Overblog
Suivre ce blog Administration + Créer mon blog
26 février 2014 3 26 /02 /février /2014 12:25

Care nici poduri nu sînt,

Ci nişte maşinării

Cu roţi, cu aripi,

Propulsate de o ardere

A măruntaielor acestui pămînt

Ce ne mai ţine.

Motoare, turbine

Scuipînd foc

Şi aşternînd funingine

Crasă şi groasă,

Neagră,

Peste stîlpii ce măsoară

Filmul kilometrilor

Derulat întotdeauna

În sens invers,

Spre punctul de plecare A

Dinspre B, C, D, ... şi pînă

La sfîrşitul alfabetului.

 

Şi nu mai încap destinaţii

În alfabetele lumii,

Şi nimeni nu mai ştie

Unde se află punctul A

Care-şi schimbă permanent adresa,

Pe cînd noi am uitat-o

Pînă şi pe cea iniţială.

Şi tot ne trimitem dorul

Spre un trecut imaginar,

Un paradis care niciodată nu a existat,

Dar maşinăriile

Cu roţi, cu aripi

Tot vuiesc şi huruie

Necontenit, căutîndu-ne

Şi găsindu-ne

Chiar şi atunci

Cînd credem că ne-am ascuns

Definitiv, de veci.

 

Şi maşinăriile

Cu roţi, cu aripi,

Ne găsesc inevitabil

Şi ne readuc înapoi

La condiţia noastră umană

Mai ceva ca un Malraux,

În pofida tuturor

Regilor, valeţilor,

Vameşilor, haiducilor,

Neo-politrucilor,

Activiştilor de toată culoarea,

Cari care rod şi muşcă din ele

Pîndindu-le, din hăţişuri, trecerea.

 

Şi nu ajung pînă la noi

Decît roţi de oţel goale

Sau îmbrăcate în pneuri,

Aripi de fier

Ciopîrţite şi ciuruite...

 

Cu care nici să zbori nu mai poţi,

Nici sa zbori nu mai poţi...

avion-tupolev.jpg 

Originea Imaginei

Partager cet article
19 février 2014 3 19 /02 /février /2014 12:47

colete-in-vama.jpgAcum o lună scriam despre semnificaţia şi importanţa posibilităţii pentru familiile emigraţilor de a continua să folosească serviciile transportatorilor de colete numite „neacompaniate”…

(Vă invit să citiţi textul aici pentru o mai bună înţelegere a ceea ce voi spune mai departe).

O noutate publicată pe situl PLR-ului îi anunţă sfîrşitul. Acest pod despre care scriam, ori va fi tăiat definitiv, ori preţul acestor colete va creşte foarte semnificativ, ceea ce înseamnă exact acelaşi lucru (în cazul în care această „strălucită” iniţiativă legislativă va trece, bineînţeles)

Citiţi atent: „Procedura de licențiere a transportului de colete, inclusiv a coletelor alimentare, trebuie să conțină prevederi privind obligativitatea echipării unităților de transport cu compartimente frigorifice, în cazul transportului coletelor alimentare.

Ce înseamnă această frază?

1.       Transportatorii vor trebui să plătească o dijmă (licenţă, patentă, impozit, puţin contează forma), ceea ce înseamnă o scumpire automată a preţului la transport. Ori vor fi distribuite gratuit? Mă îndoiesc.

2.       Vor fi necesare investiţii foarte mari pentru a transporta produse alimentare. Puţini transportatori vor face-o, iar cei care vor investi, vor repercuta imediat costul asupra preţului coletelor.

Eu nu ştiu în ce minte bolnavă nasc asemenea iniţiative. Textul acestui comunicat este de o ipocrizie, perfidie şi cinism fără pereche. Cît face doar mostra respectivă : „Aceasta va permite păstrarea legăturilor dintre emigranții moldoveni și membrii familiilor acestora, din țara de origine.”… Ei, nu mai spuneţi!

Iar acest alt fragment este efectiv hilar prin ridicolul său: „Aceasta va permite transportarea coletelor alimentare cu respectarea normelor sanitare și igienice, ceea ce va avea un impact pozitiv asupra sănătății publice și va reduce numărul cazurilor de intoxicare cu alimente perimate în urma unui transport îndelungat în condiții neadecvate.” Ah, ce grijă subită faţă de sănătatea cetăţenilor! Eu nu am auzit pînă în prezent de niciun caz de acest fel, în schimb, încă nu am uitat de scandalul cu „sfredelul” cu care se opera în unul din spitalele Moldovei şi ştiu foarte bine cît costă medicamentele în Moldova...

Tentative de a „regulamenta” transportul de colete au tot existat în ultimii ani. Cum să nu ? Atîta bănărit – şi curge pe-alături… Niciun partid din guvernare însă nu a avut tupeul să-şi asume această decizie.

Acum însă e ceva mai diferit: iniţiativa vine de la PLR, un partid-fantomă, neales de nimeni (frate din acest punct de vedere cu socialiştii lui Dodon), căruia puţină lume îi acordă şanse de a fi ales în următorul Parlament (Desigur, dacă nu debarcă Sturza şi milioanele lui, pentru a cumpăra nişte procente acolo, dar aici ar trebui să ne întrebăm în ce măsură îi convine PLDM-ului acest lucru, ţinînd cont de legăturile strînse din trecut între milionarul Sturza şi discipolul său, (nu) mai puţin milionarul Filat. Dar acesta este un alt vast subiect şi nu încape aici.)… O încercare de a scoate cartofii fierbinţi din jăratec cu mîini străine ?

Vineri, un prieten de-al meu trebuia să recupereze un colet de-acasă. Dar microbusul a venit gol… au ajuns doar pasagerii... Vameşii din România s-au străduit: au reţinut coletele în vamă. Coletele au ajuns pînă la urmă, dar abia duminică… Celor din Italia le-a mers mai puţin, coletele lor au fost pur şi simplu „confiscate”… Oamenilor, elementar, li s-au furat bunurile.

Eu nu ştiu ce muscă i-o fi muşcat pe „fraţii” noştri. Nu m-ar mira deloc musca să stea chiar la Chişinău. Doar imaginaţi-vă volumul de business care se pierde ! Cum să nu pui laba pe el? De ce spun că aţele de la Chişinău se trag? Vedeţi bine, regulamentele UE nu s-au modificat, dar iată comportamentul vameşilor… Nu-ş’ cum nu coincide această bruscă schimbare de atitudine cu „succesele notorii de integrare europeană” şi cu mesajele insistente de susţinere pe care le primim de la oficialii europeni. Dar astea nu sînt decît presupuneri neîntemeiate, din păcate... De, ce pot eu, biet emigrat, crede altceva?

Şi un alt gînd, în loc de epilog : nu ştiu cum se face, dar de fiecare dată cînd aud vre-un deputat ori politician îngrijorîndu-se pentru soarta mea, mă aştept la ceva rău. O singură rugăminte am : stimaţi (cineva cred că-i stimează totuşi) deputaţi, guvernanti, miniştri şi restul, nu-mi mai cautaţi atîta de grijă, nu de alta, dar teamă mi-e să nu pot duce în cîrcă atîta bine…

 

Partager cet article
16 février 2014 7 16 /02 /février /2014 10:20

Eiffel Bridge, Ungheni 

 

« Cher Gustave,

Je t’écris pour te donner des nouvelles de... Roumanie? Moldavie?

Au fait, est-ce que toi-même, te rappelles-tu où exactement tu l’avais bâti, ton pont?

Je sais que tu n’oublieras jamais le nom d’une rivière qui porte le nom d’un pet, le Prut.

On en a beaucoup rigolé, mais…

Je veux dire, dans quel pays précisément l’as-tu bâti ?Car nous ne le savons pas…

J’ai même placé une annonce dans « Libération » :

„Jeune pays, beau et pauvre, comme il sied bien aux jeunes, cherche désespérément des repères”.

L’as-tu lue ? L’as-tu vue ?

Pas que cela soit vraiment important, mais bon, pour l’histoire de la forme...

Ou pour la forme de l’histoire...

Sinon, saches que ton pont va bien. On ne marche pas trop dessus, on le préserve.

On est des gens bien par ici, on ne sait pas trop par où on est des gens bien,

Mais on est des gens bien quand-même…

Pas comme ces insupportables parisiens !

Qui laissent ces barbares d’étrangers piétiner ta tour par millions, par millions…

Quelle insolence ! Aucun respect des traditions ou des valeurs !

Non mais,as-tu vu ? Non mais, as-tu entendu ?

Non, nous on est des gens bien !:

On a mis ton pont derrière des barbelés,

On a mis des soldats derrière les barbelés,

Et les soldats on les a mis dans des chars !

Ils ne passeront pas ! Ils ne passeront pas !

Seulement, le métal, ça rouille…

Tu comprends, la peinture coûte cher et nous, on est un pays jeune et il nous sied bien d’être pauvres...

Alors, si tu pouvais nous envoyer de l’argent pour acheter de la peinture…

Ou mieux encore : de l’argent et de la peinture.

Ou mieux encore : de l’argent, de la peinture et des peintres pour repeindre le pont.

C’est pour le bien général,

C’est pour le pont qu’on le demande,

Autrement on est des gens biens par ici, tu sais?

Amicalement,

(Car on est bons amis maintenant et tu nous dois de l’argent, n’est-ce pas?),

Ton admirateur zélé. »*

 

Cam aşa-i scriam eu prietenului meu, Gustave Eiffel...

 

 

 

Origine imagine:

 

Partager cet article
15 février 2014 6 15 /02 /février /2014 15:01

-          Tată, tată, dar ce strigă ei după „Ceauşescu”? „Ceauşescu” şi mai ce?

-          „Ceauşescu PCR...”

Tata este vizibil iritat...

-          Dar ce-i asta „PCR”?

-          „Partidul Comunist Român”,

Îmi răspunde răspicat...

 

-          Dar noi vorbim româneşte?

Tata se bîlbîie, s-a-ntunecat.

-          Nu, noi vorbim moldoveneşte... ,

-          Da? Dar eu înţeleg ce zice Ceauşescu...

Tata din dinţi scrîşneşte...

-          Nu auzi? Ei zic „floare” şi noi „floare”. Ei zic „soare” şi noi „soare”...

Îl privesc pe tata cum strîmbă nişte accente cu stupoare...

 

                               Tata se răsteşte supărat:

-          Gata, m-am săturat!

Şi-nchide radioul.

O linişte apăsătoare...

Îl porneşte din nou, dar caută „Radio Moldova”.

-          Să nu zici nimănui ce-ai ascultat...

Eu nu prea înţeleg, dar nu-mi place

Să-l vad pe tata ridicol şi jenat.

 

La radio cîntă ceva, nu mai ştiu ce, am uitat.

 

Maşina noastră, un Moskvich portocaliu, model 2140, avansa încet.

Pe un drum de-a lungul Prutului.

În dreapta nostră – frontiera de stat:

Sîrmă ghimpată şi turnuri de observaţie

Care defilau unul după altul în sensul opus istoriei.

Turnuri şi sîrmă ghimpată asemănătoare

Mai văzusem într-un film despre război cu lagăre de concentrare

Şi deţinuţi sovietici luptînd pentru eliberare...

 

Numai că de această dată în interiorul ţarcului eram noi

Şi sîrma ghimpată părea fără capăt...

Şi Prutul se scurgea la vale într-atît de ademenitor...

Iar noi tăceam de teamă să nu scoatem, din întîmplare,

Vreo vorbă într-o limbă străină interzisă, românească.

 

Eram în 1983 şi peste apa Prutului nu se vedea încă niciun pod.

 

 

 moskvitch2140.jpg

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Origine Imagine

Partager cet article
14 février 2014 5 14 /02 /février /2014 12:24
Podul peste Nistru, acel de la Otaci, cel dintîi,
Pe care, copil fiind, l-am trecut pentru prima dată
Pentru a ajunge la „Mojilău”, marcat în hărţi drept „Mohyliv-Podilskyï”,
Căci acolo, la „Mojilău”, se zvonea că s-ar găsi vopsea pentru podele.
De la înălţimea podului am privit fascinat
Apele bătrînului rîu pentru prima dată.
„Ce apă mare!”, m-am gîndit eu atunci.
„Ce copil mic!”, nu s-a gîndit Nistrul nici atunci
Şi nu se gîndeşte nici astăzi
Cînd îmi scald picioarele în apele lui răcoroase.
Ce i-s picioarele mele de vacanţier
Valurilor care au ieşit mutilate dintr-un baraj ucigător în susul lui
Şi care ştiu că le aşteaptă un altul asemănător mai la vale?!
Valurilor care duc în spate mizeria noastră plastificată...
Valurilor care au cunoscut altădată sîngele mizeriei noastre umane...
 
Podul feroviar pe care l-am trecut cînd am mers la Kiev în ’86, pe contra-sens,
În vara scăldată de razele radioactive ale Chernobylului...
Strigătul unui microbist în timpul meciului Dynamo Kiev – Dynamo Tbilissi
La care am fost cu tata: „Scoală, prostule, iarba este radioactivă!”...
Iar noi ne minunam cu părinţii de faptul
Cum ştiau ei la Kiev să păstreze curăţenia
Urmărind camioanele ce spălau metodic asfaltul străzilor...
Dar nu era decît o operaţiune de decontaminare şi spălare de praf radioactiv
Despre care noi nu ştiam încă nimic,
Nu ştiam încă nimic,
Încă nimic,
Nimic...
 
Podul feroviar peste care am trecut cînd am mers
Cu clasa în excursie la Minsk în ’88...
Oraşul în care nu se face glod nici după cea mai mare ploaie,
Unde rafturile magazinelor erau pline de toate cele,
Dar numai pentru locuitorii oraşului cu legitimaţie de locuitor al oraşului
Şi de unde proful nostru de geografie, Dmitri Moiseevich,
Printr-un prieten de la Minsk, cu legitimaţie de locuitor al oraşului Minsk,
A cumpărat realizarea de vîrf a industriei sovietice: un casetofon „Mayak”,
Tranzacţie purtînd însemnul prieteniei popoarelor,
Unica valabilă şi veritabilă: a face rost de „deficit” prin troc.
 
Podul peste care am trecut cînd am mers
Cu clasa în excursie la Leningrad,
Oraşul numele căruia se schimbă
În funcţie de direcţia de tir a cuirasatului Aurora
Şi unde în acel an ’90 se distribuiau cartele, blestemul acestui oraş,
Cartele pentru pîine, pentru carne, pentru zahăr...
Oraş în care am dormit plătind, în loc de ruble, cu făină şi untdelemn
Trecute peste podul de pe Nistru...
 
Podul de peste care în ’92 ne-au venit nişte T, model 80
Purtînd însemnul prieteniei popoarelor...
 pod-peste-Nistru.jpg
 

 Origine Imagine

Partager cet article
13 février 2014 4 13 /02 /février /2014 11:17

Podul peste Răut, cum te-ai duce de la Nicoreni „la gară”, astăzi Drochia...

Hatul moşiei satului peste care nu se trecea decît cu treabă vajnică...

Hatul pamîntului străbuneilor mei.

De-aici şi pîn-la pod a durat istoria...

 

Dar s-a găsit unul care l-a trecut

Şi a şters haturile odată şi peste toată viaţa,

Odată şi peste toate vieţile celor ce au fost duşi „la gară”...

Podul peste Răut nu se putea trece decît la costum

Sau în straie de duminică,

Dar s-a găsit unul care l-a trecut

Şi a deschis trecerea mulţimii spre gara de tren,

Mînaţi ca o cireadă de vaci şi suiţi în vagoane pentru vaci.

Vaci, care în alte timpuri nu aveau voie să treacă peste Răut.

Căci hatul era pînă la pod

Istoria era pînă la pod.

 

Dar s-a gasit unul care a trecut

Şi am avut de atunci alte poduri peste Răut,

Din ce în ce mai multe,

Peste rîul de-a lungul căruia mi-au şerpuit anii:

 

Podul de la autogara din Bălţi,

Peste care trecea de trei ori pe zi autobuzul cu care

Reveneam întotdeauna, în fiece vară, la Nicoreni;

 

Podul de lîngă blocul hidos de nouă etaje

La fel de hidos ca zecile de blocuri de nouă etaje

Din cartierul Dacia (astăzi) sau Octombrie (ieri),

Sau  БАМ* (ieri, astăzi şi mîine) – precum îi spune lumea,

Podul unde, copil, mergeam să-mi spăl bicicleta de noroi;

 

Podul de lîngă Спирт-завод**tren-diesel-Moldova.jpg

Peste care trecea troleul nr. 2

Cu care mergeam la Gara de Nord

Pentru a urca într-un tren diesel Bălţi –Ocniţa

Cu care mergeam la Drochia

Pentru a reveni întotdeauna, în fiece week-end, la Nicoreni;

 

Podul de lîngă Orhei

Peste care treceam de fiecare dată cînd mergeam la Chişinău

Şi peste care mai trec şi astăzi

Cînd revin întotdeauna, în fiece vară, la Bălţi;

 

Podul de la Orheiul Vechi peste care am trecut

Cu un francez pe care l-am adus într-o vară să-i arăt

Ţara prin care curge un rîuleţ pre nume Răut

 

Şi care, dacă i-aş lua T-ul din nume pentru a şterge tot răul

Lăsat în urma mea de atîtea treceri,

Ar rămîne un rîu pre nume Rău,

Şi care nu poate fi, el, pomenit în nume de rău,

Căci nu poartă nicio vină,

Căci nu poartă nicio vină!

 

Răutul care tot îmi face din ochiul de apă poluată

De Спирт-завод**-ul de la Bălţi: „Vino – Revino!”

De vină este acel care a trecut podul peste Răut

Şi care a încălţat istoria în ciubote de „chirză”***...

 

 

*БАМ (în rusă Байкало-Амурская магистраль): (în română Magistrala Baikal-Amur): Locuitorii oraşului Bălţi denumesc astfel, prin analogie, un cartier locativ construit pe locul unor mlaştini

**Спирт-завод (rusă) : în română Fabrică de alcool etilic.

***Chirză: (rusizm, de la  Кирза) : material de substituţie a pielii din care erau confecţionate ciubotele soldăţeşti.

 

Origine imagine:

 

 

Partager cet article
12 février 2014 3 12 /02 /février /2014 16:55

Care nici pod nu este,

ci doar cîteva scînduri peste un pîrău, o apă curgătoare,

cîteva scîduri aruncate peste o apă fără un nume al său, propriu,

dar care se scurge comun printre două dealuri,

pe care cei mai sprinteni o trec pur şi simplu sărind-o,

pe care cei mai nalţi o trec pur şi simplu păşind-o,

şi doar gospodinele îl folosesc cu adevărat

căci nu le stă lor bine vînturatice şi zburdalnice,

povara pruncilor aduşi pe lume şi gura ei, a lumii,

ţinîndu-le greu cu picioarele pe pămînt,

 

conecţiune fără de care am pierde şi ultima vlagă

care ne dă aripi şi ne permite să ne zburătuim,

şi ele ne aşteaptă acolo jos, alături de iarba moale,

şi apa tămăduitoare de bătături

gata să ne prindă în braţele lor puternice şi atot-primitoare, şi atot-iertătoare

de mamă

atunci cînd, Icari nechibzuiţi, cadem răpuşi din înălţimi...

 punte.jpg

şi ele tot îi bat la cap pe soţii lor războinici

să se-oprească, să le-asculte, să se-ocupe de cele lumeşti,

căci cine alţii să le poarte de grijă ?

să mai pună cîte-o scîndură peste pîrău

în locul celei care a putrezit

ca să poată ele, gospodinele, trece apa fără nume...

 

iar bătrînii nici nu mai trec pe-acolo,

ştiind bine că mai au doar un singur pod de trecut

dar care ? care anume ?

şi-atunci, de frică, nu mai ispitesc degeaba scîndura de peste pîrău.

să nu fie ea ultima,

să nu fie ea ultima...

 

Origine imagine

 

Partager cet article
7 février 2014 5 07 /02 /février /2014 01:24

 

Fiecare cu gîndacii şi metehnele lui. Le am şi eu cu duiumul, iar una pot s-o împartăş şi aici, căci nu e deloc ruşinoasă, chiar dimpotrivă, pot să mă laud cu ea, căzînd în alt păcat pe care-l au mai toţi acei care scriu, indiferent dacă o fac bine ori rău, şi anume „lauda de sine”, meteahnă care nu miroase la fel de bine, din cîte îmi aduc eu aminte din copilărie. Fie! Oricum nu am altă soluţie de a „intra în materie”. Deci, pe lîngă multe altele, o am şi pe aceasta: o slăbiciune pentru muzica corală.


Şi uite-aci, esteţii şi puriştii pot să vină şi cu ţepe, căci îmi plac mai toate genurile: ascult cu plăcere şi muzică sacră (corale gregoriene sau ortodoxe), şi „Corul Armatei Roşii”, oricît de antagoniste nu ar părea. Ce să mai vorbim de piese precum  O Fortuna de Orff, Ode an die Freude de Beethoven, Hallelujas de Handle sau Lacrimosa de Mozart... Dar am să pun punct aici listei, căci nu despre muzică de cor doream să scriu (dar din nou m-am împotmolit într-o digresiune, încă un păcat pentru care sper, dragă cititorule, să nu fiu judecat prea aspru) şi chiar e riscant într-un fel căci, precum zicea Charles Bukowski, există un tip de piese muzicale (sublime, de altfel) pe care dacă le pui într-o listă undeva, poţi să fii trecut în categoria de mici burghezi pretenţioşi şi superficiali...


„Voici la liste des morceaux d’école maternelle dont le chef d’orchestre raffole: „La Vie parisienne” d’Offenbach, le „Boléro” de Ravel, la „Gazza Ladra” de Rossini, „Casse-Noisette” de Tchaïkowski (pitié!), des bouts de „Carmen”, „El Salon Mexico” de Copland, „La Danse des Tricornes de De Falla, „Pompes et Marches” d’Elgar et „Rhapsody in Blue” de Gershwin (pitié, trois fois pitié!) et plein d’autres que j’oublie...

Mais laissez cette foule baigner dans ce sirop et ils bêlent de plaisir.”*

 

Charles Bukowski, „Carnet d’un suicidaire en puissance” (in „Contes de la folie ordinaire” (titlu original în engleză: „Erections, Ejaculations, Exhibitions and General Tales of Ordinary Madness”), Grasset, La Sagitaire p.174)


Acum cîteva săptămîni am privit un reportaj de la un festival naţional al cîntecului din nu mai ştiu care ţară baltică. Zeci de mii de persoane cîntînd în unison... Fericiţi să fie împreună. Mîndri de ceea ce sînt şi de ceea ce reprezintă. Transportaţi în alte dimensiuni de forţa şi aripile muzicii. Mă trec fiori doar scriind aceste rînduri. Ascultaţi (aici e doar o mostră):

 

 

 


 

 

 

  Şi atunci am înţeles mai bine de ce rezistenţa armată anticomunistă în ţările baltice nu a fost înnăbuşită definitiv decît la începutul anilor ’60 (recomand tuturor superbul roman „Purgatoriul” de Sofi Oskanen)... Atunici am înţeles că aceste ţări se vor descurca oricum şi oricînd (Mai ţineţi minte? Chiar şi în perioada URSS-ului toată lumea se minuna de nivelul lor de trai şi de calitatea de viaţă în „Pribaltika”, de calitatea produselor lor. Era de neînchipuit: în marele „Soiuz” exista un colţ unde... nu se fura!).


Noi nu avem aşa ceva. Noi nu avem nicio practică comunitară care să ne înalţe, să ne facă mai buni, să ne purifice printr-un trans colectiv. E foarte probabil însă să fie şi spre binele nostru. Într-o serie de reportaje despre Germania (Германская головоломка), Vladimir Pozner (care nici nu neagă sentimentele ambigue pe care le are faţă de această ţară, bazate pe dureroasele aminitiri din propria copilărie) revine cu o întrebare continuă legată de noţiunea de „democraţie pe timp de soare”: dar ce se poate întîmpla atunci cînd plouă? Nu pot oare aceste practici degenera în ceva absolut inuman, cum s-a mai întîmplat în istorie? Şi nu există oare în aceste experienţe colective o asemănare cu faimoasa „mînie colectivă” orwelliană, care funcţionează exact pe aceleaşi principii de trans colectiv? Bineînţeles că există... Mecanismul a fost înţeles şi exploatat la maximum în mai toate dictaturile... Şi aceeaşi Germanie face tot posibilul pentru ca aceste urgii să nu se mai repete.


Dar, revenind la festivalul din ţările baltice, îmi spun că o persoană ce a făcut parte dintr-un asemenea cor nu va mai fi capabilă să-i facă o potlogărie vecinului cu care a cîntat împreună... Acest sentiment de apartenenţă la un grup devine, solidificat printr-o exaltare totală a tuturor simţurilor, într-atît de puternic, încît nu mai poţi imagina cum ai putea prejudicia acest edificiu. Frontiera între individ şi totalitate se şterge... Este ceva înfiorător în energia care se degajă atunci cînd urmăreşti un asemenea spectacol... Şi aş fi rămas mai mult îngrozit, dacă la un moment dat nu aş fi văzut un chip asiatic printre corişti. Dacă nu ar participa invitaţi din străinatate, inclusiv din Rusia. Şi apoi nu degeaba fac festivalurile acestea parte din patrimoniul UNESCO!


Şi noi? Ce avem noi? Noi avem hora... O experienţă cert colectivă, dar care rămîne departe de transul coralelor... Ne ţinem de mîină, alergăm în cerc ascultînd o melodie saltăreaţă... Dar nu cîntăm... Şi lăsăm spiritul să rămînă deconectat de acţiunea propriu-zisă. Avem timp să observăm cum sînt îmbrăcaţi ceilalţi, să ne gîndim că unul dansează bine, iar altuia i se împleticesc picioarele, să identificăm care doamnă şi ce podoabe poartă, cît de adînc îi este decolteul, reuşim să numărăm pînă şi kilogramele cu care cutare sau cutărică s-a îngrăşat de la ultima petrecere... Nu, nu cred că se degajă ceva, în afară de sudoare şi ceva feromoni din horele noastre... Noi nu ştim să fim comunitate. Noi suntem gospodari desăvîrşiţi. Şi orice apariţie în public nu este decît o ocazie să ne măsurăm cu „gospodăriile”.


Sau poate ar trebui să ne bucure acest lucru? Nu de alta, dar la cîtă ură există în/la noi, riscăm să facem un masacru mai ceva ca în Rwanda... Ori invers?: faptul că nu ştim să cîntăm împreună ne face răi şi invidioşi? Nu ştiu. Dar privind zecile de mii de persoane cîntînd ca unul, parcă mă apucă un fel de tristeţe. Pentru noi. Şi respect. Pentru ei. Şi, à propos, ascultînd melodiile (hélas, nu înţeleg cuvintele), nu-ţi vine a pune mîna pe cuţit...

 

 

 

*În română: „Iată lista pieselor de nivelul grădiniţei pe care orice dirijor le adoră: „Viaţa pariziană” de Offenbach, „Bolero” de Ravel, „Gazza Ladra” de Rossini, Spărgătorul de nuci” de Tchaïkowski (fie-vă milă!), bucăti din „Carmen”, „El Salon Mexico” de Copland, „Dansul Tricornului” de De Falla, „Pomp and Circumstance Marches” de Elgar şi „Rhapsody in Blue” de Gershwin (cruţare, de trei ori cruţare!) şi multe altele pe care le uit acum... Dar lăsati această turmă să se sclade în acest sirop şi ei behăie de plăcere.” (traducere proprie)
 

Partager cet article
4 février 2014 2 04 /02 /février /2014 17:20

"Lumea nu-ş’ de ce nu „se încape”, „nu încape de sine însăşi”, curat să zici că înăuntrul acestei lumi mai e o lume, care o roade, o sfîşie, o devorează... Cea lume, pe care o vedem la lumina zilei, nu-i cea mîngîietoare, pentru că o arde sîmburele ei de foc..."

Vasile Vasilache, "Elegie pentru Ana-Maria"

Cum n-ai face, cum n-ai da; şi-aşa, şi pe dincolo, dar rezultatul e acelaşi : un bucluc. Exact ca-n bancul cela rus cu lăcătuşul care, oricît de mult n-ar încerca, invariabil asamblează un Kalashnikov. Orice iniţiativă ori intenţie, oricît de bună, neapărat se face cu bucluc. La toate nivelele: de la guvernanţi pînă la cele mai simple relaţii omeneşti.

Char de la Mort-fragmentCel mai uşor este, bineînţeles, să dai vina pe o imaginară forţă malefică, care, chipurile, ar fi blestemat bucata aceasta de pămînt… Jocurile se fac acolo, în altă parte, în cercuri mult mai înalte, unde se duce o luptă continuă a „binelui” cu „răul”, a occidentului cu estul, a nordului cu sudul, a creştinismului cu „păgînismul”, a… mă rog, lista e lungă şi fiecare o poate continua în funcţie de propriile cunoştinţe şi viziuni ale universului.

Acolo undeva se duc lupte, noi, sărmanii şi eternii suferinzi, încercăm să ne descurcăm în limita posibilităţilor şi frontierelor delimitate de măreaţa bătălie (imaginară?), dar... nu reuşim să producem decît un bucluc.

Da, suntem o ţară post-dictatorială, fără cultură democratică. Corolarul acestei afirmaţii este incapacitatea de a ne imagina şi asuma libertatea... Nu este un lucru uşor, iar noi nici nu am încercat încă să înţelegem ce înseamnă „libertate”, ce mîncare de peşte este şi cu ce sos se mănîncă.

Da, suntem o ţară decimată. (Cuvîntul „decimat” este aici prea inocent: în doar 10 ani între 1940 şi 1950, dacă e să ne referim la spaţiul actualei Republici Moldova, am pierdut circa 1/3 din populaţie! Pentru a înţelege amploarea catastrofei, închipuiţi-vă o ţară precum Franţa pierzînd în următorii 10 ani 22 mln!...)

Da, într-adevăr se duc lupte, inclusiv geopolitice, acolo „sus”...

Dar pot oare toate acestea fi un alibi? Poate nu sunt decît un paravan după care prea lesne ne ascundem? Căci bucluc iese chiar şi acolo unde s-ar părea că nu are cum să iasă. Sunt lucruri care par evidente şi pentru care nu este nevoie nici de democraţie, nici de libertate, nici mîna oricărei supra-puteri nu prea are treabă cu ele... Sînt lucruri pentru care e necesar doar bunul simţ şi o anumită igienă de viaţă... Dar uite că nu funcţionează...

Orice (şi oriunde) n-ai face, tot cu bucluc iese... În politică, în reforme, în economie, în relaţia cu ceilalţi, în orice... „Capra vecinului” nu are paşaport moldovenesc albastru, dar la noi pînă şi ea este buclucaşă...

Şi nu solul este vinovatul sau „poziţia geografică”, ci gunoiul din capetele noastre. Ori pur şi simplu faptul că nu ne deranjează gunoiul. Ne acomodăm cu el alături. Din toate lucrurile pe care ar fi trebuit să le tolerăm, noi tolerăm gunoiul. Nu sîntem decit nişte buclucaşi...

Eu unul încă nu am găsit cum să scăpăm de bucluc... Mult timp am crezut că soluţia rezidă în educaţie. Nu, nu este. Dar absolut deloc. Educaţia (în sens de şcoală, erudiţie) nu face decît să perfecţioneze buclucul. Să-i dea rafinament... Am sperat (şi undeva mai sper, dar am dubii din ce în ce mai mari) că ieşirea din acest impas s-ar face prin lectură în particular ori prin cultură mai la general, dar cultura este ceva foarte individual, unde relaţia cu alţii este secundară... Lipseşte ceva coagulator, transversal... Ceva care ar discalifica potlogăria din start, care ar scoate mîrşăvenia din însăşi cîmpul acceptabilului: să nu faci gunoi, dar nici să nu-l accepţi... Ceva care ar face buclucul imposibil... Paradoxal, dar o eventuală soluţie colectivă îşi are originea în deciziile individuale.

Ori poate nu am dreptate? Poate e ceva cultural şi ar trebui să ne împăcăm cu gîndul că sîntem şi noi „balcanici”...

Ştiţi cum numesc bulgarii urna pentru gunoi? Simplu: BUCLUC.

Imagine: Théophile Schuler, "Le char de la mort" (fragment)

Partager cet article
2 février 2014 7 02 /02 /février /2014 14:34

Articol scris pentru DESCHIDE.MD

 

« Ученый, сверстник Галилея,

был Галилея не глупее.

Он знал, что вертится земля,

но у него была семья. »

Евгений Евтушенко

 

Acum cîteva zile scriam despre efectele nefaste ale unui sistem de învăţămînt sălbatic asupra căruia statul, se pare, a pierdut orice control sau, mai degrabă, l-a abandonat, lăsînd şcolile să se descurce cum le duce capul.

 

Şi ele se descurcă… Şi s-a ajuns unde s-a ajuns. Unele se descurcă, dar mai cu seamă se descurcă unii…

 

Poza-copii-la-scoala--640x480.jpgNu cred că există astăzi multă lume care ar fi de acord cu situaţia actuală. Dar toţi joacă în această horă : toţi se supun unori baroni (directori de licee şi acoliţii lor, de obicei din cei mai înstăriţi părinţi) sau unor pretinse iniţiative « colective », sugerate de către un părinte care « se ştie bine » cu directorul…


Să fie oare oamenii noştri într-atît de « supuşi », fără « verticaliate » şi « demnitate » : cîntecul nostru de leagăn dintotdeauna ? Nu cred : oamenii noştri nu sînt mai răi (bine-bine, e drept că nu sînt nici mai buni) decît ceilalţi…

Atunci de ce nu se revoltă părinţii ?


Răspunsul rezidă cred în acelaşi feodalism care domină la noi în întreaga societate. Fiecare baronaş se crede stăpîn absolut în mica sa împărăţie : « Nu-ţi place ? Poţi să-ţi dai copilul la altă şcoală ! La mine e rînd. »


Sau : cîţi din părinţi nu observă, cu o oarecare stupoare, cum scad lejer notele copilului după ce se « ceartă » cu şcoala ?... Şi cu cît mai mare conflictul – cu atît mai mare scăderea… Conflictele astfel se văd imediat aplanate, datoriile – plătite, colţurile – rotungite. Nu de alta, dar vine marea urgie a timpurilor moderne : BAC-ul… Pentru care sunt necesare pregătiri speciale. De care nu toţi vor beneficia…


Credeţi că exagerez ? Să admitem… Dar atunci vă mai aduc aminte de adunările de parinţi unde iniţiativă au întotdeauna 2-3 infiltraţi, prieteni care « înţeleg cum trebuie de făcut » şi toţi tac mîlcom, căci ştiu unde ajunge imediat « informaţia »…


Şi s-ar răzvrăti lumea, dar are copil la liceu… şi dacă s-ar face lucrurile, dar cu mîinile altora, să fie şi oaia sătulă şi lupul întreg… dar uite că nu se face…


Şi nici nu prea are cum : prea scumpi sunt ostaticii…

 

 

Origine Imagine

Partager cet article

Despre PUNCT-ul din .FR

Poveşti, povestioare, gânduri, reflecţii, idei mai profunde şi mai superficiale, grave si ilariante... un punct de vedere şi doar atât. Doar un punct în imensitatea blogurilor. Doar un punct din atâtea altele dispersate în nebuloasa reală si virtuală. Doar un punct. Deşi... câte odată nu-ţi lipseşte decât un punct pentru a fi un i! 

"De sus, din vârful săptămânii,
să le rânjesc urlat, scârbos:
iubesc doar locul nu stăpânii,
precum fac câinii pentr-un os.

Şi iarăşi şapte gospodine
să dea cu bolovani în mine,
iar eu să urlu, urlu-ntruna
atât cât n-o apune luna."  Nichita Stănescu

Rechercher