi prima doză de informaţii culese de pe net ; la 8 :45 decolarea spre birou ; de la 9 :15 (cu întirziere programată de 15 min) şi pînă o vrea rînza patronului (de obicei o vrea cam pînă pe la 19 :00) –lucru, lucru, lucru… 20 :00 la 22 :00 ore rezervate copilului : să nu uite că are şi un tată ; de la 22 :00 la 02 :00 - ore pentru… pentru tot, inclusiv pentru acest jurnal. Cam aşa a fost şi această zi de Luni.

Voi încerca să desprind din micile interstiţii ale cenuşiului acele momente scurte şi efemere care fac totuşi ca ziua de luni să difere de cea de marţi, cea de marţi de cea de miercuri. ş.a.m.d.

Aşa dar, luni, 15 Aprilie : astăzi nu s-a întîmplat nimic deosebit în afară de faptul că a venit în sfîrşit primăvara şi azi am pus altă haină, mai uşoară ! Ce greutate aruncată de pe umeri ! Literalmente.

Astăzi am mai început acest jurnal. Nu-i aşa că sunt evenimente de o importanţa capitală (de fapt tot ce se întîmplă la Paris este "capital" căci în capitală are loc) în viaţa unui om ?

Şi dacă nu s-a întîmplat nimic luni, marţi nu avea cum să fie mai bogat în noutăţi. Este totuşi o diferenţa de remarcat : azi e 16 aprilie !

Ziua de marţi are un avantaj indiscutabil faţă de cea de luni : este mai aproape cu una de sîmbătă ! Azi mi s-a întîmplat un lucru important : am trecut de ecuatorul unui roman. Un roman extraordinar, unul din cele mai bune pe care l-am citit recent. Deja încerc să imaginez textul de prezentare pentru blogul meu.

În rest… Porţia de zoaie cotidiană despre viaţa politică din Moldova ? Păi ce-i nou aici ? Aşa a fost luni, aşa a fost duminică, exact la fel va fi mîine… Nimic care ar fi meritat un subiect într-un jurnal…

Ah da, Boston… 3 morţi şi 170 de răniţi… Şi noi, cîţi am avut noi pe 7 aprilie ? În april, în april… A propos, versuri de Grig Vieru…

Azi în timpul unei reuniuni interminabile ce a durat două ore m-am gîndit la mama.

Mîine va fi miercuri.

Şi iată, cu ajutorul lui Dumnezeu, că am trecut şi de miercuri, mieros miez şi meridian mirific de săptămînă! Nimic deosebit astăzi la servici în afară de faptul că am aflat cum se spune la conjunctivită în engleză - un client a anulat o reuniune din această cauză. Pink eye îi spune izbăvitorului (pe ziua de azi) virus.

Aşteptaţi la sigur ceva gînduri despre Moldova... Cam tot ce ţine de Moldova încape în cuvîntul « neînţelegere ». Eu nu am înteles cum de PD nu a profitat de Huntergate pentru a-şi crea o imagine de partid transparent şi repsectuos de lege. Eu nu am înţeles cum de acelaşi PD a votat împotriva unui guvern din care face parte şi în care deţine cîteva fotolii-cheie. Eu nu am înţeles discursul lui Ghimpu în Parlament pe 5 martie. Eu nu am înţeles de ce PLDM nu l-a propus pe altcineva în locul lui Filat (Leancă îmi părea candidatura ideală, ţinînd cont de « obiectivele » afişate ale AIE). Nu am înţeles nici încăpăţînarea aceluiaşi Ghimpu în a nu-l accepta pe Filat. Nu am înţeles răzvrătirea aşa-numiţilor “reformatori” şi, mai ales, modalitatea aleasă…

Am şi eu, ca şi oricare cetăţean, turmentat ori ba, opinia proprie asupra acestei “neînţelegeri”, dar… oare pot suporta nişte file de jurnal obscenitatea acestor gînduri? Ori distanţa e prea mare între Chişinau şi Paris şi se mai pierd din “înţelesuri” pe drum? Las întrebarea deschisă şi revin mîine, zi care se va chema « joi ».

Cătinel-cătinel ne-am cotilit şi după cotitură am dat şi de un… « joi ». De mic copil această zi o asociez cu numele de Joiana, un nume de vacă. Joiana - nume sacru… Cînd am să-mi cumpăr vacă, am s-o numesc neapărat Joiana !

A fost o zi frumoasă la Paris. Pe cît de frumoasă ziua pe atît de… tensionată şi istovitoare... Cred că ajung la limitile rezonabilului… şi văzînd lumea din jur la fel de necăjită şi obosită, iritată şi angoasată, mă întreb pînă unde se va aunge… Ma veţi crede dacă vă spun că nu fac nicio aluzie la Moldova ?

Azi am încheiat ziua cu Lacul Lebedelor… Sunt momente cînd doar muzica bună poate servi de remediu.

M-a pus păcatul să caut ştirile din Moldova. Am rîs. Doamne, dă-le tuturor pe cealaltă lume tot binele pe care l-au dorit altora aici !

Altceva pentru ziua de joi? Hmm… Mîine va fi o zi grea. Urăsc zilele de vineri !

A venit veninoasa şi venala vineri !

Ziceam că urăsc această zi. Este o zi extrem de grea, căci astăzi sunt nevoit să pun capac unei săptămîni şi să finalizez 1001 de lucruri, care se tot amînau de azi pe mîine, dar care neapărat trebuie cloturate ! Mărunţişuri, dar puse cap în cap se adună pentru o săptămîna întreagă de muncă. În plus, toate astea pe un fundal de oboseală acumulată… Vineri, într-un cuvînt. Nu am înţeles niciodată colegii care aşteaptă ziua de vineri. Eu unul aştept sîmbăta !

Azi am citit un sondaj. Cică 11.2% din respondenţi ar afirma că refuza să mai voteze. Alte 30% sunt indecişi… Macabră realizare. Într-un text al răposatului Aureliu Busuioc, maestrul regreta faptul că cetăţenii nu înţeleg greutatea puterii pe care o deţin – buletinul de vot. Greu-greu cu democraţia… Fiecare pentru sine este făcător de bine. Vă las să descifraţi, căci în contextul dat poate avea mai multe înţelesuri.

Deseară ne vedem cu nişte prieteni buni, moldoveni şi ei. Abia aştept. Să ne descărcăm sufletul după o săptămînă.

A fost o săptămînă grea. O săptămîna în care am reuşit totuşi să mai fac şi cîte ceva pentru blog. Să mai citesc din romanul cu o dedicaţie personală pentru care sînt nespus de mîndru. Să scriu acest mic jurnal.

Iar mîine… Mîine va fi o zi plină. O sîmbătă în care iau micul dejun cu o rudă, dragă mie, venită din Londra, după care luăm dineul cu o persoană din Sankt-Petersburg, iar duminică ne vedem cu cineva de la Chişinău şi aştept mult de la această întîlnire. Viaţă socială, dragii mei !

La vie continue, cum se spune prin părţile noastre. Şi apoi va fi o altă săptămînă. Care va începe cu o zi de Luni… dar va fi 22 aprilie. În april, În april...

 

Aceste file de jurnal au fost pregatite pentru Radio Europa Libera: http://www.europalibera.org/content/article/24963129.html

Partager cet article

17 avril 2013 3 17 /04 /avril /2013 11:11

Æ

a trecut uşoară pe străzile oraşului chinuit şi praful a încremenit în crăpăturile asfaltului de teamă să nu-i astupe urmele

casele pe tot parcursul ei au înţepenit într-un „Aliniere-Drepţi!” şi au salutat-o din obloanele şi ferestrele deschise urmărindu-i plutirea din punctul A în punctul neatins încă

de cînd a trecut ea pe aici nu mai bate vîntul extenuat şi consumat în faldurile rochiei ei domesticit pe vecie de mătasea inflorată ce-a electrizat miresmele locului

de cînd a trecut ea pe aici nu mai sînt semafoare şi agentului de circulaţie i-a împietrit braţul suspendat în aer căci toate direcţiile au fost setate de trecerea ei odată şi ad vitam æternam

de cînd a trecut ea pe aici cîinii latră în şoaptă iar cocoşii dorm liniştiţi pînă hăt la amiază

a trecut uşoară pe străzile oraşului chinuit

şi la capătul străzii o aştepta tata

şi s-au luat de mîini

şi au plecat amîndoi

să mă nască pe mine

Partager cet article

17 avril 2013 3 17 /04 /avril /2013 01:39

Evenimentele vieţii politice din acest an (care, să n-o uităm ! a început cu o vînătoare) îmi seamănă cu acest mic desen animat.

 

 

 


 

 

Ni se aruncă din cînd în cînd cîte o nucă inofensivă pe care noi o luăm drept monstru şi cu care ne luptăm pînă la istovire. Această luptă sizifică ne acaparează toată atenţia si toate energiile şi ne face să uităm de toate celelalte “chiţibuşuri” din jur (casă, insulă, palmier, etc., etc...)

 

Şi în momentul cînd credem că am scăpat de nucă, cade alta : bum !


Sărmanul crab…

 

Ma întreb: cine este nuca următoare? La sigur este cineva în plină ascensiune politică… Se coace frumuşel, numai bună de… căzut.

 

Şi pe post de post-scriptum / post-vitam /epilog / epi…taf :

 

Vin acasă în april

Mii de rîndunici.

În april, în april,

S-a născut Ilici.

 

Iese iarba în april,

Mugurii cei mici.

În april, în april,

S-a născut Ilici.

 

Joacă hora în april

Octombrei voinici.

În april, în april,

S-a născut Ilici.

Grigore Vieru, În april

Partager cet article

12 avril 2013 5 12 /04 /avril /2013 12:49

 

Ultimile două săptămîni au încăput un şir de evenimente semnificative (aceste rînduri fiind doar file de jurnal, fie el şi de dinafară de bord, voi fi foarte subiectiv şi le voi arunca - peste bord - pe toate cele care nu mă interesează (ex.: candidatura lui Filat la succesiunea lui Filat şi mofturile lui Timofti de a recunoaşte această chinuitoare şi épineuse – pentru a evita de a spune „Ghimpoasă” - alegere)), importanţa lor avîndu-şi bordura suprapusă cu propriul meu univers, oricît de îngust nu l-ar crede unii şi oricît de vast nu mi-ar place să-l imaginez eu.

 

Să începem, deci:

 

1.       Desant poetic la Paris

 

Salonul de carte de la Paris din acest an (22-25 martie) ne-a gîdilat (tuturor care-şi dau mîină cu mîină şi au inima orientată lingvistic într-un fel anume) zdravăn amorul propriu! Dar dacă e să facem abstracţie de dictonul „Patria mea – limba română” şi să ne aşezăm strîmb, adică provincialist (să mai corespundem şi noi clişeului, inclusiv literar), vom remarca prezenţa la acest salon, strigînd un „Cucurigu!” dadaist, perfect valabil aici atît prin locativul evenimentului istorico-literar cît şi prin autorii acestui „performance” artistic, şi a cîţiva autori din Basarabia, după cum ne place să ne denumim locul de obîrşie, ori Moldova de Est, toponim atît de drag lui Leo Butnaru.

 

În primul rînd ar trebui notate în lista autorilor „oficiali” două nume: Nicoleta Esinencu şi Savatie Baştovoi. Acestor prezenţe accidentale (sa fiu înţeles corect: cuvîntul „accidental” nu este sinonim cu „nemeritat” - ambii autori au fost recent traduşi în franceză, or niciun editor francez nu va traduce un text rău, noblesse oblige! „Accidental” aici s-ar cuveni să se ia de mîină cu noţiunea anglo-saxonă de self-made), s-au alăturat doi poeţi din Chişinău, un altul din Ch-ău (pentru a-i respecta Copy-right-ul) şi încă doi din... Paris: Arcadie Suceveanu, Nicolae Spătaru, Emilian Galaicu-Păun (toţi trei aduşi la Paris la bordul unui avion capricios direct de pe acoperişul sediului USM) şi Lucreţia Bîrlădeanu (pariziancă de iure), făra a uita de prezenţa Elenei Prus, bineînţeles. Vă întrebaţi cine ar fi misteriosul nr. 2 de la Paris? Excelenţa Sa în persoană: proaspătul romancier Oleg Serebrian – în dublă ipostază de această dată.

 

În acele zile au încăput, în afară de programul oficial al salonului, deci ne-accidental, şi două întîlniri cu cititorii de limbă română din Basarabia unde s-a citit poezie şi s-au făcut cîteva prezentări de carte.

 

La prima întîlnire, animată de Lucreţia Bîrlădeanu, la care au participat Arcadie Suceveanu, Nicolae Spătaru şi Elena Prus a fost lansat volumul „Nouvelles de Moldavie”: o colecţie de proză scurtă de autori basarabeni, în franceză s’il vous plait!, pe care o datorăm Lucreţiei Bîrlădeanu. Se poate oare găsi o carte de vizită mai bună a Republicii Moldova? Întrebare retorică, bineînţeles.

 

O altă carte pomenită a fost „Frumusețea subversivă”: volum la locul lui, cu un veritabil jurnal parizian inclus, de Arcadie Suceveanu şi în care s-au regăsit în calitate de personaje literare şi cîteva persoane din audienţă.

 

La cea de-a doua întrunire, Emilian Galaicu-Păun ne-a povestit – să tot stai să-l asculţi! – de-a lungul a două ore şi mai bine povestea romanului „Tesut viu. 10 x 10.”, clasat deja în topurile – the best ever! – celor mai bune romane basarabene (de limbă română, bineînţeles). Romanul a fost prezentat de autor în carne şi oase, în ţesut viu, cum ar veni, şi chiar vioi, împreună cu culegerea „A-Z.best”, deloc cancerigenă, dar corozivă pentru neuronii odihniţi, de care vorba veche zice că ar fi bine să ne ferim.

 

Am ieşit de la aceste întîlniri plin de har şi de poezie, dar şi cu cîteva volume în plus, pe care degeaba încercam să le găsesc, prin persoane interpuse, la Bălţi, însă aceste cărţi se pare că au fost de găsit doar în Republica Moldova. Cu atît mai mare este şi fericirea mea de a le fi putut procura tocmai la Paris, devenit pe durata acestor cîteva zile mai românesc decît... Parisul, atît de drag lui Leo Butnaru şi Arcadie Suceveanu (pe care îi mai văzusem în această cinstită urbe, unul cîte unul, graţie feu-ICR-ului); atît de domesticit de Emilian Galaicu-Păun de la 96 încoace (o dragoste platonică – je t’aime, moi - non plus – dacă e să credem combinaţia inversată a cifrelor de la originea acestui flirt continuu) care se simte aici ca la el acasă şi îi parcurge străzile pe jos (pe cînd parizienii aborigeni preferă metroul); atît de nou pentru Nicolae Spătaru, încît a uitat pînă şi de Salon şi atît de... casă pentru Lucreţia Bîrlădeanu. Iar fericirea mea livrească s-a mai ales şi cu un autograf pe care îl voi exiba cu mîndrie nepoţilor la bătrîneţe!

 

A fost savuros acest salon, dar aş putea veni şi cu o mică ţeapă zicînd că el se organizează anual şi că orice editură, dar ditamai uniune de creaţie poate închiria un stand pentru a-şi prezenta autorii, dar nu voi face-o, căci plăcerea de a fi asaltat de un veritabil desant poetic a fost şi este încă prea mare. Iar poeţii – firi sensibile – nu trebuie supăraţi.

 

2.       Vicovleanca Anicăi.

 

Cîndva demult, cam prin 88-89, Chişinăul o cunoştea pe Sofia Vicoveanca. Bunică-mea, pe care un diabet şi o gangrenă (dar mai cu seamă o moarte, cea a bunelului) o ţintuiseră la pat, a îndrăgit-o la nebunie pe „Vicovleancă”... Asculta ea şi alţi interpreţi, dar Vicovleanca...

 

De cîte ori mă ruga: „Ia vezi, măi nepoate, poate dai de Vicovleancă la radiu ista al tău?”!... Aveam un mic tranzistor, premiu de la olimpiada republicană de limbă română, de care ea nu se atingea, căci nu înţelegea cum de vine sunetul în el (ea accepta ca sunetul să vină pe „sîrmă”, dar undele aşa şi au rămas un mister pentru Anica... „Nechistyi dukh!” a fost verdictul! ) şi pe care îl învîrteam pînă nu dădeam de emisiuni dragi bunicăi... Şi cum pe atunci rare erau emisiunile de muzică folclorică fără Sofia Vicoveanca, găseam mai întotdeauna cîte ceva.

 

Iar de fiecare dată cînd era o emisiune televizată cu participarea ei, tata o purta în braţe pînă în salon, unde era televizorul (un „Gorizont” alb-negru masiv, din acele cu „lămpi”) şi priveam împreună cum cînta „Vicovleanca” bunicăi. Nu voi uita niciodată ochii cu care o privea mămuca Anica...

 

25 de ani mai tîrziu, Sofia Vicoveanca a cîntat la Paris. Cu „Lăutarii” lui Botgros. Şi eu îmi stăpîneam cu greu lacrimile.

 

Eu nu ştiu care este rînduiala acolo sus... Eu nu ştiu dacă au acces acei din lumea drepţilor la acei din lumea păcătoşilor... Dar în seara de 1 aprilie, eu am privit-o şi ascultat-o pe Vicovleancă cu ochii şi urechile mămucăi Anica.

 

Mămucuţă, eu sper că acest WiFi ceresc a funcţionat...

 

3.       07/04: 4 ani şi o diversiune

 

Patru ani şi... nimic. Ziceam într-un articol anterior că dosarul „7 aprilie” este principala ratare a AIE-urilor. Dacă rămînea unică, esenţa lucrurilor nu s-ar fi schimbat. Doar o scrisoare cu nişte scuze întîrziate a lui Recean... cam lejer, domnilor! În 2009 am „protestat” 2 săptămîni non-stop. De atunci tot protestăm... cerînd dreptate hăului. Şi anul acesta am făcut-o. And so what?!!! Mai avem un an de proteste sterile...

 

Iar ceea ce trebuia (risca) să devină o dezbatere naţională despre statul de drept a fost deturnat abject de către un post de „luat vederi” printr-un eveniment „glamour” – „Zece pentru Moldova”... Aflam că Voroninii au fost aleşii. După asta mai aflam, en guise d’excuses, că au fost aleşii... poporului (proştii ăia, îi cunoaşteţi cumva?), ca să mai aflăm, ceva mai tîrziu, că poporul îi alesese de fapt pe alţii, demonstrînd încă o dată că este mai înţelept decît orice pseudo-elită glamuroasă...

 

Rezultatele sondajului mă fac să fiu mîndru de poporul meu! Iar adevăratul businessman în Moldova rămîne, şi încă mult va mai fi, Măria-Sa Gastarbeiter –ul!

 

Punct.

Iar pentru 07/04...: „Но знай, внимающий этим камням, / Никто не забыт и ничто не забыто.”

Partager cet article

6 avril 2013 6 06 /04 /avril /2013 08:50

Bunelului meu, Ştefan Ilaşciuc

 

„Laptele negru din zori te bem cînd e noapte
la amiază te bem te sorbim dimineaţa şi seara
te bem şi te bem”, Paul Celan, „Tangoul morţii”

 

Стой, кто идёт, стрелять буду!”,

Îi strigă unealta de cioplit din zile a lui Mosin de pe celălalt mal.Stefan-Ana_Ilasciuc.jpg

Tрёхлинейка de departajare a liniilor lui cu sinele:

Unu – pentru  Ana;

Doi – pentru fecior;

Trei – pentru fiica din viitor.

 

Dar el intră dezgolit în apă, roşie de dorul trecerilor,

Şi apa îl cuprinse pînă la glezne,

Şi apa îi îmbrăţişă coapsele,

Şi apa îi muiase carnea începuturilor,

Şi apa îi învălui torsul alb ferit de soare încă din născare,

Şi apa i se agăţase de gât ca un copil îngrozit în clipa despărţirii iminente,

Lăsându-i la suprafaţă doar creştetul capului

Care se cuvinea să-l ţină sus, întotdeauna să-l ţină sus cît durează traversările.

 

Стой, кто идёт, стрелять буду!”

Strigă depozitara şi mărinimoasa semănătoare de chihlimbar a câte 7.62 mm diametru fiecare,

În numele tatălui tuturor popoarelor şi a fiului netrădat încă,

Şi a duhului întotdeauna gata, roşu, fără de duh, duhnind a sânge şi a moarte!

 

Пуля — дура, штык — молодец!”

Se revoltă baioneta de la capătu-i, dornică să intre ea prima în carne –

Instinct de violator în / de grup -

Căci ruseşte ea se declină la masculin -

Şi uită de începutul suav feminin din română:

Baioneta devine штык / pula – хуй...

 

Şi, în această sfădălaie asasină a lancei cu întregul, el înainta sfidând perfectivul

Ca un Passe-Partout trecând prin zidurile oraşelor ce aveau să ardă,

Ca un general prin diviziile ce aveau să moară în 43 sub Stalingrad

Sau ca omul lui H. G. Wells, invizibil de 43 de ani deja...

43... şi el care nu avea decât... 21.

4-3-2-1-0 - numărătoare inversă spre vârsta mea de atunci...

 

Şi l-a văzut acest râu al dorurilor noastre înaintând prin propria-i scurgere în viitor,

Înaintând în pofida şi în îndărătul trădărilor şi uitărilor, şi abandonărilor,

El, începutul-bărbat înaintând spre lăcaşul-femeie,

Înaintând prin valurile line ca pe o bandă infinită a lui Möbius...

 

Iar la o cotitură a ei îl aşteptam eu, fiul fiicii lui, nenăscut încă.

Partager cet article

4 avril 2013 4 04 /04 /avril /2013 12:28

lan-de-porumb.JPGTudor Gheorghe are un cîntec extraordinar, ca mai tot ce face, care este compus practic în integralitate din regionalisme/arhaisme rurale, neînţelese astăzi, cuvinte care odinioară nu însemnau decît un cotidian banal cu chin şi sudoare şi care, iată, au devenit, odată dispărute obiectele şi chinurile pe care le denumeau, poezie pură.

 

Îmi aduc aminte acum şi de o experienţă de lectură „explicativă” cu o nepoţică de-a mea care s-a’mpotmolit pînă la lacrimi într-un text de Barbu Delavrancea, text anacronic propus ca supliciu de vară pentru elevi, disimulat în lista de lecturi obligatorii şi care ar fi meritat 2-3 ore de limbă română la şcoală. Ah, ce lecţie-poezie s-a ratat prin această abordare stupidă a unui text, cu siguranţă urît de copii acum, dar atît de bogat, prin disonanţa lui cu realitatea de azi, în învăţăminte!...

„Patria mea – limba română” diximus.

Dar aceste rînduri nu sînt despre hermeneutica textelor, ci despre cotidianul nostru, care uite că re-devine la fel de biblic, altfel spus: un chin şi o sudoare şi nu ar trebui să ne mire abundenţa publicităţii produselor de tip Rexona & Co., atît de necesare (în cantităţi de hectolitri la m²) pentru a masca putoarea de acreală nespălată ce ne învăluie...

Opacitatea proceselor, negocierilor, numirilor, adoptărilor de legi, dar, mai cu seamă, interpretările lor (vai, dar au devenit subit într-atît de „ruşinoase” şi „timide”), descifrarea intenţionalităţilor camuflate cu atîta asiduitate, încît se ajunge la un nivel de ridicol care, hélas! ne tue pas*, nu poate genera decît repulsie şi respingere şi, din păcate, nu există multă „poezie” în această realitate.

Dar dacă e să revenim la poeticul cuvintelor desuete, ceea ce ni se întîmplă astăzi seamănă cu povestea unui cetăţean din Ch-ău căruia i s-a dat o cireadă de hlujani ca mai apoi să i se propună s-o schimbe pe una de ciocleji....

Unii aşa şi nu ştiu ce li s-a dat, alţii nu ştiu ce li s-a propus în loc, majoritatea - nici una, nici alta. Doar puţini înţeleg esenţa vidă de semantică a acestui troc, dar „propunerea” nu se discută astăzi, la fel cum nu se discuta „participarea voluntară” la demonstraţiile de 1 mai pe timpuri...

Şi dacă ţăranul nu vede rostul chinului său rebrenesc, atunci el lasă ogorul Pîrlog şi... pleacă la oraş...

 

*(franceză) nu ucide => (parte din dictonul francez Le ridicule ne tue pas (ridicolul nu ucide))

 

Imagine: Maria Furţea-Niculescu, „Lan de porumb

Partager cet article

30 mars 2013 6 30 /03 /mars /2013 08:00

Tatălui meu, Andrei

Acum exact şase ani a murit un copil.

Telefonul a sunat pe la 7 dimineaţa. Soţia a fost prima care s-a apropiat de el. Mi-a spus cu groază : « Sună de la Bălţi… ».

Şi în acea clipă a murit un copil.

La celălalt capăt de fir nu putea fi altceva decît moartea... Cînd va fi să vină la mine, am s-o apuc de plete şi de gît şi am s-o pălmuiesc, şi am s-o bat măr! Cum îndrăzneşte ea să sune de la mine de-acasă ?! cum încumetă să îmbrace glasul mamei ?!

Am luat receptorul ştiind ce voi auzi. Am răspuns : « Vin cu primul avion posibil » şi am închis.

Eu eram mort.

În acea zi blestemată, eram convocat la Prefectura de poliţie să depun actele pentru “Carte de Sejour”…  Am luat dosarul pregătit, m-am îmbrăcat şi am ieşit în afară.

În afară, în afară, în afară...

Un mort cerînd dreptul la viaţă pentru o durată limitată în timp în oraşul luminilor, unde nu moare nimeni niciodată*

Oficiul Prefecturii de pe Quai de Jemmapes deschidea la 8:00, dar eu nu eram primul şi în faţa mea mai stăteau deja vreo zece vii ce-şi reclamau dreptul la viaţă pentru încă un an…

Au deschis exact la 8:00. Eram mort de exact o oră...

Mi-a venit rîndul. M-am apropiat de ghişeu unde o gorgonă cu 666 de capete sîsîia ceva prin hîrţoagele din dosarul meu, neştiind că nu mai avea ce împietri în mine. I-am spus: „Vous êtes conscients que ce que vous me demandez n’est pas légal”?  - întrebare pe care doar un mort poate s-o pună unui funcţionar ce are putere de decizie asupra „vieţii” lui...

C’est comme ça, Monsieur!”, mi-a răspuns... S-a sculat supărată foc şi a plecat să-şi descarce dispreţul... Într-adevăr, avea dreptate:  So it goes**... cirip-cip...

De la Quai de Jemmapes am plecat direct la... birou. La servici. Fiindcă trebuia să găsesc un avion. Fiindcă biroul era mai aproape de Quai de Jemmapes decît casa... A sunat telefonul. Era un bun prieten: „Noroc, Vitalius! Ce mai faci?”...

Faci?

Tăceam. Nu găseam aer să răspund...

-          Allo, Vitalius? Mă auzi?

-          Da. – nodul din gît, - A murit tata.

Băiatul a tăcut... Nu era vina lui... Dar întotdeauna eşti vinovat în asemenea situaţii. Mi-a spus ceva...

-          Ma ierţi, R. ... mai tîrziu..., am închis telefonul.

La 9:00 am ajuns la birou. În open-space. Trebuia să trec pe lînga mesele colegilor: „Salut. Salut. Salut.” au venit ca nişte lovituri de bici într-un culoar de execuţie...

Am făcut un search rapid pe net. Mi-am dat seama că e vineri şi că Air Moldova avea zbor direct în acea zi. Am sunat agenţia:

-          I., a murit tata. Eu azi trebuie să zbor acasă. Poţi?

-          Aşteaptă puţin. Te sun în 15-20 de minute.

Nu a întrebat nimic mai mult, nu mi-a spus nimic mai mult... şi à posteriori îi sînt recunoscător.

Dar 15 minute?... Colegii totuşi au bănuit ceva... căci nu le răspunsesem la bineţe... a venit şeful la mine:

-          Ca va, Vitalie?

-          Mon père est mort aujourd’hui...

Este foarte greu să scoţi cuvinte atunci cînd eşti mort... pentru fiecare din sunetele scoase trebuie să faci un efort de reînviere...

-          Mais... Qu’est-ce que tu fais là?

Pleacă acum, te rog, omule, nu mă pune să-ti explic... pleacă...

-          J’attends un appel pour l’avion...

A zis că... bla-bla-bla... de rigoare. Interminabilul sfert... s-au mai apropiat cîţiva de mine... şi ce ar fi putut face altceva? Hai, sună, sună odată... Iată, în sfîrşit... Mi-a făcut rost de loc în avion. Zbor în astă seară. Trebuie să merg la agenţie să cumpăr biletul.

Am ieşit de la birou. Erau două ore de cînd eram mort...

I. mi-a zis că poate să mă ducă la aeroport deseară, dacă doresc. Da, doream. Am fixat ora.

Am mers la bancă să scot banii pe care-i aveam în cont. Înmormîntările în Moldova costă scump... Morţii sînt scumpi... Cei vii plătesc pentru cei morţi... Pentru ca să-şi răscumpere învierea... Pentru a plăti pentru greşelile faţă de cei morţi... Pentru dreptul de a rămîne vii... Tichetul pentru viaţă... Ce scumpi ne-am făcut...

Am plecat spre casă să-mi iau bagajele... 6 ore de cînd eram mort...

Soţia mi-a făcut valiza... Ea ştia mai bine de ce avea nevoie un om viu... Morţii nu au necesităţi... Am sunat un taxi la Bălţi să vină să mă ia de la aeroportul din Chişinău, căci avionul ajungea pe la 2:00...

Am mers la agenţie. I. era cu alte trei persoane în maşină. Am pornit spre Aeroportul Charles de Gaulle... Acele alte trei persoane nu ştiau... I. a păstrat discreţia de rigoare... Glumeau, spuneau bancuri... Probabil se gîndeau: „Ce-i cu mortul ăsta?”

În avion băiatul de alături de mine a deschis o sticlă de whiskey... A. nu ştia. A. era un manager de la Orange. Mi-a propus. Am acceptat. Nu mîncasem nimic în acea zi, dar nu am simţit efectul licorii... Morţii nu se-mbată... Morţii nu au necesităţi... Nici măcar fiziologice...

La 4:30 descuiam cu propria cheie uşa de la apartamentul părinţilor de la Bălţi... A ieşit mama. Ne-am îmbrăţişat. Am plîns... Ca nişte oameni vii...

Tata nu era acasă.

În acea zi am început a însuri pe la tîmple. A murit un copil şi am devenit adult.

 

 

*Matei Vişniec, „Sindromul de panică în Oraşul Luminilor”

**Kurt Vonnegut, “Slaughter-House-Five or The Children’s Crusade. A Duty-Dance With Death”

Partager cet article

28 mars 2013 4 28 /03 /mars /2013 02:59

Adevăratul adevăr vă spun : dacii din traci au provenit ! Adevăr istoric împărtăşit de toată lumea bună şi dreaptă, de toţi acei care stau bine pe două picioare şi cu capul (în) sus. De la Homer şi Herodot cetire să se dea!, dacă poate mai aveţi dubii. « Geții sunt cei mai bărbați și mai drepți dintre traci », - zicea istoricianul ne-revizuit încă (rămîne de văzut dacă a fost vre-o dată vizuit). Şi pentru o mai bună probitate am adus şi probe în etate : un zeu întreg - pre nume Dionysos - născut tot acolo, pe meleaguri tracice (bine-bine, nu e chiar în etate, ar trebui să-i adăugăm un "ebri" în faţă (şi nu cumva, Doamne fereşte, să ne împiedicăm în taste şi să tapăm "ebra"),  căci e cam beţiv sireacul, dar acest fapt poate fi şi o probă, la o adică, un adevărat marker istoric, pe care tot îl re-găsim de atunci: şi la Cantemir, şi în rapoartele OMS de mai aproape de noi, adevăraţii urmaşi ai traco-daco-geţilor).


Eventual am putea face şi un studiu ADN unde am încerca să depistăm (à la Planeta Moldova) în coduri genomul viţei de vie de soi neprihănit, dar e riscant, căci am putea da acolo şi de ceva turcesc, tătăresc, slav, jidovesc, ţigănesc şi alte multe sîngiuri păgîne… De văzut, căci în vremurile de azi consonanţa leşească sau hoholească a numelui meu, spre exemplu, se împacă mai bine cu Europa decît echivalentul său pur românesc « Lupu »… Niciodată nu ştii unde cîştigi şi unde pierzi !


Dar să revenim la adevăratul adevăr istoric pe care, noblesse (et ancienneté) oblige!, ar trebui să-l exportăm peste tot, chiar şi la ruşi, chiar şi la chinezi-japonezi, chiar şi americanilor. Mai ştii, poate se molipsesc şi încep a ne cumpăra vinurile, fiindcă la ce ar servi un adevăr adevărat istoric, dacă nu ai putea să-l vinzi cuiva ori, dacă nu, măcar trage nişte foloase cît de cît palpabile şi monetizabile?


Din păcate se întîmplă lucruri stranii în procesul exportului: ba adevărul nostru se confruntă cu nişte adevăruri la fel de adevărate, ba este totalmente deformat şi ne pomenim cu cel puţin o parte alterată (uneori o păţeşte „adevărul”, alteori „adevăratul”).


Iar atunci cînd traversează oceanul, pentru a ajunge la oamenii cei care merg cu capetele în jos, în americi, adevărul nostru suferă o mutaţie absolut catastrofală. În capurile lor îndreptate de facto spre altă parte a universului, simpla propoziţie „dacii provin din traci” capătă semnificaţii supra-realiste, demne de Tristan Tzara. Na, nu ai ce aştepta de la o naţiune fără tradiţii şi istorie (căci ea este toată în exclusivitate la noi), fără spiritualitate şi cultură (Twain, Hemingway, Poe, Steinbeck, Chaplin, Faulkner, Palahniuk & Co., guys, say „hello” to the world!). Această frază inocentă devine deci - scandal, domnilor! - ceva de genul „raţele au ieşit din camion”... (the ducks came from the trucks)


Supărat foc, am decis să iau măsuri nemijlocit la faţa locului! Cu raţa americană m-am lămurit repejor: am făcut o friptură geto-dacică (aşa le-am spus lor, dar reţeta de la mama am învăţat-o) de şi-au lins americanii mei degetele şi au crezut (cel puţin cît a durat ingurgitarea) în existenţa dacilor ne-răţoi! Cu camionul e mai greu... E prea mare şi încă nu am găsit un ceaun pe măsură. Poate facem ceva cu el mai tîrziu. Pentru moment însă adevărul adevărat a rămas aşa, corectat pe jumătate: „Dacul iese din camion”. În americăneşte spus: „The „Dac” came from the truck”.

 

american-truck.jpg

Partager cet article

Despre PUNCT-ul din .FR

Poveşti, povestioare, gânduri, reflecţii, idei mai profunde şi mai superficiale, grave si ilariante... un punct de vedere şi doar atât. Doar un punct în imensitatea blogurilor. Doar un punct din atâtea altele dispersate în nebuloasa reală si virtuală. Doar un punct. Deşi... câte odată nu-ţi lipseşte decât un punct pentru a fi un i! 

"De sus, din vârful săptămânii,
să le rânjesc urlat, scârbos:
iubesc doar locul nu stăpânii,
precum fac câinii pentr-un os.

Şi iarăşi şapte gospodine
să dea cu bolovani în mine,
iar eu să urlu, urlu-ntruna
atât cât n-o apune luna."  Nichita Stănescu

Rechercher