Overblog
Suivre ce blog Administration + Créer mon blog
6 mai 2014 2 06 /05 /mai /2014 23:56

„Căci voi murind în sânge, ei pot să fie mari.”

M. Eminescu, „Împărat şi Proletar”

 

Împăraţii şi Proletarii s-au corcit.

Noile împărăţii şi-au ieşit din ţîţîni şi din maluri seculare.

Noile împărăţii şi-au rupt rădăcinile din hume teritoriale

Şi devin virtuale.

Împăraţi fără împărăţii definindu-şi regalitatea prin altfel de cifre :

-          What is your market share in a given segment?

-          What is your turnover?

-          What is your EBITDA?...

 

Proletarii?

Doar o linie în bilanţ la capitolul „resurse”.

Umane ori ba, tot doar o cifră rămîn…

Şi e preferabil să fie trecuţi la categoria variable şi nu fixed,

Daca tot vorbim de costs.

Variable înseamnă că poţi să tai ca în curechi,

(Nu, în curechi nu poţi, căci curechiul este la capitolul assets)

Puţin contează cum, cînd şi unde…

E doar o chestie de cifre, you see…

Noul baron din noua împărăţie

Optimizează costuri şi monitorizează cifre

Din turnul său din sticlă şi beton,

Desenînd diagrame colorate

Despre creşterea Împărăţiei…

Şi trebuie să taie bine dacă nu doreşte să fie tăiat la rîndul său

De alţi baroni din turnul lor din sticlă şi beton,

Desenînd diagrame colorate

Despre creşterea Împărăţiei…

 

Iar proletarii luptă… marxian,

Aruncînd cu pietre din caldarîm în marionete

Şi în momîi de paie...

 

May_Day_Istanbul.jpg

Origine Imagine: Javier Manzano, "The Washington Post"

Partager cet article
30 avril 2014 3 30 /04 /avril /2014 02:45

 Vous me direz qu’un passeport ne modifie pas le caractère d’un homme.*, 
 Jorge Luis Borges, Le livre de sable, 
(titlu original: El libro de arena, povestirea Le stratagème, Gallimard, p.123)

 

 

momtomb.PNGNu-ş’ de ce, dar zilele astea nu mă trage la scris. Nu că nu ar exista subiecte, dar parcă nu mi-e a strica cheful la atîţia oameni bravi, femei şi bărbaţi ai neamului, care se bucură de nu mai pot şi se află într-o transă continuă. Şi aş încerca să mă bucur şi eu, parcă şi prilej există, dar e la fel ca şi cu scrisul: nu mă trage...


Zilele astea, cînd mie nu-mi vine a scrie altceva decît aceste firave şi plioştite rînduri, reţelele de socializare şi tot spaţiul vir(tu)al a fost plin cu poze din Grecia, de parcă toată ţara ar fi încăput într-un Airbus, simbolism existenţial greu de bătut în intensitate; de poze idilice cu peizaje induioşătoare ale satelor şi cîmpiilor noastre (şi cine să îndrăznească să zică că nu-s frumoase ?) şi pe care nu se vede nici urmă de gunoieş, de parcă toate mizeriile s-ar fi alineat dintr-o dată „în coloană cîte doi” la comanda marelui calif şi ar fi mărşăluit valea din spaţiul carpato-danubiano-pontic, (să le fi eliberat careva instituţie cîte vre-un paşaport biometric şi lor ? Nu ştiu, dar nu cred că ar fi nevoie, căci nimic nu ne poartă amprenta identificatoare mai bine decît gunoaiele noastre); cîteva poze cu case părăsite, bineînţeles, pentru a nu rămîne în urmă de trendul actual; poze cu mese întinse la cimitir şi nu numai, într-atît de bogate, încît te întrebi dacă nu cumva poveştile despre sărăcia din Moldova nu sunt o scorneală şi provocaţie antinaţională (Да, до этих штучек мастер этот самый Джон Ланкастер.(1))...


Sunt bune toate. Vă rog să mă credeţi şi să nu daţi cu pumnul în ecran sau taste, căci nu am nici cea mai mică intenţie să stric cuiva „malina” şi „kaif”-ul. Chefuiţi şi bucuraţi-vă, prieteni, de prieteni şi de fraţi (2) şi să nu uitaţi nici de nume, prenume, adresă, naţionalitate, credinţă şi alte chiţibuşuri pe care neapărat cineva se va grăbi să le pună într-un catastif pentru ca o maşinărie fermecată să vă transforme ulterior într-un procentaj infim al acestei realităţi.


Şi dacă toate sunt bune, am să vă las în pace şi am să vin doar cu nişte ghimpi, pe care aţi putea să-i lăsaţi neobservaţi, dar teamă mi-e că s-ar putea infecta, dacă nu-i scoatem destul de rapid de sub piele...


Ghimpul 1: Orice s-ar spune, dar faptul că am scăpat de vize, chiar şi de nu înţelege o distinsă doamnă de ce nu sărim în sus şi nu deferlăm în străzi purtaţi de valurile extazului, este un eveniment de prim plan. Poate e o fixaţie a mea, o boală la care sunt într-atît de sensibili exilaţii, dar a scăpa de umilinţa funcţionăraşilor şi grănicerilor e totuşi ceva. Oh, believe me ‒ every word I say is true (3) . Faptul că au rămas în trecut potlogarii care vindeau aceste one-way tickets (4) pentru mii de euro, faptul că nu voi mai auzi de la oamenii mei poveşti cu traversări clandestine de munţi şi păduri europene, cu vînători de oameni, cu accidente şi morţi, este mai mult decît ceva! Dar să nu uităm că această „eliberare” ne era făgăduită încă pentru 2012... Nu zic că nu s-a făcut nimic pentru ca să se întîmple anume atunci, dar, vedeţi Dumneavoastră, decizia nu era doar a noastră. Cine ştie cît am mai fi aşteptat dacă nu era... suferinţa Ucrainei. Are un gust amar această „realizare”. Nu s-a făcut doar pentru noi, nu s-a făcut doar din cauza noastră şi doar din voinţa noastră. S-a făcut din... circumstanţe... Iar la văzul „foştilor” din Airbus-ul „Chişinău-Atena-Chişinău” chiar mă apucă un fel de ... lehamite, ca să nu folosesc decît acest eufemism...


Ghimpul 2: Iată că, la fel ca şi în fiecare an, zilele trecute toată ţara a ieşit la un picnic magestuos. Treaba asta extraordinară sa cheamă „Paştile Blajinilor”. E ceva profund păgîn şi ancestral în această tradiţie. E ziua pe care viii o trăiesc împreună cu morţii. E ziua cînd morţii îi adună pe toţi ai lor launloc. De cînd mă ţin minte se făcea anume aşa. Mai deunăzi am aflat că pe undeva pe la filipinezi se procedează la fel. Un tip în Franţa chiar a făcut şi un monument pe mormîntul mamei sale în formă de masă şi şi-a făcut nume în presă. A găsit cu ce să ne mire! Dar uite că a apărut o modă mai nouă: neo-moralişti de tot felul ne învaţă că nu e bine. Cică nu ar fi creştineşte... Aici suntem de acord, este păgînism pur. Ca şi multe alte datine de-ale noastre, de altfel. Neo-creştinii noştri se pare că doresc să înfiinţeze o nouă credinţă pură si „neprihănită” pe acest meleag... Cică nu le-ar place cum se îmbracă femeile (de straiele bărbaţilor nu se leagă nimenea), că se bea şi se mănîncă pe morminte... În oricare altă parte, deci, e bine, dar morţii, cică, ar fi mai sensibili şi mai susceptibili... Se plîngea careva nu demult de fetiţe cu fustiţe scurte în Parlament... Atunci cu toţii i-au luat parte fetiţei-garofiţei. La cimitir nuş’ de ce e invers... Aşa cum suntem, vii, aşa venim şi la cimitir. Problema e în altă parte.


Ghimpul 3, telegrafic: Ilan Shor, tipul care, conform zvonurilor, îşi petrece vacanţele în reşedinţa de vară a lui Putin, care făcea nuntă în chiar clădirea (fie şi temporară) a Parlamentului, a fost ales, între timp, membru al Consiliului de Administrație la Banca de Economii...


Cam atît.


Sunt bune toate. Vă rog să mă credeţi şi să nu daţi cu pumnul în ecran sau taste, căci nu am nici cea mai mică intenţie să stric cuiva „malina” şi „kaif”-ul. Chefuiţi şi bucuraţi-vă, prieteni...

 

 

*Rom: "Îmi veţi spune că un simplu paşaport nu poate modifica caracterul unui om."

 

(1) Vladimir Vysotski, Пародия на плохой детектив

(2) Ion Aldea Teodorovici, Bucuraţi-vă 

(3) Bryan Adams, Please Forgive Me 

(4) Boney M, One Way Ticket

Partager cet article
27 avril 2014 7 27 /04 /avril /2014 18:27

Am fost un popor de fantome care nu ne găseam chipul adevărat cînd ne priveam în oglindă. Un popor căruia lanţurile i se descuiaseră zadarnic la glezne, căci se mutaseră de la o ureche la alta şi ne zăngăneau în creier, ca un arc de ceasornic smuls din capace”,

Varujan Vosganian, Jocul celor o sută de frunze şi alte povestiri (povestirea Iacob, fiul lui Zevedei, Polirom, p.111)

 

jocul-celor-o-suta-de-frunze-si-alte-povestiri_1_fullsize.jpgMă întreb cine a ales titlul acestei cărţi... Autorul? Editorul? Vre-un consultant în marketing sau vînzări? Jocul celor o sută de frunze şi alte povestiri este bineînţeles un titlu foarte... „literatural” şi, cert, unul care „vinde” bine. Este şi titlul celei mai complexe şi desăvîrşite nuvele din volum. Dar dacă e să respectăm jocul (acel de a alege un titlu generic din acele 6 nuvele pentru tot volumul), eu aş fi optat pentru Cînd lumea era întreagă...


Trecutul se răzbună întotdeauna... Mai devreme sau mai tîrziu, dar el dă năvală peste noi pentru a-şi lua birul care i se cuvine. Şi cu cît mai mult ne eschivăm de la plăţile curente, cu atît mai dureros este momentul cînd acest creditor de neînduplecat ne găseşte...


Şi atunci nimeni şi nimic nu ne mai poate adăposti... Pînă şi cetăţile seculare cu statuile lor prind viaţă, pereţii fac umbre, gunoaiele se desfac...


Cînd anume am încetat să ne achităm facturile? La ce moment a încetat lumea să mai fie întreagă?


Şase nuvele ale unui scriitor-ministru sau ministru-scriitor care a demisionat.


Şase nuvele despre o Românie post-socialistă care plăteşte din greu pentru păcatele trecutului... O Românie care încearcă să întregească găurile negre din trecutul ei... Dar cîrpeala se prinde greu, şi se tot duc ochiuri, şi se tot destramă ţesătura cusută cu aţă albă...


Oare mai există pe undeva o lume întreagă?

Partager cet article
25 avril 2014 5 25 /04 /avril /2014 01:00

I.

Opiniile autorului nu pot corespunde cu politica editorială a redacţiei.

De altfel, autorului îi este în cot dacă opiniile sale corespund sau nu cu opiniile redacţiei.

Autorul neagă din start orice corespundere voluntară cu vreo politică editorială oarecare, dar nu exclude coincidenţe.

Mai mult decit atît, autorul nu caută să fie neapărat de acord cu cineva, nici măcar cu cititorul.

Nu atît opinia cititorului contează pentru autor, cît insuşi faptul că el ARE O OPINIE.

Şi nu atît faptul că el are o opinie contează pentru autor, cît faptul că el are o opinie PROPRIE.

Şi, mai cu seamă, curiozitatea absolută a autorului se îndreaptă spre FELUL în care cititorul a ajuns la OPINIA PROPRIE.

 

II.

Autorul roagă, în măsura posibilităţilor, să nu i se imprime textele. (a nu se confunda imprimatul cu tipăritul)

Autorului îi pasă de soarta pădurilor amazoniene. Autorului îi plac urşii panda, bebeluşii de focă, delfinii şi toate cetaceele luate launloc.

În cazuri inconturnabile, autorul preîntîmpină că textele imprimate nu sunt manu-, ci tasta- scrise. Respectiv, ele sunt uşor inflamabile. Din acest simplu motiv, autorul nu poartă nicio răspundere pentru incendiile potenţiale declanşate. Chiar de-ar fi să ardă-o lume-ntreagă.

 

III.

Conţinutul acestui mesaj nu (mai) este proprietatea autorului. Faceţi ce ştiţi cu el.

Dar autorului îi place să se amăgească cu gîndul că acest mesaj a circulat masiv şi că a fost transmis mai departe de îndată ce a fost citit, indiferent dacă a fost ori ba.

 

disclaimer-banner-pic11.jpg

Partager cet article
18 avril 2014 5 18 /04 /avril /2014 13:01

Les années ne modifient pas notre essence, si tant est que nous en ayons une*...

Jorge Luis Borges,

Le Congrès (in Le livre de sable. (titlu original: El libro de arena))

 

În casa buneilor nu era televizor. Din aparate electrice ei aveau doar următoarele : un frigider, marca „Minsk”, bunica îi zicea “golodilnic”, un fierbător electric – “pidighilnicul”, un fier de călcat care nu a fost rebotezat şi… atît. Din cele care funcţionau.

radiola.jpgMai era o radiolă enormă pe un bufet din lemn, acoperit cu un placaj albastru deschis ce stătea imediat lingă uşa de la intrare, dar nu ţin minte s-o fi auzit vreodată, radiola, cît au fost buneii în viaţă. Eu ştiu că muuuultă vreme am fost ferm convins că radiola bunelului era stricată şi că stă pe bufet mai mult de frumuseţe. Căci era într-adevăr frumoasă. Se puteau asculta şi plăci de vinil la ea… În teorie. La întrebările noastre copilăreşti despre misterul funcţionării aparatului, mama tăcea şi schimba vorba, bunelul zicea că e stricat, iar bunica… Bunica nu se atingea de drăcovenii din astea din principiu.

Bunelul atîta mi-a spus : îl cumpărase, chipurile, pentru că avea ştiubeie şi la „radiu” se anunţa cînd aveau să fie stropite lanurile de răsărită… Dar asta era cîndva demult, acum nici ştiubeie nu avea, nici de radiou nu mai avea nevoie.

Astfel a fost rezolvată, pentru noi, copiii, chestiunea radiolei de pe bufetul albastru…

Pînă cînd într-o zi…

Au trecut cîţiva ani buni. Bunelul nu mai era, nici bunica… Eram cu tata la ţară în casa buneilor. Mergea nu-ş’ ce meci de fotbal. Tata – microbist, eu – la fel. De obicei ne duceam în mahala să privim meciurile pe la rude din care aveau televizor, dar era prea tîrziu (dacă nu mă-nşel, era un meci de la Campionatul Mondial din SUA din 1994) şi nu era frumos să deranjăm lumea în plină noapte… Şi atunci tata a pornit… radiola !

Să zic că am fost uluit înseamnă să nu zic nimic. Aveam 17 ani, crescusem în acea casă şi habar n-aveam că radiola funcţiona la perfecţie… Cum ? De ce ? Tata era vădit jenat... Aşa se întîmplase că nu s-a ivit nicio ocazie şi niciun motiv pentru ca în toţi aceşti ani (trecuseră tocmai 6 de la decesul bunelului) să fie necesar să pună el radiola în funcţie, iar eu nici nu puteam să-mi închipui aşa ceva…

„Radiola întotdeauna a funcţionat, mi-a zis tata, tătuca o punea des noaptea. El asculta Europa Liberă… Dar vouă nu putea să vă spună… Eraţi mici... Şi era periculos pentru toată lumea să se ştie…”

Păi da, desigur… O cogemite radiolă pentru nişte banale anunţuri despre stropitul lanurilor?! Acum îmi dădeam seama de absurditatea celor auzite în copilarie… Cum de s-a prins acea minciună?

Dar nici măcar acest lucru nu era marea dezvăluire, ci faptul că aflam ceva nou despre bunu, ceva, care pus laolaltă cu tot ce aflasem despre ei, despre viaţa lor, mă umplea de mîndrie... Aflam ceva care îl plasa pe omul pe care l-am cunoscut, de o blîndeţe şi o cuminţenie pe care nu ştiu dacă am mai întîlnit-o la alţii, de asupra la tot ce puteam să admir la el. Da, a fost un om care a ştiut să supravieţuiască, care a ştiut să treacă prin toate urgiile secolului trecut ramînînd om şi păstrînd cu sfinţenie ceea ce poate avea un om mai sfînt: dragostea pentru ai săi, soţia şi copiii, şi a fost nevoie de mare curaj şi sacrificii pentru asta (numai cele doua lagăre de concentrare, atît la nemţi cît şi la ruşi, cît fac...), dar nu a fost un resemnat! Asta aflam eu de la radiola care funcţiona: bunelul a fost şi a rămas un OM LIBER!

 

XXX

 

Acum exact un an, aşteptam un sunet de telefon la o oră convenită în prealabil... Mă gîndeam la tătuca Ştefan... Mi-l inchipuiam aşezat în faţa bufetului albastru alături de radiola enormă cu luminiţile ei fermecătoare, ademenitoare, ale pătrăţelelor cu capitalele lumii: Moscova, Bucureşti, Budapesta, Praga, Berlin, Paris... Parisul meu... Pe acea placă lumea era una, nemărginită dar atît de mică, pe acea placă Moscova licărea la fel ca Parisul... Îl vedeam concentrat, cu urechea aproape lipită de postul de radio, care lucra abia audibil, să nu se audă prea tare...

Cînd a sunat telefonul tremura totul în mine... La telefon era Valentina Ursu de la Radio Europa Liberă. Eu nu mai ştiu cum am citit textul pentru „Jurnalul săptămînal”... Şi ar trebui să-mi cer scuze în faţa auditorilor atît pentru prestaţia lamentabilă (emoţiile...) cît şi pentru faptul că nu mă adresam lor în acel moment. Eu am citit textul pentru Ştefan Ilaşciuc, bunelul meu.

Oare ce-ar fi crezut? Ar fi fost oare mîndru de nepotul său? N-am să ştiu niciodată... Cine ştie ce frecvenţe ajung pînă acolo, sus? Oare au şi ei o radiolă la care ne ascultă?...

 

*în Rom.: Anii nu ne modifică esenţa, dacă e să presupunem că ar exista una...

Origine Imagine

Partager cet article
14 avril 2014 1 14 /04 /avril /2014 01:21

 

 

În iureşul burlesc al noutăţilor, comunicatelor şi apariţiilor în diverse ipostaze şi spaţii, de la cele mai reale, cărnoase şi osoase, şi pînă la cele mai virtuale, ave Facebook & Co !, personajele (anume personajele, căci persoanele rămîn oricînd mai mult sau mai puţin camuflate de o cortină discursivă imposibil de penetrat în totalitate) implicate în jocul „de-a politica” îmi apar împărţite în trei mari categorii. Nu că aş pretinde la exhaustivitate sau perfecţiune şi fără nicio ambiţie de perfectivitate (noţiune atribuită verbelor aici şi nu perfecţiunii), dar mi-am zis să vi le pun pe tavă... Mai departe faceţi ce doriţi cu ele, încercaţi şi propriile clasificări, categorizări, de ce nu? E un joc de-a văzutul şi auzitul accesibil fiecărui. Aşa dar, cum aş categoriza eu această floră şi faună de „politicieni”, vertebrată şi nu prea? Să vedem. Eu îi împart în trei mari specii:


Vizionarii: Sunt persoane cu anumite convingeri şi credinţe, cu anumite certitudini despre cum ar trebui să fie lumea, cu un set de principii şi valori (sic!) pe care, dintr-o pornire mesianică, se cred obligaţi s-o transpună în realitate. Ei sunt convinşi de ceea ce este bine şi ceea ce este rău, au puţine dubii şi se simt predestinaţi anume pentru a traduce în viaţă aceste credinţe. Sunt persoane care au un discurs constant de-a lungul timpului, deşi el poate evolua lejer, nu însă fundamental, sunt extrem de fideli unei cauze, sunt, de cele mai multe ori, buni parteneri în politică, fiindcă îşi dedică întreaga fiinţă şi existenţă cauzei pentru care militează. Ei asociază, practic întotdeauna, şi un cod moral sau de conduită propriei ideologii. În consecinţă, a trăda codul moral echivalează pentru ei cu trădarea cauzei ideologice. Sunt previzibili, dar absolutişti. Vulnerabili cît sunt „mici” şi redutabili cînd devin „mari”... Puterea pentru aceşti oameni nu este un scop în sine, dar un mijloc necesar pentru a-şi realiza idealurile. Mijloacele pentru a acăpăra puterea sunt delimitate de ideologia arborată. Sunt greu de identificat, căci celelalte specii (vezi mai jos) mimeaza constant „vizionarul”. Pentru a-i depista este necesară o memorie bună sau un studiu atent al parcursului şi evoluţia discursuluilor. Este o specie destul de rară astăzi...

 

oi-de-sezut.jpgPolitrucii: Acest specimen nu are convingeri ferme, cu atît mai puţin convingeri proprii. Politrucii îmbrăţişează lesne orice platformă ideologică, ba chiar au nevoie de împrumuturi de idei. Ei au nevoie de un stăpîn puternic pe care să-l slujească cu abnegaţie şi exces de zel. Acest stăpîn poate fi atît o entitate instituţională, cît şi o persoană fizică. Orice intonaţie, virgulă, sau aluzie a „stăpînului” este preluată şi executată imediat. Politrucii sunt extrem de violenţi şi agresivi cu oponenţii stăpînului sau, cu politrucii din tabăra opusă. Motivaţia lor principală este recompensa de la „masa boierului”. Ei ştiu că doar zelul le aduce avantaje, chiar şi faţă de ceilalţi politruci din propria tabără. O formă de putere limitată de un cadru bine stabilit şi tot setul de avantaje pe care această putere le-o conferă este motivaţia lor supremă. Această putere limitată însă este exersată din plin, cu un sadism pronunţat şi limitele acestui sadism sunt condiţionate doar de capacitatea de protecţie a „stăpînului”. Politrucii se regăsesc însă total incapabili să exercite o putere prea mare, autonomă sau chiar absolută, căci fără stăpîn ei sunt pierduţi... Pot fi recrutaţi foarte uşor şi oricînd de un alt stăpîn care poate să le ofere un os mai gros. Sunt uşor identificabili, căci sunt cei mai vizibili şi mai agresivi din spaţiul public. În plus, veneraţia necondiţionată şi fără reticenţe a forţei pe care o slujesc îi trădează întotdeauna. Pentru a-i vedea deseori e suficient doar să porneşti televizorul...


Businessmanii: Aceştia din urmă nu au ideologie. Nici a lor proprie, nici împrumutată. La drept vorbind, nici puterea nu-i interesează decît în măsura în care îi ajută să facă afaceri şi bani. Nu le place să fie în vizorul atenţiei publice. Întotdeauna preferă să expună o altă persoană. Dacă au posibilitatea, preferă să plasese avantajos nişte pioni pe care să-i ţină din strîns (cu bani ori şantaj). Pot lesne întreţine persoane, mişcări ori partide politice total antagoniste. Nu recunosc altă autoritate decît forţa brută şi banul. De altfel, pentru ei totul este negociabil. Atît timp cît sunt „mici” încearcă să scoată avantaje din implicarea în politică aplicînd un calcul simplu al rentabilităţii timpului şi banilor investiţi şi sunt uşor confundabili cu politrucii. Cînd devin „mari” ei pot fi încurcaţi cu vizionarii. Ei elimină concurenţa şi modelează sisteme care îi maximizează profitul afacerii personale. Sunt uşor identificabili după averile pe care le au şi progresia ei proporţională cu activitatea politică. Dar businessmenii evită, totuşi, mediatizările.


xxxxx


Cam atît, dragii mei... Simplu, nu? Bineînţeles, precum la orice clasificare, nu există tipaje pure. Un vizionar în luptă pentru putere o poate face pe politrucul, dar niciodată nu-şi va trăda convingerile, mai poate face şi ceva business pe-alături, dar de mîntuială, mai mult sub presiunea familiei sau reprezentărilor de „reuşită” în societate; un politruc îşi poate da aere de om de afaceri, dar afacerile lui nu funcţionează decît cu suportul celorlalţi, el nu ştie să fie decît răsplătit în avantaje pentru serviciile aduse; un afacerist poate fi orice, din moment ce e rentabil, îl mai apucă uneori vre-o nostalgie sau frustrare şi încearcă să se facă cunoscut, dar neavînd suficient talent pentru „a înşira cuvinte goale ce din vorbe au să sune” se retrag destul de rapid la umbră.


Dificultatea majoră rezidă în faptul că oricare din ei se dă drept „vizionar”... Cea mai simplă metodă de a rezolva această ecuaţie o găsim în vechiul dicton „Ce-i scris cu peniţa nu tai cu bărdiţa”... De n-ar fi lenea şi indiferenţa, bineînţeles.

 

 

Origine Imagine

Partager cet article
11 avril 2014 5 11 /04 /avril /2014 01:15

1.

Zăpada -
Iepuraş încotoşmănat,
Jucăria anului în topire.

 

iepuras-zapada.jpg

 

2.

Albă, La Paris

Ea cade uşor
Peste verdele meu...

 

flori-zapada.jpg

 

3.

Stă maiestuos
În cochilia lui mare
Şi fîlfîie din cleşte la lume.

 

crabul.jpg

 

4.

Azuriu, nemărginitul

îmi ajunge la brîu...
Deja?

 

azuriu.jpg

Partager cet article
2 avril 2014 3 02 /04 /avril /2014 21:17

Apele cînd pleacă,
pămîntul strigă neputincios
cu glas de pescăruş
înnebunit de frică…
Şi ele revin.
Căci cum să ne lase ?
Căci cui să ne lase ?
Doar n-au să ne lase
Nouă…

 

DSCN8895.JPG

Partager cet article
29 mars 2014 6 29 /03 /mars /2014 00:54

Sărbătorim?

 

Guvernul a creat un grup de lucru pentru organizarea manifestărilor legate de celebrarea lui „9 Mai”. PD a venit cu o iniţiativă legislativă în acest sens. În avant-premieră am avut şi un exemplu la Bălţi chiar deunăzi...

 

Concomitent, într-o lume paralelă (poate ar trebui să ne întrebam dacă nu se intersectează odată şi odată aceste lumi paralele?), se întîmpla Maidan-ul, Rusia a anexat Crimea (se pare că definitiv şi ireversibil), Tiraspolul a făcut cerere de adeziune la Rusia, iar Moldova rămîne fără Ministru al Apărării...

 

Dacă (se mai permit speranţe în acest domeniu) nu avem memoria prea scurtă, ne mai putem aduce aminte şi de celebrarea lui 9 mai în chiar centrul capitalei din anul trecut...

 

Acum, cînd rămîne practic o singură lună, Moldova este total dezarmată şi dezorientată din toate punctele de vedere în faţa acestui cataclism social care se cheamă „9 mai”...

 

Înainte de a continua, am să-mi expun atitudinea proprie despre această dată, mai bine zis despre această „sărbătoare”, fie ea celebrată pe 8 (europeneşte) sau pe 9 (sovieticeşte): pe mine nu mă încălzeşte în niciun fel! Şi uite aici mă simt nevoit să aduc explicaţii mai detaliate. Indiferent de cum o numim, „День Победы” sau „Ziua Europei”, data respectivă este direct asociată cu capitularea Germaniei fasciste, iar odată cu această capitulare şi sfîrşitul regimurilor fasciste în Europa... Această dată este plină de sens atît pentru europeni cît şi pentru ruşi (sau sovietici) din simplu motiv că aceste ţări au luptat cu Germania fascistă şi aliaţii ei. Capitularea Germaniei a însemnat pentru mulţi şi sfîrşitul războiului mondial (deşi mai urmau să se întîmple Hiroshima şi Nagasaki) şi toate urgiile legate de acest război.

 

9mai-MDA.jpg

 

Eu, oricît de zorzonat nu ar suna, mă simt încă fiu al acestui pămînt (Basarabia, Republica Moldova, spaţiu carpato-danubiano-pontic, Moldova de Est, puţin contează cum îl numiţi). Şi eu consider că nenorocirile care s-au abătut asupra noastră depăşesc frontierele datelor Războiului II Mondial. Să vedem şi să ne aducem aminte:

 

regimul Antonescu şi legionarii;

- evacuarea şi anexarea Basarabiei de către URSS în urma pactului Ribbentrop-Molotov;

deportările sovietice din iunie 1941;

- ofensiva română (noi am fost cu Hitler, să nu uităm);

„activitatea” partizanilor roşii pe teritoriul R. Moldova;

epurările etnice practicate de nazişti nemijlocit pe teritoriul Moldovei şi lagărele de exterminare pe care le-am avut la noi;

- contra-ofensiva sovietică (aici am trecut de partea lui Stalin);

-  foametea din 1946;

deportările din 1949;

colectivizarea...

 

În familia mea (un cerc destul de restrîns, unde i-am inclus doar pe buneii mei şi cei ai soţiei) au fost de toate:

 

-   fratele unui bunel rămas în 1940 de cealaltă parte a Prutului

-   un bunel care a luptat şi avut decoraţii militare de la ambele tabere: şi de la români, şi de la sovietici;

-   un alt bunel care a facut lagăre de concentrare atît la români/nemţi, cît şi la sovietici;

-   o bunică care mai nu a încaput în lagăr la nemţi fiindcă unui ofiţer i s-a părut că are părul prea creţ pentru un arian pur-sînge;

-   bunei care aruncau pîine peste sîrma ghimpată a lagărului de la Cosăuţi unde erau închişi evrei şi comunişti, sfidînd riscul de a fi împuşcaţi de gărzi;

-   o bunică care doar prin minune nu a fost violată de partizanii roşii în propria casă... A avut noroc: a fugit în mahala, din care cauză a fost bătut măr bunelul;

-   un bunel care a fost mobilizat în Armata Roşie în 1944 şi pentru care războiul s-a terminat după chiar primul atac. A avut noroc: a fost rănit. Acasă a ajuns doar în 1946;

-   bunei cărora li s-au măturat literalmente podurile în timp ce o animală în ciubote de kirză mergea prin grădină şi strivea pînă şi harbujii lăsînd pămîntul roşu în urma sa;

-   o strabunică vlăguită care a murit relativ tînără din cauza unei infecţii banale în foametea lui 47;

-   ţoluri din petici bătute la război (eu l-am văzut cu ochii mei, acest război, cînd eram mic!) şi duse de bunelul la Lviv pentru a le schimba pe cartofi. Aţi auzit cum se călătorea în acele trenuri?;

-   străbunei deposedaţi de absolut tot (nemaivorbind de pămînt): le-au scos pînă şi covoarele din casă, pînă şi sapele din cămară;

-   nopţi dormite cu vacile în casă de teama hoţilor;

-   comisarul de la Rîşcani care a vrut să-l împuşte pe bunelul chiar în ogradă, pe loc, pentru „sabotajul” prodrazviortkăi...

 

Închei aici. Au mai fost şi altele.

 

Vă întreb: ce anume să sărbătoresc eu pe 8 sau pe 9 mai?!

 

Dar, mă rog, oi fi eu probabil o excepţie în ţara asta... Dacă există, şi eu pot înţelege că mai există din acei pentru care sărbătoarea respectivă mai are importanţă, nu au decît s-o sărbătorească. Fără mine. Dar atunci s-o facă fără fanfare şi respectînd memoria tuturor. Inclusiv a mea.

 

Din păcate, Republica Moldova nu a ştiut să facă nici măcar o tentativă de capitalizare a memoriei colective. Istoria acestui pămînt în perioada 1937 (guvernarea lui Goga, cînd Antonescu a fost numit Ministru de Război) – 1953 (moartea lui Stalin) a fost mai mult decît tragică. Şi a încăput în ea şi războiul... Doar un epizod? Fiţi de acord, din această perspectivă, „9 Mai” nu are niciun sens...

 

Ce am făcut noi în 23 de ani pentru a construi o memorie colectivă, a noastră a tuturor, incluzivă? Ce simboluri colective am ştiut să degajăm? Absolut nimic. Atitudinea faţă de această dată, ori faţă de celelalte date istorice din acea perioadă, abordările lor, nu sunt ale noastre. Sunt nişte împrumuturi ideologice de la unii sau de la alţii, şi ele sunt excluzive prin excelenţă...

 

Să nu uităm nici de faptul că „9 Mai” a devenit astăzi, printr-o schimonosire absolută a celor mai umane sensuri, parte integrantă a unei ideologii agresive revanşarde ce ne priveşte în mod direct. Şi ar trebui să fim foarte atenţi cu modalităţile şi cu simbolurile pe care o vehiculează. Nu de alta, dar nu avem nici armată, nici măcar ministru al armatei... Atunci să nu armăm barem cu simboluri un stat ostil nouă... Cu toată loialitatea şi toleranţa de care pot da dovadă, dar eu m-am simţit profund jignit de prestaţia războinicului Rogozin din centrul Chişinăului anul trecut... Dar şi de restul prostologiilor cu lenta şi cu „Spasibo dedu za popedu...”

 

Din păcate, noi nu am ştiut să luăm în consideraţie un simplu fapt: Rusia a început un război informaţional împotriva occidentului şi noi nici nu am încercat să rezistăm. Eu nu zic să ripostăm, dar cel puţin să prezervăm un cîmp informaţional echidistant, în care s-ar face informaţie şi nu propagandă...

 

Sincer, eu nu am soluţii pentru „9 mai” care vine. A-l interzice este o prostie. A celebra „Ziua Europei” este un lucru total artificial şi nu a fost făcută nicio pregătire pentru a-i acorda semnificaţie. A lăsa lucrurile să se petreacă „de la sine”, cum s-a făcut în 2013, devine extrem de periculos...

 

Atunci cînd îi laşi pe alţii să decidă de propria-ţi memorie, nu ar trebui să ne mire faptul unei asimilări ulterioare a prezentului. Şi dacă nu suntem capabili să ne stăpînim trecutul, poate ar trebui, cel puţin, să decidem cu care anume prezent să ne asimilăm?

Partager cet article
27 mars 2014 4 27 /03 /mars /2014 01:14

Aşa s-au împletit lucrurile :

 

Acum un an asistam la o serată magnifică pe care a animat-o Matei Vişniec în incinta unei librării pariziene, La Maison de l’Europe et de l’Orient , loc absolut fermecător de altfel, şi printre cărţile de acolo, unde, spre mîndria mea, am dat şi de piesele de teatru traduse în franceză ale Nicoletei Esinenco, „Sans sucre”, „FUCK YOU, Eu.ro.Pa !”, „Le Septième Kafana” (la aceasta din urmă ar trebui adăugate numele co-autorilor Dumitru Crudu, Mihai Fusu şi Chantal Lamarre), am găsit o cărţulie cu un titlu cel puţin intrigant: „Voyage au pays des Gagaouzes”. Am cumpărat cartea mai mult din mirare decît din curiozitate, căci, nu-i aşa?, ce ne poate învăţa un străin despre propria ţară, mai bine zis o mică parte a ei, despre care majoritatea din noi, patrioţi inflăcăraţi, deţinători de adevăruri seculare - şi punctum! - cunoaştem tot, dar absolut tot de ce avem nevoie, fără a ne preocupa prea mult de nevoile celorlalţi. Volumul face parte dintr-o serie de „récits de voyages” pe care autorii, Marianne Paul-Boncour & Patrick de Sinety, le-au efectuat în locuri exotice şi putin cunoscute.

 

gagaouze.jpgÎmpletirea lucrurilor şi a evenimentelor a făcut ca această cărţulie de 140 de pagini să rămînă uitată pe raftul bibliotecii timp de cîteva luni pînă cînd, iarăşi din pură întîmplare, nu am dat din nou de ea. Şi momentul a fost foarte potrivit, căci tocmai terminasem un volum de Alexei Marinat şi mă întrebam dacă nu aş putea schimba cumva registrul lecturilor pentru ceva mai puţin „beletristic”, întru diversificarea alimentaţiei spiritului.

 

Aşa s-au împletit lucrurile: imediat după ce am închis cartea, a început a ploua cu noutăţi din Găgăuzia reală: a fost referendumul sfidător şi declaraţiile de atunci ale lui Formuzal (de altfel, unul din personajele cărţii, pe atunci primar de Ceadîr-Lunga şi candidat la băşcănie), a fost decizia ruşilor de a continua importul vinurilor din Găgăuzia în mod preferenţial, a urmat iniţiativa, total aiurea, PL-ului de a-l scoate pe Başcan din Guvern, a fost sesiunea de lucru în română de la Comrat, au urmat declaraţiile lui Vasilii Kelioglo despre aspiraţiile europene ale găgăujilor... Toate pe un fundal extrem de tensionat, legat de evenimentele din Ucraina...

 

Bineînţeles, pe parcursul lecturii am avut cîteva momente de dezacord cu autorii, impresia, pe alocuri, că ei nu au reuşit să sesizeze anumite lucruri, în special din lipsă de cunoştinţe a unor realităţi ce ţin de regiune în general...

 

Dar, per ansamblu, cartea m-a învăţat umilinţă. Doi străini vin în ţară, se documentează, scot o cărţulie destul de bună (dar cel mai important: sinceră şi onestă!) şi reuşesc să-mi transmită mult mai multe despre Găgăuzia decît toată presa de acasă, decît am fost eu capabil să învăţ şi să aflu despre ei, decît am învăţat fiind elev la şcoală-liceu-universitate în Moldova...

 

Şi atunci înţelegi altfel cum se împletesc lucrurile şi îţi dai seama că adevărul este probabil diferit de ceea ce ne este comod sa aflăm şi să citim din presă (şi acestea sunt valabile pentru toate taberele „beligerante”), de ceea ce ni se comunică de către politicieni...

 

Aşa se împletesc lucrurile... Iar noi ar trebui să facem un mic efort ca să le despletim.

  

 

Partager cet article

Despre PUNCT-ul din .FR

Poveşti, povestioare, gânduri, reflecţii, idei mai profunde şi mai superficiale, grave si ilariante... un punct de vedere şi doar atât. Doar un punct în imensitatea blogurilor. Doar un punct din atâtea altele dispersate în nebuloasa reală si virtuală. Doar un punct. Deşi... câte odată nu-ţi lipseşte decât un punct pentru a fi un i! 

"De sus, din vârful săptămânii,
să le rânjesc urlat, scârbos:
iubesc doar locul nu stăpânii,
precum fac câinii pentr-un os.

Şi iarăşi şapte gospodine
să dea cu bolovani în mine,
iar eu să urlu, urlu-ntruna
atât cât n-o apune luna."  Nichita Stănescu

Rechercher