Overblog
Suivre ce blog Administration + Créer mon blog
6 décembre 2013 5 06 /12 /décembre /2013 00:21

J’ai tendance à croire que l’homme est, par nature et en gros, bon et honnête si les circonstances le permettent et que les gens s’efforcent généralement de faire de leur mieux*.”,

Audur Ava Olafsdottir „Rosa Candida” (Points, p.140)

 

Se întîmpla în vara lui 2010. În acel an am hotărit să fac ceva economii. Am cumpărat bilete la un low-cost pînă la Bucureşti sperînd, naivul de mine (uitasem vechea zicală „zgîrcitul plăteşte îndoit”), să călătoresc mai departe pînă la Bălţi rapid şi ieftin… Dar faptul cum şi, în special, de ce m-am lăsat „fraierit” e o altă poveste.


Un detaliu mi-a permis să realizez această operaţiune logistică „ingenioasă”: sunt fericitul deţinător al unui paşaport vişiniu!


Cîteva săptămîni după ce luasem avionul spre Bucureşti, ştiam deja că toate calculele mele au fost date peste cap şi că distanţa dintre Bucureşti pînă la Bălţi este, daca nu la fel de scumpă, cel puţin de trei ori mai lungă decît între Paris şi Bucureşti… Traseul respectiv şi modalitatea de a călători aleasă de mine (avion pănă la Bucureşti şi transport rutier pănă la Bălţi) durează toate 24 de ore, cu puţin noroc. Dar biletele erau deja cumpărate şi trebuia să-mi onorez returul…


Într-o după-amiază de august am urcat deci în microbuzul (aleas „maxi-taxi” ori, să fie pe înţelesul tuturor, „marşrutcă”, cuvînt pe care eu aş recomanda să-l înveşnicim în dicţionare, căci cuprinde atîtea conotaţii, încît nu mai pot încape în aseptizatele „microbuze” (dar aici „micro” se pare că vine cu o justificare semantică autoreferenţială, deşi tentaţia de a-l schimba în „necro” este foarte mare, mai ales pe timp de vară! În slang-ul de la Bălţi transportul respectiv mai poartă şi cochetul nume de „duşegubkă”, printre altele.) şi „taxiuri”, oricît de „maxi” nu ar fi ele) care urma să mă transporte de la Bălţi pînă la Bucureşti.


sat-moldova.jpgSă fi fost vreo 11 călători de tot... Cît am aşteptat momentul plecării (foarte relativ acest moment, căci şoferul aştepta un nenorocit de pasager care îl sunase ca să-l preîntîmpine că întîrzie şi el, şoferul, nu dorea să pornească cu un loc „gol”, deci neplătit) şi cît a durat drumul pînă în vamă am reuşit să înţeleg aproximativ care era „contingentul”: primii cu care am intrat în vorbă erau o familie din 4 persoane: mama, tata, băiatul lor de vreo 22-23 de ani şi logodnica sa cu care, ce întîmplare!, urma să zbor împreună pînă la Paris cu acelaşi avion. Nu erau bălţeni, ci originari dintr-un sat de-alături. Istoria lor am aflat-o în drum. Banalitaţi moldoveneşti: tatăl plecase primul în Franţa cu vreo 7-8 ani în urmă cu gîndul să facă ceva bani pentru a ridica casa. Cum nu avea acte, nu putea reveni. Casa a ridicat-o soţia cu acei doi baieţi, dar după 5 ani şi-a urmat şi ea bărbatul. În scurt timp şi-au adus (au avut noroc, după cum îmi ziceau) şi băieţii. Şi cu casa cum rămîne? Casa? A rămas în grija vecinei. „Am lucrat ca un nebun degeaba”, a constatat resemnat tatăl familiei, dar nu prea am simţit regrete ori amărăciune excesivă în spusele lui. Bărbatul mi-a explicat şi „norocul”: după cîţiva ani de muncă grea „la oraş” la construcţie, fără acte, trăind cu frica în sîn să nu fie deportat şi în condiţii mizerabile, luptînd permanent pentru a-şi scoate banii munciţi de la „patroni” fără scrupule, omul a mai riscat odată: a abandonat Parisul şi a plecat la ţară. Lucrase la un fermier pe un şantier şi a decis să nu mai revină în oraş. Fermierul francez s-a dovedit a fi un om de treabă (o fi recunoscut un suflet-frate de ţăran în moldoveanul nostru) şi i-a propus de lucru la el în exploataţia agricolă. Au devenit prieteni. Mai mult decît atît, l-a ajutat să-şi perfecteze actele. L-a ajutat să-şi aducă soţia şi copiii. O fi avut şi pentru ce. Moldoveanul nostru în scurt timp a cîştigat simpatia întregului cătun. L-au ajutat şi alţii cu lucrul, cu locuinţa. Îmi spunea cu mîndrie că inchiriază o casă cu ceva pămînt, practic pe gratis. Era o cocioabă părăsită pe care a renovat-o. Pe terenul aferent ţine găini, iepuri. Are o grădină de toată frumuseţea. Iar primarul i-a sugerat de curînd să cumpere casa (la un preţ simbolic, căci primarul era prieten cu proprietarul şi i-a zis că va face presiune să i-o lase pe nimic). Ah da, uitam: mireasa băiatului mai mare cu care călătoream era chiar fiica prietenului său francez fermier. Urmau să se căsătorească chiar în aceeaşi toamnă. Cu actele în regulă, bărbatul în sfîrşit a putut reveni acasă. În prima sa vacanţă de cînd plecase. Să-i arate norii Moldova. Să-i ajute Dumnezeu şi în continuare!


Restul persoanelor (vreo 5 la numar) călătoreau doar pînă la Bucureşti. Fiecare cu „afacerea” lui, căci nimeni din ei nu avea bagaje exorbitante. Nu ştiu dacă erau ruşi, dar vorbeau cu toţii ruseşte.


Aşadar, componenţa etnică era următoarea:


6 moldoveni (autorul acestor rînduri, familia de mai sus şi doi şoferi)

1 francez (mireasa băiatului)

5 rusofoni (vă rog să nu căutaţi conotaţii negative aici).


În fond, nu are prea mare importanţă ce am scris mai sus. Nu au fost niciun fel de tensiuni sau discuţii (românofobe sau rusofobe) pe toată durata călătoriei. Am discutat practic cu fiecare din pasageri. Fiecare cu grijile sale. Banale şi lumeşti.


Într-un sfîrşit, în plină noapte, dupa ce am aşteptat cuminţi în coadă, am ajuns şi noi la ghişeul vămii. La controlul paşapoartelor şi al bagajelor. Partea moldovenească. Am fost rugaţi să coborîm fiecare cu bagajul său şi să ne aliniem la o gheretă.


Şi iată aici am simţit toată puterea culorii paşaportului! Eram ultimul în coadă, căci valiza mea voluminoasă era la fundul bagajelor şi am recuperat-o la urmă. Grănicerul controla migălos fiecare paşaport, apoi, după ce se aplica ştampila, urmai la o masă unde vameşul controla bajele. La fel de minuţios...


Am avut tot timpul să observ care şi ce paşaport avea...


Per total au fost:


5 paşapoarte româneşti (vişinii)

5 paşapoarte moldoveneşti (albastre)

2 paşapoarte franceze (vişinii)


Et oui, chers amis, paşaportul meu este francez! Ceea ce m-a scutit de întrebări tîmpite la ghişeu şi un control mai mult formal al valizei (a fost suficient doar s-o deschid).


Am să vă las să vă dumiriţi ale cui erau paşapoartele româneşti... Atunci cînd capul nu-ţi este îmbuibat cu prostologii ideologice oamenii devin mai buni, prietenoşi şi mai... omănoşi? Economiştii ar spune raţionali. Ce se întîmplă cu ei cînd îi apucă damblaua turmei? Cînd îi mînă cîte un „lideraş” ce face spume la gură şi fîlfîie steaguri, şi aruncă în gloată cu lozinci? Pînă la urmă, dacă ura ne înceţoşează pănă-ntr-atît retina ochiului şi ne încătuşează neuronii în cristale reci (desenate de alţii), poate ar fi timpul să fim, fără vînturi şi slogane, cel puţin raţionali? Căci ura şi duşmănia nu sunt raţionale. Acei 5 (da, aţi intuit probabil: toţi acei 5 rusofoni aveau paşapoarte româneşti) au făcut-o din considerente anume raţionale. Şi nu pot decît să salut raţionalitatea lor. Şi să le doresc să rămînă raţionali în oricare altă circumstanţă.


La vama românească totul a fost rapid. Fără migală inutilă.


Detest frontierele. Toate frontierele! Fără excepţie. Şi consider că toată lumea ar trebui să-şi facă paşapoarte vişinii. Pentru a scăpa de frontiere.


Discursul „antidiscriminare” a devenit astăzi parte indisociabilă a discursului politic. Este politically correct să te pronunţi împotriva discriminărilor de tot soiul. Pînă şi noţiunea de echitate socială devine astăzi „limbă de lemn”: un adevăr recunoscut de către toţi, chiar şi de acei care nu-l respectă... Este un progres indiscutabil, deşi lemnificarea acestui discurs duce la tocirea sentimentului de urgenţă.


Doar că treptat-treptat această discriminare s-a deplasat spre... culoarea paşaportului. De ceva timp nu culoarea pielii îţi determină rîndul, poarta sau locul pe care trebuie să-l urmezi, ci culoarea paşaportului. „For european citizens only” vă spune ceva?


Mă întreba acum cîteva zile o persoană apropiată: „Iată, am adunat actele pentru cetăţenia românească, dar ai noştri au zis că de la anul vom circula fără vize în Europa. Tu ce crezi? Mai are rost să depun dosarul?”


Iată ce i-am spus: „Întreabă-te cîtă încredere ai în declaraţiile şi promisiunile politicienilor noştri. Şi nu uita că vrabia din mînă valorează mai mult decît barza din cer”.


 

*Din franceză: „Sunt tentat să cred că omul este, în esenţă şi la general, bun şi onest dacă circumstanţele i-o permit şi că oamenii de obicei se străduie să facă cum e mai bine.”

Partager cet article

22 novembre 2013 5 22 /11 /novembre /2013 21:34

Articol scris pentru  Platzforma.md (PZF)

(Photo: Alexandra Bellamy)

 

După 20 de ani de la proclamarea independenţei Republicii Moldova, deficitul unui discurs critic bine construit şi conturat, suficient de credibil pentru a avea repercusiuni directe asupra opiniei publice şi a factorilor de decizie se simte din ce în ce mai acut.

 

Paradoxal, evenimentele din 2009 au prejudiciat destul de mult edificiul unui discurs critic şi în permanenţă vigilent, destul de şubred încă, construit cu atîta migală în ultimii ani. Mulţi din acei care au constituit aşa-numita „societate civilă” s-au integrat masiv în instituţiile noii puteri, iar lipsa de progrese notorii în societate pe urma acestei migrări (confortînd faimosul dicton: „Toţi sunt la fel!”) a erodat sensibil credibilitatea discursului critic în R. Moldova.

 

Aceste instituţionalizări permanente (şi inevitabile ?), dar şi bagatelizarea criticii pînă la criticanism prin instrumentalizarea discursului critic de către indivizi sau grupuri de interese în continuă luptă pentru ascensiune la putere nu a favorizat dezvoltarea producerii de „gîndire” suficient de credibilă pentru a fi ascultată, dar mai ales auzită.

 

Voi încerca, în rîndurile care urmează, să detaliez cîteva aspecte legate de construcţia credibilităţii discursului critic, aplicat la realitatea din Republica Moldova.

 

copilul si troleulAcum aproape un sfert de secol zidul care separa Europa, şi odată cu el o ierarhie simplă şi clară a valorilor şi reprezentărilor, dispărea. Halucinant de rapid…

 

Deşi existau în paralel mai multe grile valorice, aparent antagoniste, coabitarea lor (oricît de dramatice sau chiar tragice ar fi destinele umane măcinate de această contradicţie) părea stabilă şi clară pentru toată lumea: puterea era putere (călăuză spirituală sau tiran), disidenţii erau disidenţi (eroi sau duşmani ai poporului), iar de cealaltă parte era o altă lume (duşmanul de moarte sau Eldorado).

 

Discursul critic se construia în funcţie de grilele existente respective: acel oficial şi acel „disident”… Într-un mod oarecum parodoxal, dar ambele lumi din acea perioadă dihotomică, „sistem totalitar” vs. „lumea liberă”, vehiculau aceleaşi valori morale. Adevărata contradicţie nu se situa în sistemul de definiţii al „binelui” şi „răului”, dar în mijloacele de a ajunge la „bine”.

 

Blocul de Est însă cădea. Anumiţi analişti consideră astăzi că originile acestei căderi se situau îndeosebi în domeniul economicului şi mai puţin în setea nesăbuită de libertate a indivizilor: în URSS Vîsoţki era un adevărat star şi pînă şi şefii KGB-ului împreună cu sultanii de partid îl ascultau cu plăcere; România înregistra cel mai mare număr de comunişti pe cap de locuitor din Europa… Pentru cazurile cu adevărat „grave” regimurile deschideau niţel supapa şi evacuau elementul patogen în afară, fără a mai avea nevoie să recurgă la epurări masive. România socialistă a organizat pînă şi un comerţ în toată legea vînzîndu-şi literalmente cetăţenii proprii Israelului şi Germaniei, operînd astfel şi un soi de epurare etnică în concordanţă cu un naţionalism autarhic afişat. Toată lumea ştia ce se poate şi ce nu se poate şi, dacă respectai convenienţele de rigoare (aici nu ne întrebăm care este preţul acestui conformism), gradul de libertate individuală era relativ important. Adevărata suferinţă (fac referinţă doar la ultimii ani ai blocului sovietic, bineînţeles) era cea a unor oameni de creaţie, sensibilitatea şi elanul lor creator sufocîndu-se sub calota de gheaţă a marelui cenzor, multiplicat şi infiltrat la toate nivelele ierarhiei societale. Dar oricît de importanţi ar fi aceşti artişti, suferinţa lor rămîne una „elitistă”, care nu a fost împărtăşită cu adevărat de mulţime decît odată cu apariţia frustrărilor economice în masele largi, furnizînd un alibi moral pentru revendicările mercantile „păcătoase” ale celor „proşti, dar mulţi”…

 

Cît priveşte Republica Moldova, situaţia se agrava şi din cauza discriminărilor etnice (deşi alternată periodic de discriminări pozitive, cf. T. Martin, 2001) practicate de către puterea centrală unională, ascensiunea socială mai fiind condiţionată şi de o alienare a identităţilor individuale, o renunţare sau rescriere a istoriilor personale (în sensul amintirii unui trecut personal). Ceea ce nu a fost, orice s-ar spune, o condiţie insurmontabilă pentru mulţi „feciori ai neamului”. Dar pînă şi această „ofrandă” („cînd am o bucurie, partidului o duc” – B. Istru) nu-ţi garanta nimic: tragismul şi burlescul dictaturii se manifesta aici în toată splendoarea lor.

 

Subit însă toate acestea dispăreau. Şi odată cu dispariţia zidului dispărea undeva şi grila de valori de altă dată. Dispărea soclul pe care se construia şi un anumit discurs critic… De acum înainte prezentul şi viitorul se defineau prin relaţia faţă de trecut. Trecutul comunist e rău. Tot ce e anticomunist e bun. Toţi acei care se opun noului „bine” sunt catalogaţi drept „comunişti”. Orice tentativă de critică a noii orînduiri „anticomuniste” nu poate fi decît o reminiscenţă şi un atavism „comunist”.

 

Intransigenţa discursului anticomunist îşi are originea atît in extazul pseudo-eliberator al maselor care îşi (re)găseau „ghizii spirituali” interzişi cîndva şi care, la rîndul lor, se regăseau – iată – în vîrful Parnasului (plus toţi acei care şi-au schimbat foarte abil şi uşor blana peste noapte: nu a fost nevoie de schimbat decît cîteva substantive în retorica lor, componenţa verbală rămînînd aceeaşi), cît şi în concursul nemijlocit al elitelor sociale (în mare parte compuse din elita de partid nomenclaturistă), care au preferat o camuflare anticomunistă cu tentă emoţională (uneori isterică) a trecutului unei analize şi cercetări „la rece” a acestui trecut. Lesne de înţeles de ce…

 

În afară de cele menţionate mai sus, în Republica Moldova a mai existat, şi mai există încă, un conflict numit „etnic” sau, mai recent, „identitar”. Oricare ar fi originea acestei confruntări, ea este una cvazi-obiectivă, din moment ce însăşi apartenenţa la o etnie (sau la grupul de vorbitori al unei limbi) înscrie individul în lista unui clan beligerant.

 

Credibilitatea producătorului de discurs critic autentic şi valoros trece în mod obligatoriu prin marcarea unei rupturi cu propria „tabără identitară” militantă, cu corolarul său inevitabil – acuzări de „înaltă trădare” din partea acesteia…

 

În mare parte, ceea ce se declamă astăzi în sfera publică din R. Moldova este produsul confruntării identitare. Iar confruntarea înseamnă partizanat. Or criticanismul militant omniprezent nu este „discurs critic”. Retorica partizană este definită prin violenţă verbală şi superficialitate. Din totalitatea unui presupus „adevăr obiectiv” fiecare parte alege exemplele şi argumentele care îi coroborează discursul – departe de ambiţiile exhausitive şi holistice ale unui discurs critic de calitate!

 

Un partizan nu poate fi obiectiv prin definiţie. El „uită” abil anumite evenimente sau realităţi, pune emfază pe altele, în funcţie de necesităţile momentului şi „linia ideologică” a taberei sale. Partizanul nu este credibil decît în funcţie de utilitatea pe care o are în (şi doar în) grupul său beligerant, în aşa fel căpătîndu-şi importanţa rîvnită. Astfel, el devine ori un „guru” pentru ai săi, ori un „duşman de moarte” pentru ceilalţi. Şi cu cît este mai mare „importanţa” lui în grup, cu atît intensitatea acestor calităţi este mai mare. Oare nu acesta este rolul rîvnit de politicieni?

 

Dar un partizan mai este şi remunerat! Indiferent de forma recompensei, mai devreme sau mai tîrziu partizanul îşi va materializa „succesul” într-o formă cît se poate de tangibilă. Faimoasa întrebare „Dar ce ai tu din asta?” este prezentă de îndată ce apare o tentativă cît de cît timidă de a formula o critică în public.

 

Cu atît mai mult cu cît exemple destul de recente există cu duiumul: ceea ce începea să se definească drept „societate civilă” şi care încerca să producă un discurs critic credibil a dispărut odată cu migrarea masivă spre „putere” începînd cu 2009. Toţi au văzut ce „au avut ei din asta”, iar lipsa unei schimbări sistemice notabile în societate a adus mari prejudicii credibilităţii oricărui produs critic pînă astăzi.

 

Subiectul remunerării nu este unul inocent. Acolo unde regimurile totalitare controlau şi reprimau prin cenzură (cu eficienţă limitată, unii considerînd că cenzura este una din cauzele majore a apariţiei multor capodopere: „Încheierea o şopteam, graţios, pentru a mă bucura de exaltarea cu care Arta îşi proclama şi îşi parodia, în acelaşi timp, adevărul: „În poezie/ ceea ce contează nu-i conţinutul/ ci Forma.” Eram satisfăcut. Reuşisem să găsesc forma codificată a aversiunii faţă de Tiran” – N. Manea, „Despre clovni: Dictatorul şi Artistul”, Polirom, 2005. p.75), regimurile actuale bat cu banul, o formă de represiune mult mai eficientă. Ar fi de menţionat că remunerările au fost şi rămîn aceleaşi ca formă, dar erau mult mai importante în regimul totalitar, el fiind eminamente politic şi existînd prin discurs. Respectiv producătorii de discurs pro-regim erau chiar centrul nevralgic al sistemului şi retribuiţi în consecinţă.

 

Pentru ceilalţi, fără „legitimaţie” de la regim, realitatea se prezintă altfel: dacă pe timpuri regula generală era „Închide-ţi fleanca [de vrei să defăimezi regimul]!”, astăzi deviza generală ar fi ceva de genul „Trăncăneşte sănătos!”… Cenzura într-un fel legitima importanţa discursului. Nu era cenzurat oricine! Iar în mod oficial puterea oferea dreptul la critică doar „partizanilor”. Astăzi cenzură nu există. În schimb continuă să existe puterea selectivă a… puterii! Care continuă să remunereze „partizanii”.

 

În fond, discursul critic este un lux: elaborarea „gîndirii” necesită timp. Time is money! Regula zilelor noastre nu ne lasă mare alegere: ori devii un „remunerat” ori… un Diogene. Pentru a avea dreptul moral să spui „Fereşte, îmi astupi soarele!” trebuie să te limitezi la un trai în butoi. Este oare acceptabil astăzi un astfel de mod de trai? (În special în condiţiile cînd a avut loc şi o deformare valorică, „binele” fiind asociat din ce în ce mai des cu o bunăstare materială: „Если ты такой умный, тогда где же твои деньги!?

 

Oricare ar fi răspunsul la această întrebare, finanţarea procesului de producere a gîndirii devine o lectură necesară pentru justificarea credibilităţii discursului însuşi. Diogene nu are finanţare, deci este perfect credibil, chiar şi în erori!

 

Într-un fel, Diogene este exemplul perfect al disidentului sau rezistentului clandestin într-un sistem totalitar. Depănat pînă la capăt (dar insuportabil prin violenţa lui), acest gînd poate fi dezvoltat: adevărata libertate a gîndirii nu poate fi atinsă decît atunci cind îţi este luat totul: în GULAG?!… Dar a fi un Diogene în GULAG este uşor: căci nu este o alegere proprie.

 

Finanţarea nu include doar asigurarea unui proces de producere a gîndirii, dar şi distribuţia produsului final. Dacă e să ne aventurăm şi să încercăm o clasificare, am putea distinge (indiferent de perioadă) canale de distribuţie instituţionalizate şi cele de tip „samizdat”. Din momentul în care există instituţionalizare, nu mai putem vorbi cu adevărat de independenţa (deci credibilitatea) „gînditorului”. Credibilitatea lui este externalizată şi devine una din funcţiile principale ale instituţiei. Deseori are loc şi un fenomen dublu, comentarii de genul „opinia autorului nu coincide neapărat cu opinia editurii” fiind destul de frecvente şi contribuind la justificarea credibilităţii discursului. Notorietatea instituţiei devine în acest mod o problemă majoră, cu atît mai mult în R. Moldova, unde interogările despre sursele de finanţare ale trusturilor media au ajuns adevărate subiecte politice.

 

Formele „samizdatului”, costisitoare şi relativ uşor de combătut în format clasic, de hîrtie, devin astăzi, odată cu democratizarea accesului la Internet şi a reţelelor de socializare, o oportunitate unică pentru apariţia unui veritabil discurs critic, căci costul şi accesul la reţelele de distribuţie este unul foarte mic. Rămîne însă perfect valabilă întrebarea referitor la finanţarea producerii gîndirii…

 

Cu toată impertinenţa celor afirmate, nici disidenţii şi nici discursul politic nu au distrus totalitarismul. Oponenţii ideologici ai regimului, vorbind acelaşi limbaj, nu au putut niciodată concura în materie de mijloace de producere şi distribuţie cu puterea absolută.

 

Dar atunci cînd economicul a învins, disidenţii au căpătat în sfîrşit aură de eroi/martiri în imaginarul publicului larg. Notorietatea lor a devenit un fel de recompensă post factum. Dar au căpătat ei oare şi destulă credibilitate? Cu certitudine răspunsul este pozitiv, dar numai în raport cu statutul lor de altădată şi cu epoca respectivă. Este credibil mesajul lor actual în raport cu instituţiile societale de astăzi? Cu siguranţă, nu doar statutul de disident ar trebui să determine credibilitatea discursului lor. Cazul Soljeniţîn – şi al altor foşti disidenţi convertiţi după 1990 la naţionalism – sînt elocvente din acest punct de vedere.

 

Discursul politic occidental, articulat în mare măsură pe combaterea totalitarismului comunist, a devenit brusc, odată cu căderea regimurilor din Est, lipsit de o bună parte din conţinut şi trece printr-o perioadă de reinventare. Economicul, folosit pe timpuri drept armă într-o bătălie ideologică de factură politică, a detronat astăzi creatorul său. Pe viitor însă subordonarea economicului va fi inevitabilă, căci criza actuală (economică) este în mare parte cauzată de „deregularizarea” relaţiilor economice începută în anii ’80 ai secolului trecut (posibilă doar odată cu agonia blocului de Est) şi erijarea economicului la rang de politic. Locul pe care îl ocupă astăzi în societate subiectele majore ale economicului, corporaţiile, este mult mai important decît îl cere bunul simţ. Obiectivul major al firmei (subiectul principal al economicului) este maximizarea funcţiei profit, ţinînd cont de constrîngeri. Iar aceste constrîngeri au fost (şi vor trebui să redevină!) zona exclusivă a politicului. Politicul trebuia pe timpuri să demonstreze că ştie să creeze „binele” (acelaşi în ambele sisteme) într-un mod mai eficient decît adversarul său de peste zid. În căderea sa, zidul a zdruncinat, din păcate, pînă şi noţiunea de „bine”…

 

Dar a combate astăzi economicul prin arme economice este la fel de inutil şi disperat precum era disidenţa în epoca totalitarismului. Boicotarea produselor Nike, Nestle sau Danone nu a prejudiciat deloc vreuna din aceste multinaţionale. Soluţia rezidă, fără îndoială, în reactivarea politicului şi a discursului critic. Iar pentru a fi urmat, discursul critic trebuie să fie CREDIBIL.

 

Se caută Diogeni ai timpurilor noi!

 

 

 

Bibliografie:


1. Yegor Gaidar, "Collapse of an Empire. Lessons for Modern Russia", Brookings Institution Press, 2007

2. Norman Manea, „Despre clovni: Dictatorul şi Artistul”, Polirom, 2005.

3. Terry Martin, "The Affirmative Action Empire: Nations and Nationalism in the Soviet Union, 1923-1939", The Wilder House Series in Politics, History and Culture, 2001


Partager cet article

21 novembre 2013 4 21 /11 /novembre /2013 13:59

Cuvîntul “ Platzformă” este plin de sens pentru acei din cetăţenii moldoveni care au ales să-şi încerce norocul (sau mai curînd să scape de ne-noroc) la Paris… El trimite cvazi-automat la două noţiuni direct legate de cotidianul emigraţilor din regiunea pariziană:

Platz”: în jargonul emigraţilor (există unul deja!) este denumirea locurilor mai mult sau mai puţin amenajate (dar deseori deloc) unde sunt amplasate cîteva „caravane” (mobil-home) de către proprietari de teren puţin scrupuloşi în care locuiesc emigraţi veniţi să facă un ban pentru care achită o chirie de 200-300 de euros lunar.

Platformă”: un alt cuvînt atît de familiar nouă, new-parizienilor, el denumind eliptic o reţea de magazine - „La Plateforme du Bâtiment” - de vînzări angro a materialelor de construcţie, domeniu în care lucrează majoritatea bărbaţilor emigraţi în Franţa. Dar mai este şi un loc unde se adună acei în căutare de lucru cu ziua sperînd să dea peste un patron ce duce lipsă momentană de braţe de muncă, etapă dureroasă şi dificilă prin care au trecut mulţi din acei nou-sosiţi...

Nu cred că Vitalie Sprînceană şi Petru Negură sunt la curent cu această corespundere omonimică şi nu cred că, atunci cînd au ales numele noului site, au ţinut cont de ea. Oricum, iată, v-am prezentat şi o nouă latură simbolică, care, hazardul proceselor denominative!, este în armonie totală cu conţinutul şi obiectivele Platzformei.

Recunosc: atunci cînd am primit propunearea de a participa la proiect şi am citit numele noului site, m-au trecut fiori...

 Platzforma.md a fost lansată acum două zile! Iată MANIFESTUL la care ader totalmente:

 pablo-chignard_Moldova.jpg

Photo: Pablo Chignard

 

„Platzforma.md (PZF) îşi propune să devină un spaţiu virtual (deşi nu mai puţin real) de reflecţie şi atitudine critică. Prin publicarea unor discuţii şi analize calificate ale anumitor fenomene şi problematici sociale neglijate sau manipulate în spaţiul public (inegalităţi, vulnerabilitate, opresiune, identităţi, culturi, ideologii etc.), PZF aduce în prim plan interpretări necesare pentru deconstruirea înţelegerilor dominante ale acestor fenomene în societatea noastră. Totodată, PZF doreşte să contribuie la lărgirea discursului public în Moldova prin includerea unor puncte de vedere marginalizate sau ignorate, precum și prin găzduirea unor întîlniri între viziuni diferite sau opuse.

O serie de fenomene prezente în societatea din R. Moldova în ultimii ani – monopolizarea pieței mass-media de către agenţi economici netransparenţi, comercializarea presei și sacrificarea calității şi considerentelor etice în numele profitabilității economice, multiplicarea în spațiul public a unor discursuri intolerante, discriminatorii sau cu accente discriminatorii, criza profundă din sistemul educațional ce limitează accesul studenților la ideile și dezbaterile curente din domeniu, cenzura informală a discursului public, excluderea unor grupuri marginale (săracii, romii, persoanele cu dizabilităţi, persoanele LGBT etc.), nivelul scăzut de cultură și educație civică şi politică a cetățenilor, justifică, în opinia noastră, necesitatea unui portal de atitudine, analiză și critică socială. Amplificarea unor discursuri intolerante – fie ele motivate din punct de vedere etnic sau religios, pe fundalul acutizării aşa-zisei „crize identitare” – ne-au convins că dezbaterile și „luptele de idei” constituie un mijloc crucial în procesul de comunicare, informare şi în ultimă instanţă de democratizare a societăţii. Diversele forme de intoleranță şi discriminare (șovinism, sanism, rasism, sexism etc.) şi fenomenele negative pe care acestea le generează (inegalităţi, excluziune, opresiune etc.) pot fi diminuate şi chiar eliminate, credem noi, prin contribuţia unor dezbateri calificate și conştiente de dimensiunea civică a acestor luări de poziţie.

În același timp, o serie de discursuri și practici – politicile economice ale capitalismului „sălbatic”, tranziția negîndită la economia de piață, sărăcirea masivă a unor grupuri sociale atît în zonele rurale ale țării, dar și în orașe, mai ales ca urmare a procesului de dezindustrializare, corupția politică la nivel central și local, proliferarea oligarhiilor politice și economice la adăpostul unor construcții mitologice precum „economie de piață”, „integrare europeană”, „democrație”, „unionism” – au fost abordate necritic, fiind sustrase reflecției, deși acestea influențează în mod decisiv viața cetățenilor Moldovei. PZF vrea să supună această stare de fapt unui examen critic şi astfel să participe la îndreptarea ei.

Un discurs critic informat şi o discuţie amplă stimulată de acesta ar conduce la erodarea stereotipurilor, prejudecăţilor şi a altor „reflexe” de gîndire care susţin fenomenele socio-politico-economice pomenite mai sus, ar contribui la depășirea blocajelor în comunicarea dintre diferite grupuri sociale (etnice, religioase şi de statut social) şi ar pune baze reînnoite (clădite pe principiile echităţii) pentru o coeziune şi o solidaritate sporită în societatea noastră.

Lipsa de dezbateri publice pe anumite chestiuni de importanţă (de ordinul celor menţionate mai sus) este o poziţie comodă. Totuşi, istoria mai mult sau mai puţin recentă ne învaţă că slăbiciunea discursului critic în anumite perioade şi spaţii geografice şi culturale (de exemplu, anii 1930 în Europa, dar și tranziția post-sovietică) au permis radicalizarea unor regimuri politice, încetăţenirea unor discursuri de propagandă şi punerea în aplicare a unor măsuri cu consecinţe dezastruoase pentru comunitatea locală şi mondială (pentru a nu aminti decît holocaustul, crimele staliniste sau epurările etnice din fosta Iugoslavie). Situaţia actuală a societăţii noastre ne aminteşte în multe privinţe de perioade în care au înflorit diverse mişcări şi regimuri autoritare. Istoria încă nu ne-a vaccinat împotriva unor cataclisme sociale în stare să explodeze în orice moment pe fundalul unor crize sociale de profunzime, însoţite de o comunicare publică parţială şi puternic distorsionată de interese personale şi corporative. În lipsa unor dezbateri şi reflecţii critice de anvergură, riscăm să devenim martorii – neimplicaţi – ai unui sistem bazat pe opresiune şi injustiţie, care odată exacerbat, poate da naştere unor manifestări sociale şi politice de factură autoritară.

PZF nu urmăreşte să devină o comunitate omogenă a unor părtaşi de idei şi de poziţie, să producă şi să difuzeze păreri şi mesaje pentru uzul unui cerc circumscris al unor semeni (după principiul „the medium is the message”), nici nu pretinde să instituie un discurs ortodox (un alt „-ism”). Aşa cum s-a pomenit mai sus, PZF vrea să favorizeze desfăşurarea unui schimb de idei şi de poziţii nu neapărat convergente, dar în mod necesar multilateral informate, în scopul stimulării unei comunicări şi reflecţii sociale eminamente critice şi „dialogice”, opuse prin definiţie unor luări de poziţie partizane şi unei gîndiri înţepenite de scheme ideologice implicite şi de un bun simţ iluzoriu.

Cinismul (guvernanţilor), zeflemeaua (decidenţilor de rang mediu) şi neîncrederea generalizată (a oamenilor de rînd) erodează din fundament posibilitatea însăşi a oricărui proiect de anvergură iniţiat din bună credinţă în folosul şi binele unei comunităţi şi a societăţii în genere. Aceste manifestări anomice întreţin totodată un liant paradoxal în baza unui complot al societăţii împotriva ei însăşi, în interesul unei căpătuiri sau supravieţuiri individuale de moment. Spiritul critic de la care se revendică platforma noastră este contrar acestei stări de spirit corozive din societatea noastră. Dimpotrivă, PZF va căuta să repună în drepturi anumite principii morale, de dreptate şi solidaritate umană, fără de care încrederea faţă de aproapele nostru şi speranţa în viitor devin nişte noţiuni lipsite de sens, iar comunitatea este surpată din interior.

Spiritul critic şi reflexiv este expresia năzuinţei noastre – şi sperăm contribuţia noastră pozitivă – pentru o lume mai dreaptă, mai bună.”

Partager cet article

15 novembre 2013 5 15 /11 /novembre /2013 02:14

 Mulţi nu vor accepta o deconstrucţie a identităţii lor, o demontare a mecanismelor identificării, căci astfel îşi simt ameninţate proiectele lor de viaţă.",

Tamara Cărăuş, „Capcanele identităţii” (Cartier, p. 54)

 

Capcanele-identitatii.JPGCum s-ar face că ai sta la marginea unui hăţiş. O pădure neagră şi încîlcită căreia nu-i vezi capătul. Şi ai dori să vezi ce creşte în pădure, căci vii cu o armată de teorii şi un spirit cartezian care nu suferă lucruri neelucidate.

 

Deschizi o carte şi la prima pagină găseşti o descriere despre cum arată un stejar. Şi atunci priveşti pădurea şi zici : « Ah, cîţi stejari frumoşi ! ». Nu sunt toţi la fel (chiar îţi spunea cineva că ar exista şi alte bizarerii precum frasinii, de exemplu), dar parcă coincid statistic cu descrierea din manual. Şi parcă totul e clar… Pînă la primul ghimp !

 

Şi atunci cauţi din nou : şi la a doua pagină a marii enciclopedii găseşti o descriere despre cum arată un brad. Şi atunci mai priveşti pădurea şi zici : « Ah, ce stejari frumoşi şi ce brazi falnici ! ». Deci statistic parcă corespunde : ce e cu frunze e « stejar », ce e cu ace e « brad » (deşi ai auzit cîndva că ar mai fi şi pini tot cu ace). Şi parcă totul e clar… Pîna la prima scoarţă albă !

 

Şi atunci cauţi din nou : şi la a treia pagină a cărţii atotştiutoare găseşti o descriere despre cum arată un mesteacăn. Şi atunci mai priveşti pădurea şi zici : « Ah, ce stejari frumoşi, şi ce brazi falnici, şi ce mesteceni misterioşi ! ». Şi parcă totul e clar… Şi dai să treci prin pădure, dar nu poţi… Pină la primul arbust cu spini… Care nu este brad. Şi nici stejar. Şi nici mesteacăn.

 

Şi atunci stai la marginea hăţişului ca la începuturi. Şi vine autorul cărţii atotştiutoare şi-ţi zice să treci prin pădure, căci statistic vorbind totul coincide. Şi îi arăţi măceşii, şi murele, şi porumbrelele de printre stejari, brazi şi mesteceni… Şi el te priveşte mirat şi zice : « Taie ! Dacă nu intră în statistici, atunci taie, ce te încurcă ? »…

 

Şi atunci iai cartea groasă şi boţeşti cu ea nasul cărturarului atotştiutor şi îl trimiţi la muma dracilor! Că doar nu vei fi stricat frumuseţea de pădure de dragul unor statistici ?!

Partager cet article

7 novembre 2013 4 07 /11 /novembre /2013 01:08

Şi este chiar bine că dînsul a plecat, în caz contrar, de mai rămînea, ar fi putut schimba lumea cu căldura, cu dragostea şi limpedea lui lumină. Însă aşa ceva deja nu i-ar fi iertat-o nimeni dintre ei… Pentru că el este chiar TRECUTUL LOR.

Leo Butnaru, „Ruleta românească (nuveleta „Sui memoria”)”

 

În acea primă şi ultimă zi a anului 2222ray-bradbury.jpg

Ultimul cititor a luat ultima carte

Şi a pus-o pe raftul ultimei biblioteci

A luat apoi un ultim chibrit

Din ultima cutie de chibrituri

De pe faţa pămîntului.

 

Şi a dat foc !

 

Şi o lume-ntreagă a ars în flăcări !

 

Fiindcă atunci cînd eşti ultimul

Nu urmează nimeni

Nu urmează nimic

 

 

Şi eternitatea are valoare de clipă

 

Iar peste 222 de ani,

Nano-arheologi vor încerca

Să descifreze înţelesuri

În rămăşiţe de cenuşă

Dar nu vor înţelege nimic

 

Căci

 

În acea primă şi ultimă zi a anului 2222

Ultimul cititor a luat ultima carte

Şi a pus-o pe raftul ultimei biblioteci

A luat apoi un ultim chibrit

Din ultima cutie de chibrituri

De pe faţa pămîntului.

 

Şi a dat foc !

Partager cet article

6 novembre 2013 3 06 /11 /novembre /2013 01:51

Cît dai să te trec dincolo ?

 

Acolo, de cealaltă parte

Rîuri curg lin

Calde ca laptele mamei

Şi limpezi ca o lacrimă de tatăfrederic-jadot_le-passeur.jpg

 

Acolo, de cealaltă parte

Mesele stau întinse

Şi ziuă şi noapte

Şi ziuă şi noapte

Şi te-aşteaptă ai tăi

Toţi ai tăi

Cu cupele ridicate

Şi-o mamă

Şi-un tată

Şi-o soră

Şi-un frate

 

Acolo, de cealaltă parte

Durerea e interzisă prin lege

Şi ţi se administrează

Cîte-o transfuzie

Cînd frica

Ori frigul

Îţi intra în coaste

 

Acolo, de cealaltă parte

Cîmpuri de fragi

Roşesc la soarele moale

De primăvară

Şi nu te mai saturi

Şi nu te mai saturi

 

Acolo, de cealaltă parte

Ciocîrlii cîntă în loc de cocoşi

Şi vulturi stau de strajă

Pe stîlpii din poartă

Şi-o barză cu struguri

Te-aşteaptă din noapte

 

Acolo, de cealaltă parte

De cealaltă parte…

 

Cît dai să te trec ?

Ce ai şi cît dai ?

 

 

Imagine: Frédéric Jadot, "Le passeur"

Partager cet article

2 novembre 2013 6 02 /11 /novembre /2013 16:50

 

UE - miscare nationala

Stranie situaţie : şi de dus te-ai duce, dar parcă nu cu tragere de inimă…


Tot încerc să mă lămuresc ce-i cu meetingul ăsta (făcut) mare de mîine… Am citit şi diverse opinii de la oameni pe care îi cred teferi şi întregi la minte. Am întors-o şi pe dos, şi înapoi pe faţă, şi tot parcă nu-i dau de capăt…

 

Şi cum să-i dai de capăt dacă funia demult e legată laţ şi împletită exact pentru gîtul nostru ! Incredibili guvernanţi mai avem : vrei – nu vrei, dar trebuie regulat să le spui ca-i iubeşti ! De nu, ne papă URS(S)-ul şi ni se îmbracă juvăţul euroasiatic taman pe gît.

 

Nu se cuvine reprezentanţilor unui popor care se respectă, precum al nostru, să stea cu gîtul dezgolit : ori îţi pui cravata, ori ştreangul ! De vrei să stai cu pieptul dezgolit, nu ai decît s-o apuci prin Valea Seacă, ceea ce şi o fac de zor şi masiv co-naţionalii noştri.

 

Dar ce băieţi de treabă sunt comuniştii ăştia! Cît folos la gospodărie (la doar cîteva, bineînţeles) pot aduce ei! Ai făcut o hoţie mare ori o boroboaţă măreaţă şi... hop! Iată-i şi pe ei, cu tobele şi goarnele în stradă. Încearcă acum de mai spune ceva guvernului: nu vedeţi cum se abate „urgia roşie” asupra noastră? Hai, băieţi şi fete, nu înţelegeţi voi „momentul istoric” şi nu vedeţi voi oare unde stă ascuns „interesu’ naţional?”.

 

Apoi, dacă îl vedeţi, hai vă rog de s-o spuneţi clar şi răspicat! La meeting frumuşel în coloană cîte doi, ’nainteeee aaarş!!!

 

Cam aşa se arată povestea, dar numai pe faţă. Cînd o-ntorci pe dos, s’arată şi altfel:

 

În 1999 – 2001 îmi făceam studiile la Sofia, în Bulgaria. Corupţie, banditism, hoteluri de lux care săreau în aer... Dar Ţara declara sus şi tare că doreşte în UE şi în NATO. Mă credeţi sau nu, dar această dorinţă nu se auzea doar la radio-televiziune. Exista ceva palpabil şi în stradă. Se simţea ca ţara aia a lor ÎNTR-ADEVĂR VREA ÎN NATO şi ÎN UE! Au vrut – s-a făcut.

 

Vă întreb: atunci cînd ajunge cineva la Chişinău, simte oare acelaşi lucru? Ce trebuie să creadă europenii atunci cînd Timofti merge la summit-ul CSI? Ce trebuie să înţeleagă UE, atunci cînd activele strategice (BEM, AIC, ş.a.) ajung pe mîna interlopilor din Est, fără o încercare de a li se propune lor, europenilor, să devină parteneri în afaceri?

 

Nimic în istoria mai nouă prin părţile astea ale lumii (în afară de războaie) nu a fost făcut din pură voinţă politică. Cert, multe s-au deturnat, s-au manipulat, s-au folosit. Dar toate evenimentele ce au marcat istoria recentă – reunirea Germaniei, revoluţia din România, etc.etc. – au fost în primul rînd mişcări populare. Iar politicienii au înghiţit în sec şi au urmat. După aia au deturnat, manipulat, folosit.

 

Cam atît. Da, mîine va fi cu certitudine deturnare, manipulare, muşamalizare, etc., etc... Dar mîine este şi o ocazie unică să le spunem: „Ajunge! Visul european nu este al vostru! Nu este o cuvertură discursivă pentru toate mîrşăveniile voastre! Visul european este al nostru, şi el se va împlini! Mai devreme sau mai tîrziu. Cu voi sau fără voi! Şi e probabil ca fără voi să fie mai rapid şi mai ... european!”.

Partager cet article

30 octobre 2013 3 30 /10 /octobre /2013 15:55

Au rămas doar două frunzeFeuillesNeige.jpg

În vîrful copacului…

Celelate au căzut demult

Suflate de furtunile timpului vitreg.

 

În iarnă, doar ele vor înfrunta gerul,

Abia vizibile de sub zăpezile uitării albe

Sfidînd toate legile naturii.

 

Dar vine,

Întotdeauna vine Primăvara

Cu dezgheţul ei dezmăţat!

 

Pădurea va fi din nou tînără şi verde

Strălucind impetuos.

Şi alte frunze, şi vlăstari, şi fire, şi tot!

Crescîndu-şi locul sub soare!

 

Culori! Arome! Seve!

 

Şi doar două frunze

În vîrful copacului

Vor supăra ochiul

Şi încălca armonia locului

Prin urîţenia lor zbîrcită...

 

 

Origine Imagine

Partager cet article

25 octobre 2013 5 25 /10 /octobre /2013 07:00

„Dar tace Nistrul. Ci numai se întunecă şi tace. Ştie el, Nistrul, că chiar de s-ar răzvrăti, chiar de-ar ţipa şi ar răcni aşa, oamenii totuna nu l-ar auzi. De aceea tace Nistrul, tace şi oftează în adîncurile lui, în afundul lui...” Vladimir Beşleagă, „Zbor frînt”

 

1.         Fără a păţi ruşinea.

Românul s-a născut poet… Se tot povesteşte despre satele pustiite… Aş putea scrie pagini întregi, căci subiectul se pretează : nimic nu poate fi mai dezolant şi deprimant decît o localitate abandonată. Aş putea. Dar nu voi spune decît ceea ce am auzit de la un sătean: „Poţi trece în pielea goală dintr-un capăt în altul al satului fără să te vadă careva”…


beci parasit

 

2.         Ca la „curort”

Vara satul C. este destul de animat. Situat pe malul Nistrului, pitorescul său atrage vacanţieri… În mare parte originari ai satului şi prietenii lor. Maşini cu numere de Rusia, Italia, Chişinău, Transnistria… Ridică praf. Frunzele salcîmului de la poartă se acoperă cu praf… Se aude muzică din boxele maşinilor cu numere de Rusia, Italia, Chişinău, Transnistria… Şanson, „haltură” moldovenească (gen „foaie verde, cinci chiuperi”), bumţ-bumţ-bumţ pînă şi noaptea… Cîinele din ogradă urlă…

 

3.         Primarul şi tractoarele

La magazinul satului stau două tractoare enorme americane. Frumoase… Tractoriştii cumpără de băut. Sunt vreo şase. Au cumpărat. Manevrînd abil pe drumul îngust (noi am fost nevoiţi să ne refugiem într-o ogradă de teamă să nu ne anine vre-un cuţit al plugului, mare cît jumate de om!) au plecat. Îl întreb, încă impresionat de maşinile-trăsnet, pe stăpînul magazinului ale cui sunt tractoarele. Sunt ale primarului. A început sezonul de arat. Primarul face bani. Şi politică. Ori invers : Primarul face politică. Şi bani. Primarul este comunist.

 

4.         Fără magazin

Epizodul cu tractoarele se întîmpla anul trecut. Anul acesta magazinul nu mai este. Stăpinul a închis prăvălia şi a plecat la „zarabotcă” după hotare. Deşi gospodăria îi este arătoasă, omul – descurcăreţ de felul lui şi aveam impresia ca îi mergea relativ bine. De ce? „A dat fata la facultate. Acolo trebu’ bani grei.”, mi s-a explicat. Fuck! Era un magazin în drumul nostru spre Nistru. Era un om cu care îmi plăcea să discut pe îndelete despre sat, despre cum se descurcă el şi lumea. Acum, pentru a cumpăra o bere ori îngheţată pentru nepoţi, ori alte mărunţişuri, trebuie să fac un cot de vre-un kilometru... Pînă la unicul magazin din sat. Merde!

 

5.         Fraţii Jderi

Un prieten a venit să mă ia la Chişinău cu maşina. Prietenul are o rudă apropiata în satul de alături. Are ceva să-i transmită. Se înţelege să se întîlnească chiar în drum. O vedem pe tuşa V. în mijlocul drumului. În lacrimi şi tot ridicînd mîinile la cer a deznadejde. Apoi le coboară şi tot le plesneşte de coapse. Apoi le face căuş şi le aduce la gură… Ne oprim în dreptul ei… „Astă noapte dihorii mi-au gîtuit toate găinile… acum ce mă fac ?”. Ceea ce în alte lumi nu este decît un caz (cert nefericit) din „lumea animalelor”, un caz divers, în satele Moldovei devine o materializare a implacabilului fatum. O problemă existenţială. Vitalie Sprînceană scria despre lupi… Dihorii nu sunt animale protejate. Dihorii au lăsat o bătrînă fără o sursă sigură de existenţă… Puturoşii…

 

6.         Bătrînul şi vaca

Stăm pe malul Nistrului. E seară. O seară plăcută de vară. Mijloc de săptămînă. O zi din alea unde probabilitatea de a te regăsi în vecinatatea „vacanţierilor” gălăgioşi şi beţi e mai mică. Fac poze pentru un proiect de articol. Fotografiez mormanul de gunoaie lăsate de „turişti”şi rămăşiţile dezmăţului lor. Un bătrîn în cîrjă şi cu un look de boschetar ajunge în dreptul meu. Mă priveşte cu ură. Pentru el un tip în chiloţi de baie, cu un aparat de fotografiat în mîină, pe care nu-l cunoaşte, este un „vacanţier”. Se apleacă şi strînge nişte pungi din plastic şi le pune în buzunarul care pare fără fund. Eu simt necesitatea de a mă justifica. Intru în vorbă : „Măi-măi-măi, ce porcărie… Cum poţi lăsa aşa gunoişte în urma ta ?  Am fost ieri pînă sub pădure… Acolo e prăpăd…”. M-am identificat : nu sunt „unul din ei”. Îl întreb: „Matale la ce strîngi pungile? Că eu vroiam să le dau foc...”. Moşul se uită la mine. Am impresia că-i vine greu să vorbească. Poate din neobişnuinţă. Spune, nu, strigă practic: „Jitele! Le mănîncă jitele! Îşi bat stomacul... Dacă înghite unul, gata  – n-ai ce-i face...” Faţa îi este crispată. Mai nu plînge... Mă-ntreabă: „Tu de-acui eşti?”. Îi explic. Dă împăciuitor din cap. „Băietu’ meu tot îi plecat la Moscova”, zice... Lumea în sat ştie copiii cui sunt plecaţi. Nu-i mare lucru de ştiut: sunt plecaţi mai toţi. Face un gest din cirjă, parcă ameninţînd pe cineva în partea gunoaielor... După asta, tot din cîrjă, o altă mişcare, mai circulară... A lehamite, ori disperare... Şi pleacă mai departe. Pînă sub pădure. Unde îi sunt priponite vacile. Am întrebat de lume:bătrînul are sub 80 de ani şi trăieşte singur cu vacile de vreo zece ani. Jderii nu pot mînca vaci. Lupi în pădurea de lîngă C. încă nu-s. Dar sunt „vacanţieri” şi pungi de plastic... Jitele înghit tot ce le stă în cale. Idioatele...

 

7.         Primarul şi şcoala

Şcoala, veche de peste o sută de ani, a fost închisă (pardon, optimizată) de un an deja. Primarul a luptat şi a obţinut să nu fie închisă definitiv, dar transformată în şcoală primară. A mutat şi grădiniţa de copii în aceeaşi clădire. Casa fostei gradiniţe e „pe balanţa” primăriei. Unde secretară, contabilă şi „om de făcut totul” este soţia primarului. Din fosta echipă de pedagogi a păstrat doar o persoană, unica actualmente cu studii pedagogice. A pus director pe cumnată-sa. În sat mai este un „club”. Încuiat de mai mulţi ani, dar unde director e cumnatu-so. Primarul este clarvăzător. Plasează pionii. Şcoala primară/grădiniţa se va închide oricum, căci părinţii dau copiii care au mai rămas la oraş ori în şcolile complete din satele vecine, ori îi iau la moscove şi italii (efectul pozitiv al optimizării: reîntregirea familiilor!). Primarul are experienţă în privatizări. Primarul aşteaptă mult reforma cu descentralizarea. Primarul face bani. Şi politică. Ori invers : Primarul face politică. Şi bani. Este un primar comunist.

 

8.         Gunoişte

Satul seamănă din ce în ce mai mult cu o gunoişte. În orice rîpă ori pîrău vezi grămezi de gunoaie. În magazinul din sat totul este ambalat frumos. Drumurile sunt toate numai ambalaje,mai puţin frumoase, de tot ce vrei. Pe bătrinul Nistru, cu o periodicitate înspăimîntătoare, vezi PET-uri plutind necontenit la vale. Crengile copacilor de pe mal sunt şi ele pline de gunoaie, rămase acolo ca amintiri ale apelor mari... Satul nu are gunoişte. Dacă şi există pe undeva pe hîrtie, e camuflată bine. Un cerc vicios: poţi strînge gunoiul, dar pînă la urmă tot eşti nevoit să-l duci „la rîpă”... Un cerc vicios: existenţa condiţioneaza mediul, mediul condiţionează existenţa. Mizerie circulară. Primarul? Primarul face bani. Şi politică. Ori invers : Primarul face politică. Şi bani. Primarul este comunist.

 

gunoiste.jpg

 

xxxxxxxx


Epilog: Cele de mai sus sunt doar citeva crîmpeie. Vor urma şi altele. Deşi sunt experienţe bazate pe fapte reale, este inutil să căutaţi o corespundere cu personaje sau locuri anume... Oare în alte părţi ar fi altfel? Realitatea în Moldova depăşeşte romanescul. Romanescul în Moldova este fad în comparaţie cu pitorescul balcanic al realităţii...

Partager cet article

23 octobre 2013 3 23 /10 /octobre /2013 13:39

Ea s-a apropiat de mine şi m-a întrebat :

-          Broscuţa ţestoasă nu-l cunoaşte pe bunelul Andrei ? Nu-i aşa ?

-          Da' noi îl cunoaştem ? Noi am fost la bunelul Andrei, nu-i aşa ?

-          Da' noi am fost în Grecia? şi broscuţa ţestoasă a fost în Grecia ? Nu-i aşa?

 ............

-          Nu, pitulici, bunelul Andrei n-a cunoscut-o pe broscuţa ţestoasă…

Bunelul Andrei nu a fost niciodată în Grecia.

Ea are aproape 3 ani…

Bunelul Andrei ar fi avut 63…

Dar cineva a pus punct la 57.

Punct.

Partager cet article

Despre PUNCT-ul din .FR

Poveşti, povestioare, gânduri, reflecţii, idei mai profunde şi mai superficiale, grave si ilariante... un punct de vedere şi doar atât. Doar un punct în imensitatea blogurilor. Doar un punct din atâtea altele dispersate în nebuloasa reală si virtuală. Doar un punct. Deşi... câte odată nu-ţi lipseşte decât un punct pentru a fi un i! 

"De sus, din vârful săptămânii,
să le rânjesc urlat, scârbos:
iubesc doar locul nu stăpânii,
precum fac câinii pentr-un os.

Şi iarăşi şapte gospodine
să dea cu bolovani în mine,
iar eu să urlu, urlu-ntruna
atât cât n-o apune luna."  Nichita Stănescu

Rechercher