Overblog
Suivre ce blog Administration + Créer mon blog
20 juin 2013 4 20 /06 /juin /2013 08:00

„Я умереть за нашу Родину несчастную готов,

Но к сожаленью, а есть семья и дети.”

Ю. Шевчук

 

Criza… Nu există cuvint mai oribil pentru salariaţi decît „criza”. Vine regulat şi din ce în ce mai des de cînd cu căderea peretelui. Parcă ar exista undeva un spectator blazat şi plictisit de show-ul pe care i-l oferă furnicarul nostru uman şi, de urît, îi dă din cînd în cînd cu piciorul… Cum ne mai agităm atunci cu toţii !


Criza este o scuză universală pentru toate mîrşăveniile posibile şi inovaţiile în acest lugubru domeniu. Colegi, altădată formînd o gaşcă solidă şi unită, se ceartă şi se mănîncă, şi profită de cea mai mică ocazie pentru a-şi înfunda vecinul de birou... Normal, frate! Se luptă pentru existenţă: criză!


middle-managementAţi fost cîndva obişnuiţi cu re-valorizări salariale, prime, bonusuri, cu eforturi şi supra-performanţă recompensate? Ei, ce-s cu alintările astea „comuniste şi staliniste”?! Gata-gata: e criză! Dar ţine minte că ţara (ptfuu! firma) este în pericol şi are nevoie de cei mai buni fii ai ei, iar cei răi vor fi pedepsiţi cu GULAG-ul şomajului!


Să mai vorbim de timpurile demult uitate cînd întreprinderile rivalizau în calitatea pachetelor sociale? În genere, îşi mai aduce cineva aminte ce înseamnă asta? Hai lăsaţi, doar ştiţi că e criză... Trebuie să fim competitivi!


Criza este un fel de cutie a Pandorei care, odată deschisă, permite şefuleţilor, ba chiar într-un fel îi obligă, să fie „activi”: nu contează ce faci anume şi mai puţin încă dacă ceea ce faci are vreo justificare raţională. Principalul e să fii activ („создавать видимость бурной деятельности” – ecouri dintr-o altă epocă...)! Să demonstrezi că în perimetrul puterii conturate de alţi şefi, ceva mai mari, mînuieşti bine biciul...


Dar cît de mult afli despre nivelul de negreaţă al ceriului gurii la colegii din fosta „gaşcă”! Scuzabil... Căci fiecare are familie, copii, şi – cel mai nasol – cîte un credit - două de achitat. Şi mensualităţile nu aşteaptă... Iar băncile gestionează cifre, nu destine...


Să vedeţi ce au mai inventat: există şi o întreagă teorie, care se predă în şcoli de prestigiu (eu ştiu, căci m-au învăţat şi aşa ceva): criza ca o metodă de management! E foarte simplu: numai cum simţi că subalternii au dat de bine, că se instaurează un fel de rutină, dă-i cu piciorul! Nu contează ce faci, poţi da pe cineva afară, poţi începe o re-organizare, poţi inventa noi metode de lucru, orice, din moment ce bagi criza în oasele salariaţilor!


Criza ori frica? This is the question!


xxxxx


Se întîmpla acum 3 ani: în 2010. În plină (versiunea oficială) criză. Şi şefii au decis să facă economii. Ceea ce înseamnă în limbajul lor „concedieri”. În mare parte, clienţii noştri depăşiseră deja panica din 2008-2009... Unii înregistrau în toamna lui 2010 recorduri absolute (all times ever!) la vînzări...


Parcă scăpasem, dar se impuneau, pentru exemplu, „acţiuni”. Ni s-a cerut să facem „economii”. Ni s-au interzis călătorii la clienţi (s-au interzis călătoriile celor „mici”, căci şefii „mari” călătoresc de atuinci şi mai intens „întru salvarea Patriei”... Ca să vezi...) şi multe alte restricţii mărunte...


Dar toţi se aşteptau la decizii mult mai sîngeroase...


Ah, cum mai înfloriea cobirea, iudeala, bîrfeala, linguşeala şi pupcurismul prin open space-ul firmei... Întrebări în suspensie: Cînd şi cine? Cine şi cînd? Şi speranţe: nu eu – nu eu – nu eu – nu eu... Toată lumea înţelegea: vor fi 1-2 şi gata. Aşa au fost fixate obiectivele de mai de sus: din satul ăsta să fie ridicaţi 100 de culaci...


Şi iată ca într-o zi din acelea (deloc bune) se apropie şeful BU-ului de mine şi aşa, chipurile „în treacăt”, mă întreabă: „Vitalie, dacă ar fi să-mi descrii în cîteva cuvinte performanţa asistenţilor tăi (aveam atunci patru) şi să faci un clasament, cum ar arăta el?”


Eu nu ştiu ce a trecut prin capul meu... Am şi eu familie, plătesc şi eu credit...


L-am privit intens fără a-mi eschiva privirile şi i-am zis: „H., dacă îmi concediaţi barem unul din asistenţii mei, puteţi să mă concediaţi şi pe mine chiar acum, căci nu voi mai fi capabil să menţin proiectele la nivelul obiectivelor pe care le-am fixat cu clienţii.”


Eu nu fac parte din tagma celor care cred că şefii şi clienţii sunt toţi proşti şi incapabili. Dimpotrivă.


Şeful s-a uitat la mine, oarecum interlocat, vădit surprins, şi mi-a răspuns gaulle-eşte: „Vitalie, te-am înţeles”. Şi a plecat în treaba lui de şef de BU...


Mi-a fost frică... Cîteva zile, chiar săptămîni la rînd... În fond, eu sînt un fricos fără pereche...


xxxxx


Deznodămîntul? Banal:


Aceeaşi întrebare a fost adresată şi celorlalţi salariaţi, bineînţeles. Colegii mei s-au executat fără a crîcni şi au făcut clasamente. În baza acelor clasamente doi asistenţi au fost concediaţi. A urmat şi o mică reorganizare. Acei patru asistenţi ai mei, care lucrau doar pentru mine, acum lucrează şi la alte proiecte (ale colegilor, acelor care au ştiut ce va urma în urma „răspunsului” lor, dar l-au dat...) pentru a echilibra şi nivela volumul de muncă (rămas acelaşi, by the way)... Resource sharing se cheamă...


Colegii nu mi-au iertat-o... Nimeni nu iartă altora propria laşitate. Dar nici nu am fost mari prieteni pînă atunci... Doar că acum sînt mult mai atent şi ştiu că la prima ocazie nu mă vor cruţa.


Şeful se teme puţin acum de mine. Ori e o formă de respect? Dracul să-l ştie... Dar dacă la alţii, în scăpări colerice, îşi mai permite să ridice vocea, cu mine discută întotdeauna păstrînd convenienţele de rigoare.


Subalternii? A devenit extrem de uşor să lucrez cu ei. Atunci cînd îi rog să facă ceva, cînd le fixez o sarcină, o execută în prioritate... Şi o execută bine. Şi nu am nevoie să pierd timp cu controale excesive...


Unul din ei, cînd s-a concediat acum cîteva luni, mi-a spus că mă bucur de un respect deosebit în micul lor „cerc”... Cică aş avea reputaţia unui soi de „Zorro” intern...


Caraghioasă întorsătură... Toţi se străduie să se pună bine cu superiorii ierarhici, iar eu mi-am creat o imagine la subalterni... Hmmm... Doar că mensualităţi băncii plătesc eu, nu „Zorro”...

Partager cet article

19 juin 2013 3 19 /06 /juin /2013 10:00

1. POZA

O poză care m-a enervat: cică se dau bani – atenţie! – pentru combaterea corupţiei... 90 milioane de euro. 1 miliard şi 350 milioane de lei. Echivalentul a 450 mii de salarii lunare a unui profesor de şcoală (calculat la 3000 lei/lună). Sau 37500 salarii anuale!… Bani pentru şcoli nu-s. Pentru tipi care figurează în topurile maşinilor şi castelelor luxoase ce apar cu regularitate în presă sunt.

 

2. BOX

A fost numit ministru. A refuzat să facă parte dintr-un oarecare partid politic (chiar şi din acel care l-a înaintat la funcţie). A vrut să-l dea jos pe unul care e bun în cîrdăşii. A fost demis din funcţie. În box totul e simplu : trebuie să fii mai bun şi să dai la bot. În politica moldovenească trebuie să ştii cu cine te pui. Ciştigă haita cea mai mare.

 

3. ACCIDENT

Un ministru se răstoană cu maşina. Nu a încălcat nicio regulă. De vină sunt drumurile (nu degeaba a fost demis un alt ministru !) şi probabil condiţiile climaterice care, după cum ştim, răstoarnă pînă şi PIB-ul ţării. Ce să mai zici de un autoturism 4x4, conceput pentru terenuri defectuoase care circulă la viteză regulamentară ?

 

4. RAZBOI

Un tip vine la o televiziune naţională şi zice ca va fi război. Un alt tip îl ia la trei parale şi-i zice să se care acasă. Întrebare : de unde şi pînă unde ajunge o televiziune să-l invite pe bărbosul belicos ? Observaţie : pe apărătorul suveranităţii şi integrităţii îl văzusem acum 2-3 ani într-un program al unei conferinţe finanţate de vecinul care cică ar vrea război... Coincidenţă: Transnistria se excită. Acum să-mi spuneţi: gata de luptă?

 

5. BAC

Haios: în Franţa „BAC” este o abreviatură de la „Brigade Anti-Criminelle”. Bacalaureatul în Moldova este un chin şi aproape o crimă. Pentru toţi. Pentru Minister, fiindcă toţi strigă că se copie. Pentru acei care copie, fiindcă există Minister. Pentru acei care nu copie, fiindcă există Minister şi acei care copie. Cui îi este mai greu în consecinţă?

 

Partager cet article

18 juin 2013 2 18 /06 /juin /2013 10:00

Vara, prin iunie, să culegi cireşe negre, mărunte, dar dulci ca copilaria şi neapărat să fii decorat pentru această ispravă cu o pată, imposibil de spălat şi pentru care mama îţi va fi recunoscătoare, pe cămaşa ce va purta de acum încolo însemnul „Şi ăsta-i cireşar!”...


Vara, prin iunie, să curăţi de piele vlăstari tineri de viţă-de-vie, mici alintări dulci-acrii, ori de susăiţă: să-i freci în palme – „Susai-mălai, fă-te dulce, că te tai!” – pentru a le scoate amăreala...

 

Vara 2010 048


Vara, prin iulie, să mergi prin iarba coaptă sub soarele lui cuptor şi să-ţi sune în urechi ţîrîit de căluţul popii şi să-ţi sară, căluţii, de sup picioare în 99,9 părţi ale lumii. Şi să cazi la pămînt, ca răpus, cu mîinile făcute căuş pentru a-l prinde, căluţul, ca să vezi cum e făcută această creatură a lui Dumnezeu (nu a popii) de mai aproape, face to face cum ai spune azi...


Vara, prin iulie, să treci prin pîlcuri de peliniţă şi să stîrneşti nori de fluturaşi minusculi, azurii, de parcă s-ar fi strecurat bucăţi de cer printre stiblele albe ale ierbii lecuitor de amare...


Vara, prin august, să calci pe o băşica porcului pentru a auzi un „pufffff” şi să stîrneşti un nouraş gri-brun de spori întru plăcerea noastră şi proliferarea neamului de prahaghiţă...


Vara, vişine, fragi, şorcogi, agrişe...

Partager cet article

17 juin 2013 1 17 /06 /juin /2013 13:05

„Istoria nu trebuie să devină servitoarea conjuncturii politice, ea nu poate fi scrisă la dictarea memorialiştilor care se contrazic reciproc. ... Într-o societate democratică libertatea istoricului este libertatea noastră a tuturor”, Proclamaţia de la Blois, p.329

 

razboi3D-530x360.jpgCe ştim noi azi despre Razboiul II Mondial ? Ce ştim noi despre rolul nostru (dacă e să ne considerăm o continuitate, biologică şi spirituală, a buneilor noştri) în acest război?

(În această întrebare pînă şi forma adjectivului îşi are semnificaţia sa... Să consultăm DEX-ul:

ACÉST, ACEÁSTĂ, acești, aceste, adj. dem. (antepus) 1. (Arată că ființa, lucrul etc. desemnate de substantivul pe care îl determină se află aproape, în spațiu sau timp, de vorbitor) Acest deal. Această casă. 2. (În legătură cu substantive care arată momentul, răstimpul, epoca în care se petrece o acțiune) Care este în curs; curent, prezent (sau dintr-un viitor apropiat). Anul acesta.

Evenimentele din luna mai a acestui an ne-au demonstrat încă o dată că vom avea încă nevoie de ceva timp pentru a putea folosi calificativul ACEL...)

Corespunde oare ceea ce ştim noi despre acest război cu „cunoştinţele” altor popoare şi în ce măsură? Memoria colectivă, reprezentările colective, politici şi ideologii... Suntem oare noi capabili să conştientizăm realitatea şi motivaţiile deciziilor luate de către buneii noştri atunci şi partea de tencuială, vopsea ori lustru aplicate cu atîta stăruinţă – abil şi nu prea – în anii post-belici?

Poate, dacă ar fi să înţelegem mecanismele care au făcut posibile atunci ororile acelui război, am avea o şansă să evităm confruntări şi ostilităţi acum şi aici?

Cartea încearcă să aducă elemente de răspuns la aceste întrebări... Este doar un început, căci se adresează (natura textelor restrînge de facto auditoriul) unui cititor select. Dar un început necesar, căci e nevoie să se verse lumină asupra acestui război. Lipsesc încă cu desăvîrşire romane, documentare, filme artistice, atît de necesare pentru construirea a ceea ce numim memorie colectivă sau reprezentare colectivă despre perioada 1939-1945...

Cartea, prezentată la Chişinău, la Paris, la Bruxelles este un prim pas. Mare pasul, atît pentru autori, cît şi pentru noi.

Prezentarea cărţii la Paris cu Petru Negură, Oleg Serebrian, Matei Cazacu şi Nicolae Trifon:

DSC05796.JPG

 

Unul din autori: Sociologul Petru Negură „povestind” cartea:

DSC05795

 

Partager cet article

12 juin 2013 3 12 /06 /juin /2013 11:05

Planeta_Moldova.JPGZilele trecute, şi mai exact pe 07 iunie, Biroul pentru Relaţii cu Diaspora (BRD) difuza un comunicat, apărut bineînteles şi în presă (vedeţi aici textul comunicatului, căci comunicatul anume „de presă” era), în care noul Prim-Ministru al vechiului Guvern anunţa că „a semnat o dispoziție care prevede desemnarea unui viceministru sau vicedirector general, la nivel de luare de decizii și a unui șef de direcție — la nivel tehnic — responsabili pentru promovarea şi realizarea politicii statului în domeniul diasporei. Astfel toate instituțiile publice relevante vor avea persoane responsabile pentru diaspora, contribuind la o coordonare mai bună a acțiunilor în acest domeniu.”.

 

Este indiscutabil o veste bună! Cititorul atent al acestui blog ştie că am promovat ideea respectivă de mai demult (vedeţi aici un text mai „bloggeresc” şi aici unul mai elaborat). Eu nu ştiu care sunt „experții străini și organizațiile internaționale”, dar ma bucură că am avut aceleaşi vedenii şi iluminări asupra subiectului. (aici ar trebui să plec sfios capul şi să roşesc niţel pentru a compensa lipsa de modestie).

Ziceam ideea, nu neapărat forma, căci fraza din acelaşi comunicat – „Dispoziția prevede și introducerea evaluării ex-ante și ex-post a impactului politicilor publice asupra diasporei şi migraţiei în procesul de elaborare şi implementare a acestora în toate instituțiile publice.” – îmi pare mult mai importantă decît posturile nou-create.

Aceste evaluări se pot face, desigur, şi fără crearea posturilor respective, dar presupun o schimbare de mindset (iertat să-mi fie acest anglicism, dar o fac şi eu pe „expertul” şi, la drept vorbind, m-am cam săturat de cuvîntul „mentalitate”) mai general. Ar însemna ca noi toţi să înţelegem şi, cel mai important, să conştientizăm la nivel de reflex condiţionat următorul lucru: Guvernul nu guvernează un teritoriu, ci un Stat. Iar Statul este totalitatea de cetăţeni şi de relaţii (instituţionalizate sau nu) între aceşti cetăţeni. Corespunderea cu un teritoriu niciodată nu este totală. În cazul nostru frontierele teritoriului practic nu se suprapun cu ale Statului (decît doar dacă am considera exerciţiul puterii, dar suveranitatea deciziilor executivului este o altă vastă discuţie).

Ştim, însă, că avem ceva carenţe la capitolul „mentalitate” şi, probabil, avem nevoie de funcţii pentru a le compensa (la fel precum avem nevoie de camere de filmat în sălile de examen...).

De asemenea, trebuie să ţinem cont şi de faptul că guvernarea mai presupune şi o permanentă comunicare, inclusiv printr-o succesiune de acte simbolice. Anume astfel percep eu aceste numiri: nişte simboluri. Iar simbolurile nu înseamnă neapărat conţinut ci, mai degrabă, nişte declaraţii de intenţie.

Intenţiile sunt bune. Să vedem şi conţinutul. Căci cu intenţii nu te ţii sătul.

Partager cet article

8 juin 2013 6 08 /06 /juin /2013 00:58

Se întimpla demult… cam prin 1981-1982… perioada cănd prim-secretarii PC URSS făceau coadă la porţile iadului conform unei proceduri stabilite anume pentru ei. „Tuturor li se va da după fapte” – aşa e scris în cartea aia groasă, cea mai vîndută şi, respectiv, cea mai cumpărată, o demonstraţie factuală că înţelepciunea măreaţă se poate vinde (ori cumpăra) pentru doar cîţiva arginţi. Şi care altă răsplată li se potrivea mai bine „zidarilor” fericirii eterne pe pămînt dacă nu o coadă în toată legea după produsul ultim – moartea ?

 

Kto poslednii? Ya za vami! A chto daiut?


lenin.jpgUndeva prin centrele unionale, prin moscove şi leningraduri, din soviete nu mai rămînea decît ambalajul formelor, căci pînă şi KGB-iştii îl ascultau şi-l admirau pe Vysotski, rîndurile lor fiind demult completate de inşi care intrau în armata lui Dzerzhinski numai de dragul carierei şi avantajelor mercantile (ah, acei 30 de arginţi!) şi nu din oarbă credinţă ideologică. Undeva, în altă parte, prin afganistanuri, maşinăria coşciugurilor de plumb era deja pornită... Începuse sfîrşitul.


Vînturile capitalelor ajungeau din păcate cu greu la periferii şi, dacă şi străbăteau, nu rămînea din ele decît o briză inofensivă. Puterea se ţinea bine în scaun, cu atît mai mult cu cît satrapii locali făceau exces de zel pentru a fi promovaţi (ca să vezi: nici aici pomină de convingeri ideologice) şi părăsi cît de curînd această provincie îndepărtată a imperiului, predestinată exilului...


Anume în această fericită perioadă, fericită nu din perspectiva epocii istorice – Doamne fereşte să credeţi aşa ceva despre mine: nu fac eu parte din tagma celor care tînjesc după „zastoï” sau a celor care afirmă ca am fi trecut prin comunism fără a ne fi dat seama – ci de la înălţimea celor 4-5 anişori inocenţi şi zglobii ai mei de atunci.


Venisem deci într-o seară de la gradiniţa de copii şi hai să-i spun mamei o glumă trăsnită (folclor urban copilăresc!) pe care cineva din ştrengari mi-a făcut-o în timpul zilei. În închipuirea mea era extrem de ingenioasă şi hazlie. Cu atît mai mult că mai conţinea şi o doză de conspiraţie, ceva despre care nu era „bine” să spui cu glas tare, dar, se putea oare rezista ispitei de a transgresa aceste tabu-uri fixate de adulţi, care, ce noroc am mai avut, eu şi sora, ne iubeau toţi într-atît de mult încît nu ne păştea niciun pericol pe urma acestor glume, în afară de o dojană de dragul unor vagi convenienţe, acompaniată de un surîs atît de rău camuflat pe care nu puteam să nu-l observăm şi să nu-l provocăm. Ce să mai, cunoaşte fiecare vîrsta cînd copiii o dau pe glume scatologice, de exemplu, doar pentru a-şi zădărî adulţii puţin. Şi-apoi în copilărie „răul” şi „binele”, zona de securitate, sunt fixate de părinţi în primul rînd şi tabu-urile sunt parcă mai puţin tabu-uri, cu frontiere mai permeabile, nu au încă acea forţă de adevăr absolut – cuşcă pe care ni-o forjăm singuri pe măsură ce creştem „adulţi”...


Aşa dar, maliţios şi conspiraţionist îi ziceam mamei: „Mamică, ia pronunţă „LENINGRAD” fără „R” !”.


xxxxxx


Şi atunci spaţiul cămeruţei noastre din căminul muncitoresc a îngheţat! Literalmente.


Nu ţin minte nimic mai mult din acea zi. Nu ţin minte cine mi-a spus „gluma” la grădiniţă. Nu ţin minte cum am ajuns acasă, ce a urmat după. Nici măcar nu ţin minte ce anume mi-a răspuns mama. Dar nu voi uita niciodată expresia fricii de pe faţa ei.


O spaimă care mi s-a transmis şi mie în acelaşi moment. Care mi-a copleşit întreaga fiinţă, eu neînţelegînd nici ce a cauzat acea frică (doar nu putea un simplu joc de cuvinte declanşa acea avalanşă de gheaţă?!), nici pericolul pe care, iată: înţelegeam acum că am facut-o, ne păştea...


Mai rar am avut sentimente de o intensitate într-atît de materială. Nu poate exista ceva mai oribil decît empatia fricii: să-ţi fie teamă doar de faptul că înţelegi că fiinţa cea mai dragă, fiinţa care în oricare alt moment îţi este unicul sprijin şi protecţie devine brutal extrem de vulnerabilă în faţa unor monstruozităţi pe care chiar tu, copil neînţelept, printr-o glumă aiurea, le-ai adus în propria-ţi casă...


Culpabilitatea de a fi făcut o „poznă” ireparabilă, pentru care nu eşti nici măcar certat, într-atît este de enormă şi teribilă, ca o avalanşă în faţa careia este inutil să mai întreprinzi ceva, ci doar să-ţi accepţi destinul şi să speri ca – o, Miracol Dumnezeesc, devii! – ea să treacă peste tine şi să rămîi în viaţă, căci teafăr n-ai de unde...


Ah, ce profund mi s-a băgat acea frică în măruntaie şi în oase... De tot scos şi scos... Şi tot scot şi scot...


xxxxxx


Şi tot strig, m-auzi, mamă, cum strig? Eu azi strig să m-audă toţi: LENIN GAD! LENIN GAD! LENIN GAD!


O strig pentru tine, pentru tata, pentru bunei, pentru străbunei. LENIN GAD! Este dalta cu care dezbat zi la zi frica din mine şi din tot ce mă-nconjoară.


LENIN GAD! Le strig acelor care mai îndrăznesc a purta veşmintele în care era împopoţată frica noastră ieri, atît de vie încă şi azi.


LENIN GAD! Le strig acelor care, chiar şi de au schimbat uniformele pe smoking-uri, ascund aceeaşi piele rea şi răpănoasă (pe care ori o baţi, ori o leşi – tot un drac). Neo-politrucilor, care au schimbat doar conţinutul nominal al existenţei lor, nu şi esenţa verbală a retoricii, rămasă îmbibată de ură, întotdeauna în căutare de duşman.


LENIN GAD! Le strig acelor care, biruitori sadea în războaie demult revolute, încearcă să mă convingă că frica are şi avantaje comerciale, că poate fi monetizată.


LENIN GAD! Le strig acelora care în loc de coloană vertebrală au fel de gelatină centripetă. Roşu, negru, albastru, galben, verde, orice! din moment ce-i apropie cu un pas de locuşorul călduţ. Ăştia zic „ham” stăpînului cu cel mai mare os, dar sunt gata să-l muşte imediat ce li se dă unul puţin mai mare.


LENIN GAD! Le strig ţîncanilor cu inimi şi cranii boşture, ieşiti de pe băncile şcolilor care, în afară de o bursă mare pentru strînsul arginţilor, alte cunoştinţe nu le-au prea dat.


LENIN GAD! Îi strig şi patronului care mă-ntreba cine din subalternii mei ar fi trebuit concediaţi. De ce? Nu ştia nici el. Aşa au fost fixate obiectivele. De către un plural impersonal magic.


LENIN GAD! LENIN GAD! LENIN GAD! LENIN GAD!


xxxxxx


Îmi spune un prieten: „Auzi, frăţică? Las-o şi tu mai moale... La ce-ţi trebuie? Ai familie, copil...”


Şi am să-i spun...: „Ai dreptate. Dar, ştii ceva? Ia pronunţă, LENINGRAD” fără „R” !”


Toate se pot întîmpla, dar în fierberile zilelor de azi nu voi lăsa să se depună din nou calcarul fricii pe oasele mele. Şi dacă voi simţi că mi-e teamă, am să strig:


LENIN GAD! LENIN GAD! LENIN GAD! LENIN GAD!

 

Imagine: А. Китаев. Портрет В.И.Ленина 

Partager cet article

31 mai 2013 5 31 /05 /mai /2013 02:00

 

Iar electoratul, încolonat, trece pe sub răscrăcănatul tău, cel cu un picior pe culmea naivităţii lor, celălalt pe creasta propriului cinism. Trece pe sub răscrăcănat precum sub Podul Mirabeau (ca să facem, în fine, şi ceva poezie, domnule Apolinaire...).", Leo Butnaru, "Ruleta Românească" (Prut Internaţional, p.286)

 

 

 

Cititorul atent şi asiduu (dacă presupunem că ar exista) al acestor pagini a observat, sper, o constantă, cam de la crearea blogului încoace: o permanentă chestionare referitor la evoluţia raporturilor sociale care ne electrizează existenţa.


(Aş fi spus « care ne defineşte », dar este oarecum straniu să ne definim printr-un set de contradicţii...Unicul lucru care ne uneşte este dezbinarea... Ireductibili şi vulnerabili luptători cu celălalt! Într-atît de maniabili, încît orice tîmpit este adus şi aşezat chiar de noi în fotoliul suprem din momentul în care ştie să ne spună mai clar cine este acel „celălalt”.)

 

Magritte_Le_fils_de_l-homme.jpgVotul parlamentarilor de astăzi nu mai contează chiar într-atît, dacă e să stai şi să gîndeşti „drept”. Din simplul motiv că rezultatul său, oricare ar fi el, guvern ales ori ba, nu este o consecinţă logică a unui proces democratic, ci un joc sombru de-a negociatul (cu corolarul său inevitabil: „cumpăratul”) unde alegătorul este ignorat în cel mai cinic şi dezgustător mod.


Din păcate nu este un fenomen nou, ci mai degrabă o realitate construită treptat, care atinge astăzi proporţii halucinante. Dezangajarea cetăţeanului din viaţa politică ori socială (în afară de cazurile cînd aceste angajamente urmăresc scopuri meschine şi mercantile) este rezultatul direct al acestui fenomen, care mai generează şi alte năpaste: una din consecinţele directe fiind emigrarea masivă ori individualismul acerb şi agresiv dominant din societate.


Am putea aduce exemple numeroase la acest capitol, cele mai vii în memoria noastră rămînînd faimoasa „trădare” a PPCD-ului şi ignorarea totală a voturilor denumite „A4” din străinătate.


S-a vorbit mult despre caracterul vetust al sistemului electoral în bază de liste de partid. Am scris şi eu la acest subiect. Dar pînă la urmă şi acest sistem îşi are legitimitatea sa. Preferinţa pentru sitemele electorale în bază de liste de partid sau pe circumscripţii nu sînt decît discuţii teoretice, ambele prezentînd atît avantaje, cît şi dezavantaje.


În ambele cazuri însă Măria Sa Alegătorul acordă un mandat de executare prin intermediul votului: în primul caz individului, în al doilea – unui partid. Sunt doua lucruri distincte: în primul caz delegarea puterii se efectuează în baza unui gaj de încredere în integritatea individuală. În cazul doi individul nu mai contează atît de mult (comodă situaţie, bineînţeles), în schimb se presupune executarea unui program, ori identificarea cu un set de valori de ordin ideologic.


Pare simplu şi elementar...


Ceea ce avem noi în rezultatul a 20 de ani de „istorie” naţională, nu mai ţine cont de niciun principiu democratic...Erodarea graduală a mecanismelor de delegare a puterii a dus la situaţia patologică de astăzi, cînd cetăţeanul nu mai pune preţ pe nicio instituţie de Stat, pe niciun mecanism de exercitare a puterii, devaluînd periculos însăşi principiul democraţiei şi ignorînd actul ei suprem: alegerile.


Să vedem: în urma ultimului scrutin niciun deputat independent nu ajungea ales în Parlament. Astăzi, printr-un joc continuu de-a vîndutul/cumpăratul, ne pomenim cu o armată de deputaţi independenţi şi alţi „răzvrătiţi” mai numeroasă decît unele partide alese! Statutul cărora mai este încă protejat de Constituţie – un atavism din fericitele timpuri ale scrutinului pe circumscripţie, probabil. Ce mai contează voinţa alegătorului?


Urmînd logica „listelor de partid”, un deputat ce pleacă din partid ar trebui să depună şi mandatul de deputat, eliberînd locul pentru următorul de pe listă... Nu cred că s-ar fi găsit barem unul din actualii „independenţi” care ar fi făcut-o. În schimb, ar fi poate mai motivaţi să modifice lucrurile în interiorul formaţiunii politice.


În condiţiile în care alegătorul nu mai înţelege ce şi pentru cine a votat, în condiţiile cînd nu există niciun mecanism legal care ar obliga deputaţii să respecte principii democratice elementare, orice scenariu, cel mai fantasmagoric (dar oare poate întrece ceva vodevilul moldovenesc care durează de la 2009 încoace?), poate deveni realitate.


Şi devine. Moldoveneşte.


 

Mă întrebaţi dacă m-a bucurat alegerea noului executiv? Carla’s Dreams să vă răspundă. Eu sînt alegătorul.

 

 

Imagine: Magritte, "Le fils de l'homme"

Partager cet article

30 mai 2013 4 30 /05 /mai /2013 01:04

 

galaicu-paun-tesut-viu« …fiecare îşi coase cadavrul biografic în sacul de pînză al formularului standard pantru a-şi salva pielea ; măiestria scrisului constă în a trage toate aţele înăuntru… »

Emilian Galaicu-Păun, « Ţesut viu. 10x10 » p. 313.

 

 

Atunci cînd te duci la război nu pentru a vărsa sînge ci ca să alegi.

 

Atunci cînd alegi floarea de zece ori pentru a le alege pînă la urmă pe toate zece.

 

Atunci cînd pui fir chetriu pentru cerul dorului şi chiclăzăriu pentru apele iubirilor scurse.

 

Atunci cînd alegi vişiniu pentru cireşele dulci ale copilăriei şi curechiu pentru chinurile (des)facerii adolescentine.

 

Atunci cînd culorile maturităţii rămîn albe pe floarea din ramă, dar fiecare gospodină ştie că se vor ţese numai şi numai cu negru.

 

Atunci cînd stai în faţa drucilor montaţi într-un cadru ce te cuprinde întru totul şi nu poţi trece decît prin urzeala aţelor întinse strună, una cîte una, sute, mii, întinse de el, dar trecerea rămîne a ta şi numai a ta.

 

La acest război se porneşte în doi sau în trei, sau în patru… Acest război este doar al tău şi numai al tău.

 

Atunci cînd culorile florilor de ales sunt bătute cu pieptenele greu de lemn, greu ca ultima cămaşă lumească, una după alta, într-un ritm continuu în două tacte : un fir – boc-boc – un rost, un fir – boc-boc – un rost. Ai numărat rîndurile ? Dar rosturile ?

 

 

Ah, ce război ! Ah, ce ales ! Ah, ce ţesut ! Parcă-i viu, nu alta !

Partager cet article

18 mai 2013 6 18 /05 /mai /2013 20:34

Acest week-end a încăput (printre altele) două evenimente: unul foarte semnificativ şi important şi un show televizat de duzină.

 

Probabil aţi înţeles deja că unul din aceste două evenimente este Eurovizionul. Evenimentul cu adevărat important este participarea lui Igor Cobîleanski la cel mai mare festival internaţional de film de la Cannes.

 

Luni, colegul meu francez de la birou va încerca să mă ia peste picior (ca în fiecare an) cu participarea Moldovei la Eurolizion (să ştiţi ce europenii rîd deschis de acest pseudo-concurs). Dar am deja replica pregătită şi de această dată va ieşi el prost şi incult, căci îi voi vorbi de Cobîleanski la Cannes, de Naforniţă la Viena, de salonul de carte de la Paris şi scriitorii basarbeni prezenţi acolo. Îi voi spune că e doar vina lui dacă nu cunoaşte decît Eurolizionu’!

 

the-flavors-collection.jpgAcum cîţiva ani îmi întrebam colegul meu francez ce are cu Eurolizionu’. De ce nu-i place? La care îmi spunea că nu este un concurs onest şi că nimeni nu mai votează pentru cîntecul cel mai bun ci pentru interese geopolitice sau alte considerente (emigraţii votează pentru ţara lor, de exemplu). Nu aveam cum să nu-i dau dreptate. Acest fenomen s-a accentuat odată cu intrarea în concurs a neo-europenilor de teapa noastră pentru care meritul şi calitatea niciodată nu a fost criteriul primordial de promovare. În consecinţă astăzi ţările occidentului nu mai trimit la Eurolizion interpreţi de valoare, ci nişte anonimi perfecţi sau debutanţi întîmplători. Acum cîţiva ani francezii, nemţii şi prietenii lor chiar au vrut să oprească maşinăria, dar au fost imploraţi de prietenii „mai mici” să nu le ia jucăria.

 

„Ok, au zis ei, dar atunci să jucăm şi noi după regulile voastre”! Iar conform regulilor noastre cine are banul acela învinge: respectiv francezii, nemţii şi prietenii lor sunt calificaţi automat în finală.

 

Cîndva credeam că Eurolizionu este într-atît de popular la noi fiindcă este una din rarele posibilităţi de a „ieşi în lumea bună”. Mai tîrziu am început a crede că această „dragoste” este oarecum forţată: „Cînd nu-i mai bun e bun cum este”, zicea bunică-mea. Astăzi ştiu că avem mult mai bun, dar tot nenorocitul ăsta de show televizat rămîne evenimentul nr. 1. „Пипл хавает” observa cîndva, foarte cinic, un erou al anilor 90 pe nume Bogdan Titomir. Şi cum să nu fie nr.1, dacă ne simţim în tipul ăsta de competiţie ca peştele în apă! Vezi mai sus: se votează pentru tot în afară de valoare şi calitate: vecinătate, simpatii, apartenenţe, clanuri, mic-maşuri de tot felul. Elementul nostru, nu?

 

Să ştiţi că nu sînt deloc un snob (din acei care ascultă ostentatoriu doar muzică clasică, jazz ori heavy metal) şi ascult tot genul de muzică, inclusiv pop, dar urechile mele (probabil lipsite de auz muzical, altă explicaţie nu poate fi, ţinînd cont de entuziasmul popular pe care l-a suscitat piesa) nu au rezistat mai mult de 15 secunde mieunatului reprezentantei noastre lunatice la Eurolizion.

 

La drept vorbind, acest eveniment mi-ar fi fost absolut indiferent, dacă nu s-ar face atîta tam-tam în jurul lui, dacă nu se organizau flash-mob-uri şi lansări de baloane (a propos, s-a gîndit cineva la aspectul non-ecologic al acestui gest?), dacă nu se ducea o armată întreagă de bloggeri şi jurnalişti în Suedia, dacă nu auzeam din toate părţile apeluri spre votare a candidatului „nostru”. Desigur, numai pentru că este „al nostru” şi nu pentru alte calităţi. Normalitate naţională pe care nimeni nici nu o mai contestă...

 

Şi nici nu ar fi chiar supărător de tot, dacă în acelaşi timp Igor Cobîleanski nu rămînea acasă din cauza „dificultăţilor la capitolul financiar”... Doar cineaştii pot şti cît de crucială poate fi prezenţa la cel mai important for internaţional în ale filmului (care i-a consacrat, printre mulţi alţii, pe Federico Fellini, Francis Ford Coppola, Akira Kurosawa, Andrzej Wajda, Emir Kusturica, Steven Soderbergh, Michael Haneke, Quentin Tarantino, Cristian Mungiu...) chiar şi din punct de vedere al carierei profesionale...

 

Asta e: noi avem alte priorităţi şi valori... „Um-ţa-ţa”, „dum-dum-dum” şi „tir-lir-lir” e la putere!

 

Ce să mai? Toată lumea ştie că în ţara noastră avem probleme enorme la capitolul „principii şi valori”...

Partager cet article

8 mai 2013 3 08 /05 /mai /2013 16:58

Gîndul,

ca o şopîrlă obraznică

urcă pe nasul meu

pîna la locul unde

ochii se pun în cruce,

loc de răstignit,

pentru a nu-l mai vedea

sau a-l vedea îndoit.

Iar şopîrla tot caută

cum să se strecoare

pînă pe sub frunte…

 DSCN6329

Pe aici mişună atîtea şopîrle

încit fata mea de doi ani şi patru luni

mă tot pune să le prind

ca să le mîngîi,

dar ele, speriate,

muşcă şi ţi se suie-n cap

ca un copil alintat

şi neastîmpărat.

 

Şi să nu-mi rupeţi cozile: oricum cresc la loc!

Partager cet article

Despre PUNCT-ul din .FR

Poveşti, povestioare, gânduri, reflecţii, idei mai profunde şi mai superficiale, grave si ilariante... un punct de vedere şi doar atât. Doar un punct în imensitatea blogurilor. Doar un punct din atâtea altele dispersate în nebuloasa reală si virtuală. Doar un punct. Deşi... câte odată nu-ţi lipseşte decât un punct pentru a fi un i! 

"De sus, din vârful săptămânii,
să le rânjesc urlat, scârbos:
iubesc doar locul nu stăpânii,
precum fac câinii pentr-un os.

Şi iarăşi şapte gospodine
să dea cu bolovani în mine,
iar eu să urlu, urlu-ntruna
atât cât n-o apune luna."  Nichita Stănescu

Rechercher