Mare zarvă şi tărăboi în ograda lui Moş Gligore şi Ţaca Lisaveta! Hărmălaie şi gălăgie cum nu s-a mai văzut! Niciun lucru nu se mai face ca lumea şi cu spor. Orice n-ai începe, toate ies anapoda. De buna dimineaţă. Şi când stai să te gândeşti bine, totul de la cocoşi se trage.

Totul a început astă iarnă, când din gospodărie au disparut cocoşul cel bătrân, de seminţă, şi două găini din cele mai frumoase. Numai misterioasa dispariţie, doar ea, câte bombăneli fără capăt şi sfădălaie aiurea n-a stârnit în ogradă! C-o fi fost de vină nişte găinari prăpădiţi ori vre-o juvină sălbatică nu mai ştie nimeni nici astăzi. În sat nu s-a răsuflat nimic, or poveşti din astea întotdeauna ies la suprafaţă, mai devreme ori mai târziu, în cătunul lor mic şi prăpădit prin desişuri, ceea ce l-a făcut pe Moş Gligore să aducă verdictul său final într-un mod categoric şi laconic: „Tu-i mama ei de hulpe!”. Însă acest verdict, aparent irefutabil, nu o liniştea pe Ţaca Lisaveta, dimpotrivă, o aţâţa şi mai tare: „Frumuseţe de cocoş!... Aşa un cocoş de mare... În tot satul nu s-a văzut aşa cocoş... Iaca eu nu m-am încumetat să-l tai de hram... Şi două găini grase. Câte ouă am fi strâns de la ele...” şi tot aşa înainte... Şi cum bombăneala asta nu putea să nu capete o ţintă întruchipată în ceva mult mai la îndemâna ei decât o ipotetică şireată roşcată, suferea Moş Gligore. Ba că nu a închis găinile nici până în ziua de azi, deşi în gospodăria lor găinile umblau din capul lor de când hăul, ba veneau învinuiri şi mai directe, precum că Moş Gligore ar fi dus galinoceele cu mâna lui de la casă, chipurile să le schimbe pe băutură, de parcă nu era destul vin în beci... Dar toate astea mai treacă-meargă... S-au mai văzut.

Adevăratul tămbălău abia începea. Cocoşul cel bătrân ţinea toată găinăria la respect. Cocoşeii mai tinerei erau muştruluiţi mai dihai ca în armată şi nu făceau nici cârc („cucurigu” pre limba lor), nu ca să se apropie de vre-o găină, carele erau călcate regulat şi metodic, solid am putea spune, fără excese juvenile, dar şi fără omiteri de vre-un fel. Găinile se ouau regulat şi în cuibare cu domiciliere fixă, iar stăpânii erau treziţi în zori cu o cântare - două vitejească de cocoş de pe zidul gospodăriei. Totul funcţiona metronomic şi patriarhal... Aşa a fost.

După raptul cocoşului alpha locul de cinste, de cocoş cu drept de călcat, trebuia ocupat de un altul. Din competiţia cocoşeilor juvenili s-au degajat doi dintre cei mai voinicei şi bătăuşi. Deşi unul era totuşi mai răsăriţel, celălalt nu se lăsa bătut cu una cu două. De degajat s-au degajat ei, dar războiul declanşat a întors totul cu fundul în sus. Ziua bună începe de dimineaţă, iar dimineţile în ograda lui Moş Gligore au devenit o cucurigărie adevărată. În competiţia acerbă cocoşească, dreptul la primul şi ultumul cuvânt are o importanţă deosebită. Cocoşii noştri au uitat cu desăvârşire de bunul simţ şi începeau concertul nu mult după miezul nopţii, înaintea ceilorlalţi pintenaţi ai satului. Şi dacă cel mai mărunţel cânta de după gard, cel mai răsărit se plasa chiar în faţa uşii, nelăsându-le „stăpânilor” nicio şansă să-l ignoreze. Dimineaţa începută cu gâlceavă şi gălăgie, cam aşa se aşeza şi ziua – alandala... Fără a mai pomeni de faptul că gălăgia asta pre-matinală stârnea şi cocoşărimea satului de nu mai înţelegeau tăranii pe ce lume se află. Noroc că nu-i ducea mintea să facă conecţiunile de rigoare şi dădeau vina pe zăpuşeala nemaipomenită din acest an, mdeh: s-au ţâcnit şi cocoşii de căldură, că nu ar mai fi avut nici Moş Gligore, nici Ţaca Lisaveta trecere pe drum.

Nici găinile n-o duceau mai bine: au devenit isterice fiind fugărite de doi cocoşi zeloşi deodată, multe din ele pierzându-şi până şi penele de pe spinare. Cloncăneau şi cotcădăceau speriate de ici colo, încurcând cuibarele şi ouâdu-se pe unde nimereau, încât o bună parte din ziuă Ţaca Lisaveta o pierdea tot căutând şi găsind ouă în locurile cele mai nebănuite, chiar şi prin ogrăzile vecinilor...

Cine ştie cât ar mai fi durat această calamitate, dacă nu primiseră gospodarii noştri veste de peste mări şi ţări precum că le vin nepoţii în ospeţie. Se cuvinea să-i întâlnească precum se cuvine! Şi iată că într-o dimineaţă, treziţi de hărmălaia obişnuită, au ieşit gospodarii noştri din casă, iar Moş Gligore, uitându-se lung la cocoşii cântăreţi si înfocaţi peste măsură, luase decizia salvatoare: „Ştii ceva, fa Lisavetă? Ce-ar fi să le facem nişte răcituri la nepoţii aştia ai noştri? De cocoş.”

• Ştiu eu? Facem, de ce să nu facem? Dar dacă n-or mânca? Că ei nu sunt obişnuiţi acolo cu aşa feliuri...
• Da’ ce, carne de pui nu mănâncă? Unde s-a văzut copii să nu mănânce un şoldişor bun de găina? Eu zic c-au să mănânce.
• Hai să facem şi răcituri, măi bărbate, măcar i-om mânca noi şi nu hulpea ta, numai că nu ştiu dacă s-or prinde pe căldurile astea.
• S-or prinde. Parcă avem frigider la gospodărie. Apu' cum, pe care să-l tai?
• Prinde-l pe aista mai măricel, că are mai multă carne pe el.

xxxx

Iar vulpea n-a căutat-o nimeni. La ce bun?

Cunoştintele mele despre trecutul propriei familii niciodată nu au fost un tot întreg. Şi nu sunt nici astăzi, oricât de mult nu m-aş amăgi că aş putea să-l reconstitui, oricât de mult nu mi-aş dori să pot construi o epopee, o sagă familială... Secvenţe şi epizoade mai mult sau mai puţin tragice ori dramatice, frânturi din vieţile mai multor persoane, care apar şi dispar, unele – prezente în diferite perioade şi vârste, altele – într-un mod misterios, doar într-o ipostază temporală specifică, o serie de anecdote care nu fac decât să suscite noi şi noi întrebări… Această imposibilitate de a reconstitui un tot întreg şi fluid din punct de vedere cronologic ascunde o tragedie de proporţii şi un traumatism profund, iar consecinţele lui, sunt sigur, ne macinăşi astăzi tuturor prezentul...

Noi suntem un popor smuls din istorie, amputaţi de trecut, lipsiţi de memorie. Iar în locul ei ni s-a altoit un erzaţ de mucava. Aţi văzut în comerţ trandafiri albaştri? Dar trandafiri albaştri nu există în natură! Pentru a-i obţine, trandafirii sunt tăiaţi şi băgaţi într-un vas cu coloranţi albaştri, care, absorbiţi odată cu apa, dau culoare albastră florii...

Acum câteva zile, pe 5-6 iulie, se împlineau 66 de ani de la operaţia „IUG”... În 1949, bunelul meu a scăpat ca prin urechea acului. Era în liste, dar a stat ascuns prin râpi timp de 4 nopţi... Despre acest lucru am aflat de la mama abia anul trecut...

Făceam această introducere pentru ca să justific mai bine importanţa cărţii despre care doresc, de fapt, să scriu: „Dușmanul de Clasă. Represiuni politice, violență și rezistență în R(A)SS Moldovenească, 1924-1956” de Igor Caşu, apărută la editura Cartier.

Pentru mine cartea lui Igor Caşu este acel liant care-mi permite să situez propriile „amintiri” (fiţi pe pace, nu sunt centenar, dar acele mărturii şi frânturi de poveşti pe care le-am auzit de la bunei şi părinţi sunt şi ale mele astăzi), sau din alte lecturi (precum este „Rusoaica” de Gib Mihaiescu, în care locotenentul Ragaiac este pus să prindă emigraţii ce vin de peste Nistru...) într-un tot întreg.

Cartea este extrem de bine documentată şi trimite nu doar la un vast instrumentar bibliografic, dar şi la documente inedite din arhive care până nu demult erau inaccesibile. Un prieten comun, membru al aceleeaşi „comisii Cojocaru”, îmi povestea cum Igor Caşu fotocopia cu aviditate orice document, înţelegând probabil că acea deschidere poate fi de scurtă durată... Aşteptam cu nerăbdare apariţia unui volum, fiind sigur că un cercetător nu poate să nu le valorizeze. Şi el a venit.

Meticulozitatea ştiintifică a textului produce un efect absolut neaşteptat. Confruntând cifrele şi cazurile individuale prezente în volum, înţelegi toată urgia acelor timpuri, nimicnicia omului în faţa unui mecanism implacabil de exterminare... Cinismul şi pedantismul sec, propriu oricărei lucrări ştiintifice, dispare în faţa acestor monstruozităţi, iar transpunerea propriilor amintiri peste enumerarea continuă a faptelor, pagină după pagină, face ca durerea să devină palpabilă, cvazi fizică...

Are dreptate Vladimir Tismaneanu atunci când afirmă: „Acum nu va mai fi posibil să spui: „N-am ştiut” ori „Nu cunosc subiectul””. Ramâne o nimica toată – să citim cartea! Şi să nu uităm.

Iată stau acu în faţa paginii încă albe şi mă întreb : dar de ce, de fapt, m-aş simţi eu obligat să scriu acest text ? N-o fi oare din simplu motiv că lecturând (ce cuvânt frumos ! s-ar putea pur şi simplu scrie „citind”, dar „lecturând” e totuşi altceva!) mulţimea de texte, din plăcere sau interes, mai puţin din obligaţie, apărute ante şi post ultimul scrutin, simt un fel de jenă, mă simt în disonanţă cu „sânte firi vizionare” care, marea lor majoritate, afirmă în spaţiul virtual că s-au săturat de „geopolitică” şi „adevăr istoric” şi doresc să voteze pentru un „gospodar” (deşi a fost chiar şi un candidat întreg în cursă mizând pe acest termen) care s-ar preocupa mai mult de problemele cetăţenilor şi ale oraşului în care trăiesc? Cu atât mai mult că nu am afirmat nicăieri contrariul!... Dimpotrivă, rătăcind prin hudiţile memoriei, găsesc un text, „Ruperea malurilor”, scris hăt în 2011 (pe care vi-l recomand pentru o mai bună înţelegere a acelui de azi)!!! Patru ani mai târziu, faci un copy paste, schimbi data, îl pui pe reţea şi nimeni nici nu va detecta vreun anacronism... În plus, astăzi el va fi perfect în trend (nu ca acum patru ani...) şi voi scăpa de remuşcări şi cazuri de conştiinţă.

Afară e 2015... Întârziem, fraţilor... Nu că aş fi eu înaintea tuturor... Poate că e tocmai inversul. Poate tocmai sunt eu acela care rămân în urmă şi mai şi încerc să vă strig: „Aho – aho! băieţi şi fraţi, staţi puţin şi nu mânaţi!!!”

Dar să lăsăm aceste gânduri, căci vorbăraia (uneori aiurea) de sine nu miroase-a bine şi să revenim la subiect. Cititorii care urmăresc atent (ori chiar cu intermitenţe) acest blog nu au avut cum să nu observe o cădere din ce în ce mai puţin camuflată în păcatul „geopoliticului”.

Ce s-a schimbat în aceşti patru ani de zile? De ce ar trebui să fim mult mai precauţi astăzi decât acum patru ani?

Nu s-a schimbat mare lucru în Moldova (şi asta nu e bine deloc, căci nu au fost făcute nici măcar piste pentru biciclete), dar s-a schimbat simţitor lumea din jur, inclusiv locul Moldovei în această lume.

Dacă ar fi să rezumăm foarte succint, sunt trei subiecte majore care bântuie actualitatea pe mapamond (am să le enumar în funcţie de importanţa lor pentru Republica Moldova):

1. Anexarea Crimeei şi războiul în Donbass
2. Criza economică din Grecia
3. Ascensiunea Statului Islamic

Concomitent, nu ar trebui să uităm nici de două evenimente marcante pentru Republica Moldova:

1. Anularea vizelor de scurtă durată pentru a circula în ţările UE
2. Semnarea Acorduilui de Asociere cu UE

Ultimile două puncte, din păcate, nu anulează aproape deloc ceea ce spuneam mai sus şi anume faptul că ele încă nu au avut un impact direct asupra cotidianului (cetăţeanului) din Republica Moldova (dar, ţinând cont de circumstanţe, se prea poate ca punctul nostru de vedere asupra binelui şi răului în această privinţă să sufere ceva modificări: tocmai aceasta să fie noutatea bună!). Şi nu în ultimul rând fiindcă, vorba filmului, Imperiul a contraatacat, şi destul de simţitor. Înainte de a continua v-aş propune să privim niţel la următorul grafic în care este reprezentată evoluţia PIB-ului per capita:

Origine date: http://data.lesechos.fr

Cifrele ne arată cu încăpăţânare că vecinii noştri estici, de când se războiesc, sunt în recesiune. Vecinul de peste Prut, însă, înregistrează un trend diametral opus. Iar noi, deşiraţi şi crăcănaţi tocmai peste două râuri (iertată fie-mi comparaţia), batem pasul pe loc... Tentativa timidă a Republicii Moldova de a mai reduce din acest ecartament a fost sancţionată dur. De la început a fost embargoul, dar ţinând cont de faptul că el a fost oarecum anticipat de UE şi de Moldova (la o adică, se putea „anticipa” mult mai bine!), această lovitură ne-a afectat, însă nu prea grav. Respectiv, a fost nevoie de ceva mai radical!

Tind să cred că tot vodevilul cu BEM & Co face parte dintr-o strategie bine pusă la punct şi se înscrie într-un plan mai amplu de re-aducere definitivă a acestui teritoriu volatil în sfera de influenţă a Kremlinului. Am mai spus-o şi repet şi aici: dacă scopul ultim al „jafului secolului” ar fi fost jaful per se, nu aflam nici astăzi nimic. În primul rând fiindcă un „gospodar” bun nu taie niciodată gâsca ce face ouă de aur. Or, anume asta a fost făcut atunci când s-a dat lovitura. Fiindcă nu banii au fost scopul final, ci crearea unei situaţii de zugzwang în care orice nu ai face, tot în favoarea Kremlinului iese. Proteste şi revoluţii? Ajung la putere oamenii care trebuie. Alegeri? – exact la fel. Încerci să tragi la răspundere pe cineva? Ha! Îi bagi pe toţi la dubă, decapitând toată „elita” politică şi concomitent distrugând partidele de guvernământ care ar rămâne fără finanţatori - din nou: vine el cine trebuie în scaun. Ramâne Unirea, dar e un vis într-atât de utopic astăzi... Nasoală situaţie, nu-i aşa?...

Cu atât mai mult cu cât au fost sabotate şi primele negocieri de constituire a unei coaliţii „pro-europene” (ghilimelele sunt de rigoare) şi a fost pus în capul guvernului un mieluţ numai bun de sacrificat de Paşte cu dosar şi compromat la dispoziţie, astfel încât să fie tăiate podurile cu instituţiile occidentale (instrumente geopolitice, în cazul dat) la momentul oportun. (acord cu FMI? aham... semnează, dacă ai cu cine...).

În plus, e creată şi o alternativă multi-frontală pentru alegători, cu un paratrasnet şi o marionetă, un adevărat fileu prin care nu trece niciun peştişor pro-putinist sau revoltat împotriva jafului. Rezultatele scrutinului au demonstrat-o cu brio... Viitorul (dacă nu se răspunde pe măsură) va fi şi mai luminos!

Voi pune punct aici fără a mai căuta răspuns la tradiţionala întrebare cu care suntem obişnuiţi (mai puţin cu răspunsurile la ea) „кто виноват?”, căci dacă începi a descoase şi a scotoci prin memorie câte s-au întâmplat de la 2010 încoace, doare mintea...

Ce ziceţi acum, fraţilor? E diferită situaţia de 2011?

Acum să revenim la primele 3 puncte evocate mai sus. Ceea ce se întâmplă în lume şi în regiune nu ne este deloc favorabil. Fără a intra mult în detalii şi încercând să simplific cât mai mult am să încerc să răspund la 2 întrebări:

1. Ce l-a făcut pe Putin să acţioneze în felul în care reacţionează şi ce l-ar putea opri?

Putin şi maşinăria sa propagandistică îi acuză de toate relele pe americani şi pe NATO. Or, eu personal sunt convins că ceea ce l-a determinat să devină extrem de agresiv pe plan extern sunt cauze strict interne. Şi anume mişcarea de protest după ultimile alegeri prezidenţiale cu acel marş de proporţii care a intrat în istorie drept „piaţa Bolotnaia”. A devenit o urgenţă pentru regim să găsească un inamic extern (şi intern în acelaşi timp) şi să ofere Rusiei o „cauză măreaţă”! Obiectivul său „camuflat” (în fine, e camuflat în aşa fel, încât să se vadă foarte bine) este o redesenare a hărţii lumii şi Europei în sfere de influenţă. Un fel de reanimare ale acordurilor de la Yalta de după WW-II. Din păcate, Putin nu poate fi oprit decât de poporul rus (periculos, căci poate degenera în băi de sânge cu consecinţe imprevizibile), ori, eventual, de o „revoluţie de palat”... De unde rezultă şi acţiunile occidentului în raport cu Rusia.

Se mai vehiculează şi scenarii care ar include o luptă globală pentru resursele energetice, dar, chiar dacă tentaţia e prea mare şi argumente destul de solide ar putea fi aduse pentru a o suporta, această ipoteză este invalidată de chiar istoria recentă a Rusiei de până la conflictul ucrainean şi relaţiile sale economice cu occidentul în acest domeniu.

2. În ce măsură criza Greciei şi războiul declanşat de către ISIS ne afectează?

Poate e mai puţin evident, dar ne afectează în cel mai direct mod. Şi anume ţinând cont de cele spuse mai sus. Criza Greciei în primul rând slabeşte economic Europa (şi aici ea unica e responsabilă de ceea ce se întâmplă), iar Putin nu ezită să folosească această „armă” pentru a slăbi un adversar. S-a vorbit mult la subiectul respectiv şi am mai putea aminti şi de scandalurile recente despre finanţarea diverselor partide anti-europene din UE (ex: Frontul Naţional din Franţa) de către Putin.

Cât priveşte ISIS, pentru moment Kremlinul stă în expectativă, dar discursurile care vin de la Moscova sunt jubilatorii: „Vă ziceam noi să nu vă băgaţi! Nu ne-aţi ascultat? Acum culegeţi roadele.” Bineînţeles, angajarea Rusiei în coaliţia antiteroristă (împotriva ISIS) va fi condiţionată de delimitarea zonelor de influenţă, în primul rând în Europa de Est, or noi cunoaştem că Rusia ne consideră исконно русская земля. Şi cine ne poate garanta că mâine-poimâine nu se va „semna” un asemenea acord? De parcă nu au mai fost...

Cam slut la Prut, nu-i aşa?...

Să încercăm să aducem şi elemente de răspuns la faimosul „что делать”? De-ar fi aşa de simplu... Eu unul nu prea ştiu. Căci pentru a decide e necesar să cunoşti în cele mai mici detalii ceea ce se întâmplă acasă. Nu ceea ce este anunţat prin presă, ci identificarea clară a pârghiilor de influenţă şi a motivaţiilor reale ale actorilor decizionari din Republica Moldova. Este clar un singur lucru: dacă dorim să supravieţuim în această mega-bătălie, avem tot interesul să ne pomenim de partea cea bună a noului perete care este înălţat cu atâta migală în Europa de Est de către regimul putinist. Integrarea Europeană nu mai este o opţiune, ci o condiţie pentru supravieţuire. Punct.

Iar apoi, vom mai discuta şi despre biciclete. În fine, nimeni nu ne încurcă să discutăm despre ele şi astăzi. Eu nu văd nicio contradicţie. Doar o ordine a priorităţilor. Ocupaţi-vă, dacă doriţi, de biciclete. Îmi place şi mie să merg cu bicicleta. Dar mă tem de tancuri. Ce-ai să-i faci? Nu poţi pune pe o balanţă 10 kilograme şi 46 de tone...

Kraftidioten (2014, Hans Petter Moland, Norvegia – Suedia – Danemarca): Unde credeţi că se fac cele mai bune filme despre mafie, droguri, banditism? În SUA, în Rusia, în Italia? Posibil şi acolo, dar dacă priviţi Kraftidioten (căruia nu i-am găsit un echivalent în română) e foarte posibil, dacă nu să vă schimbaţi părerea, cel putin să-i puneţi un bemol. Absolut neaşteptat acest film! În primul rând cadrul: cine să creadă că în calma şi idilica Norvegie pot exista clanuri mafiote şi războaie între aceste clanuri? Surprizele sunt numeroase în acest film, splendoarea lui compunându-se din detalii. O scenă pe-aici, o imagine pe dincolo, actori de excepţie! şi iată că dintr-un scenariu relativ plat: tatăl unui tânar, simplu şofer, implicat în traficul de droguri nu crede că feciorul său este un drogat şi este ferm convins că a fost omorât, dar nu victimă a unei supra-doze. El începe propria anchetă şi vendetă. Bineînţeles, mafioţii suedezi nu pot bănui un simplu muncitor la originea primilor victime şi atacă clanul sârbilor drept răspuns. Urmează un război în toată firea…

(Impresii împărtăşite pentru Revista de Duminică (nr.44) de la Platzforma.md)

În seara de 16 iunie, Tatiana Ţâbuleac îşi lansa şi la Paris (după seria de lansări de la Chişinău) primul său volum de… să-i spunem „proză scurtă”, întitulat „Fabule Moderne”, în incinta Institutului Cultural Român.

Am citit cartea Tatianei înainte de a fi tipărită, căci este o colecţie de texte publicate de-a lungul timpului online, ceea ce pare a fi o nouă „modă” în ale scrisului (să amintim cititorului atent la apariţiile editoriale că volume similare, din punctul de vedere al întâietăţii apariţiei textelor pe net, au mai fost publicate recent de Gheorghe Erizanu, Sorin Hadârcă, Vasile Ernu, Nicoleta Brânza, lista respectivă fiind nici completă, nici încheiată), căci, după cum spunea şi Mircea V. Ciobanu, la ce-ar mai servi blogurile, dacă nu la scris o carte? Apărute într-o rubrică aparte pe ŞtiriPozitive.md, proiect animat de către Igor Guzun, de altfel el fiind şi editorul cărţii şi chiar prezent la lansare, textele se înscriu într-un trend destul de pronunţat astăzi, acel al istoriilor individuale, declinat în toate genurile artistice posibile. Nu sunt un fan absolut al genului respectiv: filmele de tip „biopic”, chiar şi marile producţii hollywoodiene, sau diversele „istorii de succes”, prezente astăzi pe toate resursele media moldovenesti mă lasă rece, ultimele le consider o manifestaţie a unui soi de complex provincial de inferioritate, adică: uitaţi-vă, suntem şi noi în rând cu lumea, de parcă ar exista vreo presupoziţie că ar trebui să fie cumva altfel.

Cu toate acestea, aversiunea mea pur subiectivă pentru acest trend nu a avut nicio influenţă asupra plăcerii cu care am citit textele Tatianei, pe care, la un moment dat, chiar am început a le vâna pe ŞtiriPozitive.md. În primul rând, fiindcă, atunci când l-am citit pe primul, nu ştiam ce prezintă, iar, odată ce te pui pe citit, nu mai rămâne loc pentru aprioriuri, căci sinceritatea şi farmecul textului cucereşte şi nu te lasă să-l laşi. Fiecare poveste (ori „fabulă”, dacă e să respectăm categoria aleasă de autor) emană căldură şi dragoste pentru personaj. În ce măsură corespund aceste personaje cu persoanele reale (prezente, multe din ele, la lansare) va rămâne un mister pentru cititor, căci fiecare scriere este, inevitabil, şi o transformare a realităţii, dar acest lucru nu mai are nicio importanţă în fabula cărţii care nu doar că este una destul de animată, ci şi reuşită. Ceea ce ne învaţă Tatiana Ţâbuleac prin fabulele sale este capacitatea de a vedea şi cultiva bunul şi frumosul în persoanele care ne înconjoară, acel alb din yin & yang-ul unitar al fiecărui şi, prin extensie, din fiecare din noi. Altfel nu poate fi, căci atunci când stai strâmb - vezi strâmb, iar dacă se găseşte cineva să te ajute să vezi drept şi propria-ţi statură scapă de gheb. Stilul rectilin, de o blândeţe deosebită, metaforele şi imaginile alese, fără preţiozitate, patos grandilocvent ori sofisticări livreşti inutile, contribuie toate la crearea acestui sentiment de plăcere cvazi sensuală a lecturii, iar dacă ar fi să găsesc şi o corespondenţă din lumea cinemaului, aş aminti de „Le Fabuleux destin d'Amélie Poulain”, un film după vizionarea căruia rămâi cu un sentiment de... bine (bien-être, à la française).

Dacă e să revenim însă la lansarea propriu-zisă, aş adăuga că m-am simţit oarecum bizar de a fi înconjurat de personaje ale unei cărţi pe unele din care le cunosc în calitate de... persoane şi mi-a lipsit o discuţie despre carte, despre text, dar evenimentul în sine, poate anume din această cauză, a fost unul deosebit,cu lecturi emoţionante, degustări de bucate tradiţionale şi un recital de muzică din partea formaţiunii „Condorii Negri”. Am petrecut o seară frumoasă şi pasionantă pentru care îi mulţumesc Tatianei, Lilianei (asociaţia „Constellation Culture”) şi lui Silviu Popescu (ICR, Paris) în calitate de organizatori.

Mai jos sunt doar trei poze de la lansare (în una din care subsemnatul este alături de personajele şi persoanele Véronique North-Minca şi Voicu Sereda)

Photo by: Zina Esepciuc

Un album mai complet îl găsiţi pe pagina Facebook a Tatianei.