Overblog
Suivre ce blog Administration + Créer mon blog
2 juillet 2014 3 02 /07 /juillet /2014 12:34

După cum ziceam si în micro-interviul de mai jos, textele mele îşi au viaţa şi norocul lor. Ultimului i-a mers în mod deosebit: Dumitru Crudu l-a citit, la publicat pe pagina „Noii Barbari”, apoi mi-a trimis şi trei întrebări. Iată deci ce îi răspundeam:

(Citiţi interviul şi pe „Noii Barbari”)

noii-barbari.JPG

 

1)      Cine e Vitalie Vovc?

Nu există întrebare mai complicată… De-aş şti cu certitudine, nu aş mai fi Vitalie Vovc. Dar dacă e să lăsăm la o parte fandoselile astea intelectualiceşti (deşi deloc false), există bineînţeles lucruri mai mult decît sigure, care dau sens fiecărei clipe şi atom din fiinţa mea.

Vitalie Vovc este în primul rînd un tată a doi copii, un soţ iubitor şi (sper) iubit, un fiu, un frate…

Restul contează mai puţin ori chiar deloc, dar e cazul să respectăm curiozitatea cititorului şi convenienţele de rigoare şi să aduc şi cîteva date biografice : sînt născut în oraşul Bălţi în 1977, oraş în care am crescut, în care am făcut liceul („B.P.Hasdeu”) şi Universitatea căruia am absolvit-o (facultatea „Limbi şi Literaturi străine”).

În 1999 însă abandonez literele (rigorile vremurilor de atunci) şi urmez un Master în Administraţia afacerilor la IFAG („Institut de la Francophonie pour l’Administration et la Gestion”) din Sofia, Bulgaria. Apoi un alt Master, la Paris, în Strategie şi Teorii Organizaţionale.

Am fost co-fondatorul unei asociaţii de basarabeni la Paris, dar această experienţă s-a adeverit a fi o catastrofă... Prea mari au fost divergenţele asupra noţiunii de „societate civilă”.

Sînt şi un cititor pasionat. Este o necesitate cvazi-fiziologică. Detest e-book-urile. Am nevoie de această senzaţie indescriptibilă de a ţine o carte în mîina, de a-i răsfoi paginile, de a nota gînduri, cuvinte, pune semne de exclamaţie sau interogare...

2)      De când eşti în Franţa şi ce faci acolo ?

În Franţa am ajuns în 2001. Am urmat un Master la Universitatea Paris IX Dauphine. După care am fost angajat în sectorul privat. Astăzi sînt consultant în organizări. Mă ocup de organizarea fluxurilor „marketing – inovaţii – dezvoltarea afacerilor” pentru grupuri industriale din domeniul chimiei de specialitate. Astfel îmi cîştig pîinea. Nimic „poetic” aici.

3)      Ce rol ocupă poezia în viaţa ta?

Primele versuri le scriam încă la liceu. Era o mare taină a mea şi doar prietenii cei mai apropiaţi ştiau acest lucru. Apoi, student fiind, într-un acces de mînie nu mai ştiu pe ce anume, caietele au plecat pe foc. Literalmente. Au ars în soba casei buneilor din satul Nicoreni. Şi au ars bine. Pe semne, nici nu erau manuscrise adevărate, în sensul bulgakovian. Din ce am scris atunci ţin minte doar atît: „jucăm la o masă / tu cîştigi, eu pierd / oricum, capacitatea mea de a pierde / este mult mai mare decît ai putea tu cîştiga”. Şi nici aceste rînduri nu ştiu dacă îmi aparţin sau le luasem de pe undeva...

Apoi a urmat o perioadă (1999 – 2009) de 10 ani de tăcere absolută. Nu am scris absolut niciun rînd. Nu ştiu dacă a corespuns cu perioada de adaptare şi împăcare cu statutul de exilat... Nu am abandonat doar lecturile devenite şi ele sporadice şi neregulate. Perioade de febrilitate maximă cînd devoram carte după carte şi „pauze” de cîteva luni fără lectură...

Apoi a venit aprilie 2009! Un adevărat şoc pentru mine. Faptul că la Chişinău s-a vărsat sînge a trezit ceva în mine. Mi-am zis că există responsabilităţi de la care nu putem să ne eschivăm. Oriunde nu ne-am afla. Şi am lansat un blog, Un Punct din .FR. Primele texte au fost oarecum amorţite şi nici astăzi nu am scăpat definitiv de această anchilozare... 10 ani nu pot trece gratuit.

Poezia şi scrisul au devenit astăzi pentru mine o supapă; un mijloc pentru a-mi evacua un soi de presiune pe care nici nu aş şti cum s-o definesc; o necesitate la fel de vitală precum cititul, dacă nu mai mare. Nu este o meserie şi nu este un mijloc de a mă afirma. Am o atitudine particulară faţă de textele proprii. Nu-mi place să revin asupra lor, decît pentru a corecta vre-o neghiobie gramaticală sau ortografică... Îmi place să cred că textele mele sînt trăiri de moment. Am eşuat lamentabil atunci cînd am încercat să scriu ceva „planificat”... De îndată ce trece această palpitaţie care mă face să scriu, textul este abandonat şi lăsat să se descurce de unul singur. Îl ajut poate puţin de tot, trimiţîndu-l spre lectură prietenilor reali şi virtuali, deschizîndu-i oportunităţi virtuale de a exista. Nu-mi place poezia scrisă de la persoana întîi. Poezia este pentru mine o adresare către cititor. Este un apel. Din această cauză consider că trebuie să fie înţeleasă. Există un moment de ruptură între ideea pe care doreşti s-o comunici şi forma textului care nu poate fi depăşit. Gîndul, îmbrăcînd o formă pretins poetică, trebuie să biciuiască, să schimbe ceva... Iar metafora nu este decît un amplificator al gîndului, excitînd şi alte simţuri pe lîngă cortexul cerebral.

Deci, în momentul în care o scriu, poezia este chiar viaţa mea.

 

Partager cet article
28 juin 2014 6 28 /06 /juin /2014 16:51

Cum ar fi să fii pierdut într-o junglă neagră

Cu securea în mîină

Croindu-ţi drum prin flora luxuriantă,

Vagetaţie, care dacă te-ai opri,

Ţi-ar împlînta rizomul sau rădăcina în ţeastă

Pentru a-ţi suge sucurile

Fără discernămînt, reticenţe ori remuşcări futile.

Si nici barem ostilitate nu există în această scurgere potenţială în liane,

Ci o simplă lege fizică a creşterii universale

Precum acea învăţată la şcoală cu

Vasele comunicante.

Totul e să nu laşi să se vadă

Vre-o scurgere sîngerîndă pe undeva

Ca să nu atragi fiarele nopţii pe care le simţi pîndindu-te de după tufişuri

 

1280px-Henri_Rousseau_-_Il_sogno.jpg


Dar nu ! nu ! nu !,

Pe noi nu au cum să ne aibă !

Pe noi nimeni nu ne poate sfîşia!

Nu ne vor avea pe noi niciodată !

Privirile lor canceroase îţi studiează încordarea muşchilor

Şi îţi adulmecă febrilitatea transpiraţiei...

Şi atunci hăcui în dreapta şi în stînga

În viscerele acestui codru de nepătruns,

La fel: fără ură şi fără a număra numărul crengilor tăiate

Care prin această mişcare

Capătă alt destin, alt vector de putrezire şi de tranziţie în humus

Şi atunci hăcui :

Unu-doi, unu-doi, un-doi-trei !

Unu-doi, unu-doi, un-doi-trei !

Fără ură, dar cu o tenacitate neobosită

De a ajunge la lumina iluzorie a unei poiene de respiro imaginare,

Sau la capătul acestei păduri

Unde toate capetele se leagă cu toate începuturile.

Sau la capătul acestor rînduri

După care nu mai scrie nimic.

Tabula rasa !

Fă un scroll-up şi ceteşte încă o dată !

 

Imagine: Henri Rousseau, "Visul"

 

Partager cet article
16 juin 2014 1 16 /06 /juin /2014 17:26

Şi drumul omului beat, cînd întunericul îi pune cărăbuşi stelari în ochi. Să-i dăm un smoc de păr descreierat în crăpătura lui de la măsea. Eu n-am de ce să mor pentru vecinul meu Pavel Andreevici!,

Savatie Baştovoi, Iepurii nu mor (Cathisma, p.37) 

 

iepurii_nu_mor.jpgOrice nu ar fi scris Savatie Baştovoi după ori pînă la acest roman, nu mai contează, din moment ce „Iepurii nu mor” există (şi este tradus în mai multe limbi, inclusiv în franceză).


Titlul acestei carti imi aduce aminte de un desen animat realizat în 1972, „Братец Кролик и братец Лис” (Тадеуш Павленко), unul din desenele animate pe care le cunoşteam cu toţii şi pe care, acei din generaţia mea, copii sovietici care au crescut mari, nu le vom uita niciodată.


Îmbătrînim pe semne, dar acea perioadă nicidecum nu mi se asociează cu ceva tragic sau nenorociri abisale, ci cu o lume a copilăriei plină de aventuri şi descoperiri noi. Precum e şi firesc să fie.


Şi am crescut trăind în acele vremuri, trecînd prin ele, trecîndu-le prin noi, fără a ne lăsa schimonosiţi mai mult decît se cuvine. Şi nu-ţi dai seama de delirul lor decît încercînd să le povesteşti altora, celor de acum sau străinilor, cum e să defilezi la „paradă”, să colectezi „maculatură” şi „metalolom” precum o face Savatie Baştovoi, dar şi ce înseamnă „Парад Октябрятских Войск”, Zarnitsa, lucrul copiilor la colhoz, exerciţii de îmbrăcare a măştilor antigaz la viteză - amintiri din propria copilărie...


Şi cum să le descrii altfel decît delirînd la propriu pe pagini întregi cu dialoguri imaginate de o minte inflamată de copil cu Lenin, Dzerjinski şi pădurari miţoşi cu puşca în spate?...


Şi astăzi, uitîndu-ne înapoi, nu ar trebui să ne mire acest Delirium tremens de 20 de ani din care nu am ieşit nici acum. Se zice că primul pas în lecuirea unui alcoolic este recunoaşterea faptului că este nevoie de lecuire...


Pentru ca să moară iepurii, trebuie să recunoşti că ei încă nu au murit...

 

 

 


 

 

 

 

Partager cet article
13 juin 2014 5 13 /06 /juin /2014 01:07

La început este mare şi largă şi cuprinde tot necuprinsul. Apoi, cu anii, uşorii se atrag aidoma unor polarităţi opuse, pragurile devin tot mai înalte, tocul ei se zbîrceşte, balamalele ruginesc, canaturile ei se reduc pînă la dimensiunea palmelor cu care îţi ştergi lacrimile… Pînă la clipa cînd nu rămîne decît o broască şi, conştient că nu mai ai cum trece, nu ceri decît privilegiul de a privi prin ea, să vezi ce mai este acolo, dincolo… Dar cineva zice : « Stop ! » şi pune un lacăt, şi bate capacul.

 

Photo0228.jpg

Partager cet article
3 juin 2014 2 03 /06 /juin /2014 21:02

...în acele vremuri era uşor de făcut o delimitare între nuanţele tămîierii. De la cea formală sau uşor stînjenită de vagul ecou al vreunui scrupul moral, trecînd prin limba groasă ţintind nu ştiu ce avantaj (călătorii în străinătate, premii de stat), pînă la ejaculări lirice – fără explicaţie, în măsura în care tot ce este delirant rămîne pecetluit de mister.

Ion Vianu, Amor Intellectualis: romanul unei educaţii, Polirom, p.343

 

Există epoci din care nu poţi scăpa teafăr… Însuşi faptul de a fi supravieţuit este o culpă tacită. Există epoci în care doar moartea te izbăveşte de calvarul suspiciunii. Moartea este arbitrul care îi separă pe cei drepţi de cei vinovaţi. Nici barem supliciul torturii nu poate fi un alibi, căci faptul de a fi nevoit să repeţi : „Au nu vedeţi? Sînt eu, torturatul!” nu este altceva decît umilinţă şi auto-acuzare continuă..


amor-intellectualis.jpgOare nu din această cauză literatura post-socialistă abundă în jurnale, memorii, eseuri cu incursiuni în istorie de tot felul? Faptul că sînt publicate jurnalele celor care nu au supravieţuit este o dreptate făcută... Faptul că-şi publică jurnalele supravieţuitorii este o dreptate căutată...


Mahmureala post-socialistă încă nu a trecut... Trubadurii de la curte continuă să rămînă, mulţi, pe la curte. A fost destul să întorci sumanul pe dos, să schimbi cîteva substantive...


Anume pentru a scăpa de această interminabilă criză avem nevoie de jurnale, memorii, eseuri cu incursiuni în trecut de tot felul. O naţiune întreagă pe un divan de psihanaliză!


Pentru a scăpa de mahmureala convalescenţei e necesar să scăpăm de emotivitatea şi hei-rupurile politrucilor plătiţi la pagină... Pentru a da o şansă celor care vin este necesar să intelectualizăm ceea ce s-a întîmplat. Şi să documentăm.


Cartea lui Ion Vianu este şi ea o parte a acestui efort de conştientizare şi documentare a trecutului. O mărturie lucidă despre lumea postbelică şi despre evoluţiile (deşi mai degrabă ar trebui să folosim „involuţiile”) societăţii de atunci, Amor intellectualis ne prezintă mai ales declinul şi dispariţia unei lumi vechi, o lume în care a crescut Ionică, feciorul lui Tudor. Iubirea lumii vechi, amor veteris mundi, iar la I. Vianu această lume este cît se poate de personificată, este firul călăuzător al acestei cărţi.


Un fir care se subţiaza pe măsura trecerii anilor / paginilor, pînă a se rupe definitiv... Morţi, trădări, abandonări, conformări... nimic nu mai este precum a fost. Această lume care a crescut pe straturi şi sedimente de cîteva generaţii de profundă cultură umanistă a dispărut. Se pare că ireversibil.


Cîmpul alb, oile negre.

Cin’ le vede nu le crede,

Cin’le paşte le cunoaşte.

Partager cet article
27 mai 2014 2 27 /05 /mai /2014 18:23

69

Mi s-a spus :

„Dacă faci 70 de poeme

Fiecare a cîte 70 de rînduri ;

Dacă boţeşti 70 de metafore,

Litote ori oximoroane ceva

Care să ţină pe vreo 70 de pagini ;

Dacă găseşti 70 de admiratori,

Dar nu din orişicare,

Ci din acei care citesc

Cîte 70 de volume de poezie pe an,

Atunci poţi pretinde

La lauri de poet!”

M-am lăsat...

Ce să fac, dacă atunci

Cînd ajung la 69

Mă opresc neapărat

Fascinat de această cifră?...

De erotismul ei intrinsec,

De acest yin şi yang inversat,

De acest cancer în picioare,

De acest road trip nesfîrşit,

De acest infinit dezagregat?...

Sînt atîţia cavaleri ai peniţei şi tastelor

Care neapărat vor acumula

Zecile cu zecile!

Eu unul rămîn

Să mă lămuresc ce-i cu

Acest delicios 69!

 

69

 

Partager cet article
22 mai 2014 4 22 /05 /mai /2014 01:17

CIMG1641.JPG

 

Dragă Cititorule, în pofida impertinenţei şi dramatismului intrinsec al titlului, ceea ce urmează nu va fi o poveste tristă, ci una în pur stil hollywoodian, cu un happy end în toată firea care încununează o perioadă întreagă, un an, cu mult dramatism, lacrimi uneori, suspans şi tensiune maximă. Un adevărat thriller deci, deşi totul depinde, ca şi oriunde, de punctul de vedere al naratorului, impus, de ce să nu o recunoaştem, şi spectatorului, iar în cazul de faţă şi dacă e să respectăm rigorile genului, cititorului…


Respectiv, precum o fac deseori şi cineaştii, înainte de a vă povesti povestea mea, am să vă aduc şi o grilă de lectură. Un exerciţiu care v-ar pregăti să citiţi „corect” naraţiunea care urmează. Tertipuri şi şmecherii stilistice aici pot exista multe, dar eu voi alege-o pe una din cele mai eficace: o imersiune în istoria nu tocmai veche a ţării Moldova şi a mea proprie. Aşa fac astăzi mulţi, dar campioni la această probă au devenit televiziunile: pînă şi jurnalul televizat, care ar presupune o anumită austeritate şi neutralitate a stilului, abundă în „istorii personale”, un joc de-a exibiţionismul / voiarismul la limita decenţei deseori, relatate fără nicio jenă spectatorului şi îmbrăcate într-un patos lacrimogen în faţa căruia nu rezistă nicio fire sensibilă... Căci noi la asta sîntem reduşi: la firi sensibile în căutare permanentă de spectacol şi dramatism.


Deci, vă propun şi eu, dragii mei, să plonjăm într-un flash-back cvazi-cinematografic şi să ne teleportam în 1999, an în care eu, tînăr absolvent al Universităţii de Stat „Alecu Russo” de la Bălţi, părăseam Republica Moldova. Au trecut 15 ani de atunci şi încă nu au existat momente în care să mă fi poposit năstruşnica idee de a reveni în ţară...


În povestea care urmează, povestea (iertare, stimabile şi exigent cititor, pentru repetiţia comisă în mod deliberat aici) mea şi a celor 15 ani nu contează absolut deloc, dar am dorit să vă povestesc (hic!) cum şi de ce am „emigrat”.


Nu a fost atunci un scop în sine. Mai mult chiar, fiindcă tot zicea lumea că nu am fost un student chiar rău şi fiindcă patima literelor nu m-a părăsit niciodată, am încercat să intru la masterat nemijlocit la Alma Mater. Dar pentru asta era nevoie să achit un „contract” de 1200 de lei... Dacă aţi uitat ce însemnau 1200 de lei pe atunci, am să vă spun doar atît: la USB „Alecu Russo” un lector asistent începator avea un salar de 100-120 de lei în acele nu tocmai fericite vremuri... Părinţii mei, reduşi la o sărăcie lucie de urgiile tranziţiei, atîta bănărit nu aveau (ţin minte că tata primea salariul cu luni bune de întîrziere...). Eu – nici atîta... La întrebările mele nedumerite şi încercările timide de revoltă mi s-a propus un deal al secolului: urma să fiu angajat şi să predau la facultate (vezi mai sus salariul), iar banii să meargă în contul „contractului”. De facto trebuia să lucrez degeaba... fără vreo sursă oarecare pentru existenţă (asta dacă nu te apucai să faci ore de „meditaţie” sau să... iai mită!) Această „propunere uluitoare” mi se făcea după primul din cele două examene de admitere la masterat... La al doilea examen nu mă mai prezentam. Restul sînt detalii puţin importante. În toamna lui 1999 începeam un masterat la Sofia, Bulgaria. Cu bursă.

 

Dacă credeţi că sînteţi în plină poveste, vă rog să mă iertaţi, dar nu a fost decît o „mise en bouche”. Acum, dacă am plantat decorul, voi trece la acţiunea propriu-zisă care se desfăşoară chiar în acest moment, adică e pe cale să ajungă la acel faimos happy end anunţat emfatic chiar de la bun început şi , chiar de zice o vorbă veche şi înţeleaptă „Nu zi „hop” pîn-n-ai sărit”, probabilitatea lui este într-atît de mare încît îmi permit să vă împartăş aceste rînduri.


Ascultaţi!, ascultaţi! şi nu carecumva să spuneţi că nu aţi auzit! Abia acum începe povestea:


A fost odată ca niciodată, dar nici chiar într-atît de demult, în 2013 mai exact, că de n-ar fi fost nu aş avea nici eu ce scrie azi, un liceu. Din acele puţine care mai rămîneau în satele mari. Şi mai era în acea ţară unde domnea verde-roşu-albastru împărat o zînă, care era prin cumul şi Ministru al Învăţămîntului. Şi a fost pusă zîna de tocmai Muma Pădurii să facă reforme. Şi s-a apucat zîna de reforme... Şi se întîmpla povestea dată.


Elevul F. din liceul acelui sat mare a ajuns şi el mare de ani şi de statură şi i-a venit sorocul bacalaureatului şi lui. Şi a ănvăţat băiatul ca niciodată în acel an... Şi au pîrîit şi pătimit cărţi şi caiete...


Şi a ieşit elevul F. cu cea mai mare notă la bacalaureat din liceul său!... Dar liceul nu a fost unul „elitist”, ci din acele licee care nu stau pe lîngă curtea domnească şi care demult le stă boierilor şi domnilor, şi chiar Mumei Pădurii, în gît. S-a dovedit că au pîrîit şi pătimit cărţi, dar nu chiar acele cărţi care trebuiau... Şi s-au scris caiete, dar nu cu exerciţii din acele care au fost la bacalaureat...


Eevul F. a luat bacalaureatul, chit că a ieşit de la examen absolut aiurit de ce i s-a întîmplat acolo... Bacalaureatul din leatul 2013 a fost momentul de glorie supremă a zînei-ministru, toţi menestrelii ţării cîntîndu-i ode şi rostindu-i panegirice înflorate... Nu s-a mai întrebat nimeni de ce examenul a fost făcut cum a fost făcut, tăiat parcă după măsura şi lungimea braţelor şi cracilor feţilor-logofeţilor din liceele de pe lîngă curte, nu s-au întrebat, căci a fost biruit dragonul cu şapte capete – copiatul! Şi poate ar fi întrebat careva, dar se nimereşte că toţi menestrelii şi cronicarii acestor ţinuturi din liceele de la curte au iesit, iar cel sătul cu cel flămînd nu s-au înţeles de cînd lumea...


Elevul F. a luat bacalaureatul, dar nota nu a fost suficient de mare pentru a spera un loc „la buget” în vre-o instituţie de învăţămint superior al împărăţiei.


Dar părinţii elevului F. nu au dorit să meargă la munci grele prin străini, căci F. mai are o soră mai mică şi ei refuză ideea însăşi ca un copil să crească fără părinţi... Părinţi exemplari, nu-i aşa? De pus în icoane de sticlă şi arătat la toată lumea! Şi cu F. cum rămîne? Învaţă sau nu? Părinţii au zis da, şi l-au trimis la capitală, la un colegiu, unde nota sa era „trecătoare”, cu speranţa să încerce totuşi o universitate mai tîrziu. Părinţii au zis „da”, dar finanţele lor au răspuns „ba”, căci după doar trei luni de studii „gratuite” la Chişinău (în afară de gratuitatea locuinţei/transportului/hranei se mai adăugau gratuităţi neprevăzute de cîteva sute de lei lunar, ba pentru o carte recomandată insistent de un profesor şi inexistentă la biblioteca instituţiei, dar care se putea găsi chiar la profesor contra unei sume modice de arginţi, ba pentru nişte utilaje de laborator pe care le cumpărau de la profesor, ba pentru nişte costume şi armuri speciale, ba pentru paloş, ba pentru sabie s.a.m.d.)...


A revenit bravul nostru F. acasă, în satul de baştină, după ce a epuizat şi ultimile picături de vlagă din rezervele financiare ale părinţilor săi... Dar nu s-a lăsat bătut. S-a apucat serios de franceză. A mers la solii împărăţiei francilor (Alliance Française), acei care se ţin de nebunii din astea demodate care se cheamă „cultură” şi a mai obţinut o diplomă. Nu mare lucru, dar cu foiţa asta pînă şi bacalaureatul său căpăta o strălucire mai altfel, mai luminoasă...


Şi a trimis F. bacalaureatul „rău” moldovenesc însoţit de fiţuica aia precum că ştie limba francilor peste mări şi ţări la o universitate nu tocmai din cele mai rele. Şi le-a scris F. că vrea să înveţe la ei, la franci, buchii şi ştiinţe noi. Şi a aşteptat... Şi i-a venit răvaş pecetluit de peste mări şi ţări că este aşteptat...


F. pleacă la toamnă să înveţe în Franţa. Este excitat şi plin de speranţe noi.


Iar eu? Mă bucur pentru el, ce să fac alta? M-am suit şi eu pe-o roată şi v-am spus povestea toată. M-am suit şi eu pe-o şa şi v-am spus povestea-aşa.


Lui F îi va fi greu, va trebui să se descurce de unul singur, să muncească la universitate şi pentru a-şi asigura existenţa... Îmi aduc aminte, înduioşat, de anul în care veneam la Paris... Cu mîinile în buzunar. A fost greu. Dar asta e o altă poveste. Care nu mai are nicio importanţă. Au trecut 14 ani de atunci...


Tot au fost reforme de atunci, tot au fost schimbări... Dar esenţa lucrurilor a rămas aceeaşi.


Povestea dată, dragii mei cititori, dacă v-aţi prins bine, nu putea să se termine decît în două feluri:


1.       F. rămîne la sapă de lemn neînvăţat (dar cu bacalaureatul în buzunar) fără mare viitor.

2.       O emigrare.


Dacă ar fi emigrat cineva din părinţi (pentru a plăti studiile lui F. în Moldova. De-aţi şti cîţi părinţi din aceştea cunosc...) am fi vorbit de încă o dramă familială. A reuşit însă să emigreze F. Şi asta ne permite să spunem că avem un happy-end în calitate de final.


Deşi totul depinde, ca şi oriunde, de punctul de vedere al naratorului...


Partager cet article
15 mai 2014 4 15 /05 /mai /2014 01:53

tata-pe-gheata.png

 

Tata,


cînd intra el pe gheaţă, ca pe scena unui mare teatru, amorţea aerul în juru-i de încordare şi suspans… iar peştii veneau în bancuri să-l vadă, unii chiar, din acei mai temerari, schimbau doiul stihiilor mutîndu-l din faţă în spate, trecînd din H2O în O2, cum ai lăsa această dualitate în urma ta, se lăsau vrăjiţi de cîrlig pentru a-l contempla de aproape pe acest semizeu al undiţelor şi termosului cu ceai fierbinte, convertiţi de umbra zîmbetului său smerit refractat pe întreaga întindere a lacului… umbra zîmbetului său smerit peste amintirile mele despre el,


Tata.

Partager cet article
13 mai 2014 2 13 /05 /mai /2014 13:34

Stalin a fost un tiran.

Vasilii Mikhailovich Blokhin, cel mai performant din călăii săi, ar fi împuşcat cu propria-i mînă în jurul a 20.000 de „duşmani ai poporului”… A fost zelos… El ştia că face un bine umanităţii.

Argintul şi bronza la această neplăcută, dar atît de necesară probă le-ar revini lui Piotr Ivanovich Maggo şi S.N. Nadaraia… Dar ei au fost nişte lenoşi : doar cîte 10.000 de „elemente duşmănoase” la activ…(1)

În total „troicile” ar fi semnat 642.980 de sentinţe la „pedeapsă capitală”.

În total „Stalin” ar fi omorît direct cel puţin 10 milioane.

Numărul victimilor stalinismului este estimat la 50-55 milioane. (2)

 

Hitler a fost un tiran.

La Auschwitz, în doar 5 ani, au fost lichidate mai mult de 1.100.000 de „elemente eterogene”. Rudolf Höss ştia că face un bine umanităţii.(3)

La Treblinka, mai puţină eficacitate – doar 800.000...(4)

În total „Hitler” ar fi găsit „soluţia finală” pentru mai mult de 3.100.000 de „fiinţe inferioare” în lagărele de exterminare.

Numărul victimilor hitlerismului s-ar ridica la 15-20 milioane.(5)

 

Dar acest text nu este despre tirani şi călăi.

 

Au mai existat şi altfel de intermediari în acest tangou al morţii.(6)

Acest text este despre anonimul care a denunţat, făcut liste, despre acei care au ocupat case, recuperat mobile, mîncat din vesela de porţelan, despre acei care au bătut frenetic din palme sau ridicat braţe în semn de salut... Despre acei fără de care niciun tiran şi niciun călău nu ar fi făcut „performanţă”.

 

Un tip ursuz refuza să ridice braţul drept în semn de salut.(7)

Un soldat a trecut prin război fără a trage un singur glonte în oameni...

Dar aceştia au fost excepţii...

 

Şi acum să-mi spuneţi: cîtă lume ar trebui să piară pentru „cauza măreaţă” şi „adevărul absolut” despre care ştiţi cu certitudine că este un bine pentru umanitate?

 omul-care-nu-saluta.jpg

 

(1)    http://www.business-gazeta.ru/article/74841/

(2)    http://polit.ru/article/2007/12/11/repressii/

(3)    http://fr.wikipedia.org/wiki/Rudolf_H%C3%B6ss

(4)    http://en.wikipedia.org/wiki/Extermination_camp

(5)    http://www.lefigaro.fr/actualite-france/2013/03/05/01016-20130305ARTFIG00553-une-etude-revoit-a-la-hausse-le-nombre-de-camps-nazis.php

(6)    http://www.sonneur.net/article-danses-de-mort-de-sulamith-paul-celan-et-imre-kertesz-121704281.html

(7)    http://pleins-feux-sur-lhistoire-3eme.blogs.laclasse.com/2013/11/19/petite-histoire-dune-resistance-au-nazisme-dans-lallemagne-des-annees-30/

 

Partager cet article
11 mai 2014 7 11 /05 /mai /2014 15:49

„Aşa că, de fiecare dată, Dumnezeu a ostenit tot mai mult şi puterile i s-au împuţinat. Numai aşa pot să-mi închipui cum de-a ajuns atît de slab.”, Cătălin Dorian Florescu, „Jacob se hotărăşte să iubească” (Polirom, p.116) 

 

Jacob-se-hotaraste-sa-iubeasca.jpgSecui, Saşi, Rromi, Lipoveni, Găgăuzi, Ceangăi…

 

Un şir de nume care întotdeauna mi-au excitat curiozitatea doar prin sonoritatea lor. Oare cum este să te numeşti Ceangău ?… Oare se schimbă ceva în feul de a vedea lumea atunci cînd aparţii unei „minorităţi naţionale”? S-a gîndit oare careva cum este să te naşti, să trăieşti şi să mori fără a ieşi din „minoritate”? Adică, orice nu ai face, tot se găseşte cineva care e majoritate ori naţiune „titulară”, iar tu tot „minoritate” rămîi… Este oare acelaşi lucru precum relaţia cu „fratele mai mare” de pe timpul URSS-ului?

 

Şi ce anume face ca ceilalţi să te treacă la categoria unei etnii minoritare? Descendenţa? Limba vorbită? Numele? Nu sunt prea vechi timpurile cînd un Cătărău se preschimba în Katerev, spre exemplu... Ori o simplă literă? „Jacob” este oare identic cu „Jakob”? „Obertin” arată nemţesc, pe cînd „Aubertin” adie a francez?

 

Şi-apoi, ce cunoaştem noi despre aceşti co-naţionali ai noştri ? Noroc de timpurile astea mai noi, care ne obligă să ne mai deschidem spre alţii (şi nu neapărat o facem fiindcă aşa o dorim noi, dar fiindcă se găseşte cîte un vecin mai barosan şi ne dă în obraz, şi-atunci noi înghiţim în sec şi ne conformăm, mde, că doar eurosincronizaţi suntem, nu ?, şi nu se cuvine să rămînem în urmă de minţile luminoase şi moadele secolului. Ferice de noi că se mai aşează apele în bătrîna Europă, dar rămîne frustrantă incapacitatea noastră de a deveni adulţi, rămînem, încă, nişte adolescenţi ai acestui continent… E drept că vremurile şi modelele sunt mai bune astăzi, dar ce se poate întîmpla mîine ?... Am mai păţit-o…).

 

Noroc, ziceam, de vecinii barosani, de unde am auzit pentru prima dată despre Fanfara Ciocîrlia, despre Taraful din Clejani, tot de la străini am citit şi despre Găgăuzi, un alt străin mi-a recomandat un documentar despre Lipoveni


Tot ei, vecinii barosani, l-au distins pe Cătălin Dorian Florescu cu un Swiss Book Prize pentru spledidul roman „Jacob se hotărăşte să iubească”. Un roman care ne povesteşte cine sunt, de unde vin şi ce au devenit saşii satului Triebswetter (Tomnatic) din Banat. 300 de ani de istorie prezentaţi într-un condensat romanesc de o intensitate rară... Un roman fără concesii şi parti-pris-uri de niciun fel, care, prin prisma destinului tragic al lui Jacob (cu „c”, nu cu „k”, ca la taică-su), ne reaminteşte de un trecut tumultuos care a măcinat oameni, sate, oraşe, popoare întregi...

 

Iar Jacob... Jacob a supravieţuit. Şi a hotărît să iubească.

 

Partager cet article

Despre PUNCT-ul din .FR

Poveşti, povestioare, gânduri, reflecţii, idei mai profunde şi mai superficiale, grave si ilariante... un punct de vedere şi doar atât. Doar un punct în imensitatea blogurilor. Doar un punct din atâtea altele dispersate în nebuloasa reală si virtuală. Doar un punct. Deşi... câte odată nu-ţi lipseşte decât un punct pentru a fi un i! 

"De sus, din vârful săptămânii,
să le rânjesc urlat, scârbos:
iubesc doar locul nu stăpânii,
precum fac câinii pentr-un os.

Şi iarăşi şapte gospodine
să dea cu bolovani în mine,
iar eu să urlu, urlu-ntruna
atât cât n-o apune luna."  Nichita Stănescu

Rechercher