Overblog
Suivre ce blog Administration + Créer mon blog
11 février 2020 2 11 /02 /février /2020 16:39
Bocete de nuntӑ

E întotdeauna complicat să scrii despre cărțile oamenilor pe care îi cunoști personal. E suficient să vezi persoana o singură dată în viață și simți cum sfori invizibile de ață îți împânzesc buricele degetelor împiedicându-te să lovești tastele la fel de dezinvolt ca mai înainte. Și nu vorbesc aici de a scrie de rău sau de bine despre o carte (eu, principial, nu înțeleg de ce ar trebui să scrii despre ceva ce nu-ți place), ci de libertatea în a alege cuvintele: pe bune, și dacă nu o să-i placă? Dacă, involuntar, comiți o gafă și jigneşti fără să vrei? În cazul cărții Lilei Calancea, acest lucru nu se mai poate întâmpla, căci în cadrul unei lansări la Paris tot ce am avut de spus despre „Bocete de nuntӑ” a fost spus, gafele - comise și impresiile - împărtășite. Cu alte cuvinte, ceea ce voi spune aici a fost deja testat și într-n fel validat pe pielea autorului!

„Bocete de nuntӑ” este probabil cea mai „basarabeanӑ” carte a Lilei Calancea. Ea revine la o scriere tradițională a noastră, canonică chiar (și nu în zădar e ponegrit și atacat acest stil din toate părțile: canoanele de aia și există, pentru a fi atacate și denunțate! Dar acest lucru nu face decât să statornicească un stil în statut de canon!), acea scriere deseori numită „patriarhalӑ” despre o realitate rurală, cu acel stil inconfundabil care face uz de cuvinte și frazeologisme locale și niţel arhaice, folosește figuri de stil rudimentare ca structură, dar surprinzӑtoare prin conținut. Oricât de mult nu s-ar răzvrăti răsturnătorii de canoane literare și apărătorii sincronizării literaturii „basarabene” cu acea „mondială”, acest stil există și va exista, cel puțin atât cât vor exista texte care vor descrie Basarabia rurală. Fiecare realitate necesită un stil anume și nu ai cum fugi de asta fără a cădea în ridicol.

Volumul este alcătuit din mai multe texte scurte, marea majoritate din ele fiind amintiri din copilărie, amintirile unui copil de la oraș care-și petrece vacanțele la țară. O postură de observator privilegiat, căci legile nescrise ale comunității - tabuurile, obligațiile, drepturile și satisfacţiile impuse de această societate rurală - nu i se aplică în mod automat, la fel de violent și opresiv, copilului de la oraș. Dar, în acelaşi timp, copilul nu este suficient de „strӑin” pentru ca satul să se îmbrace în straie de sărbătoare și să-și ascundă poveștile după zale de cumsecădenie și falsă cuvenienţӑ.

Descoperim, astfel, o lume crudă, extrem de violentă în toate manifestările ei, atât în urӑ cât și în dragoste. O lume care a dispărut de atunci, fapt constatat şi de autor într-un text din volum, pe care tovarășii de generație ai Lilei (din care fac parte) o regretă cât se poate de firesc, căci este imposibil să nu regreți sau cel puțin să nu resimți un fel de nostalgie față de copilӑrie, dar în care, trebuie s-o recunoaștem, nu am dori să ne întoarcem...

Aceastӑ dihotomie dulce-amarӑ este, în opinia mea, acea coloanӑ în jurul cӑreia se construieşte cartea. Și ne aduce suficiente chei pentru a înţelege multe din procesele actuale din Basarabia!

Partager cet article
10 février 2020 1 10 /02 /février /2020 23:24
Post-Oscar-izări

Cel mai bun film: „Parasite”, de Bong Joon-ho

Cel mai bun regizor: Bong Joon-ho, pentru „Parasite”

Cel mai bun actor în rol principal: Joaquin Phoenix, pentru „Joker”

Cea mai bună actriţă în rol principal: Renee Zellweger, pentru „Judy”

Cel mai bun actor în rol secundar: Brad Pitt pentru „Once Upon a Time… in Hollywood”

Cea mai bună actriţă în rol secundar: Laura Dern – „Marriage Story”

Cel mai bun film străin: „Parasite”, de Bong Joon Ho

Cel mai bun lung metraj de animaţie: „Toy Story 4”, de Josh Cooley

Cea mai bună scenografie: Barbara Ling, Nancy Haigh – „Once upon a time… in Hollywood”

Cel mai bun scenariu adaptat: Taika Waiti – „Jojo Rabbit”

Cel mai bun scenariu original: Bong Joon Ho, Han Jin Won – „Parasite”

Cea mai bună imagine: Roger Deakins, pentru „1917”

Cel mai bun montaj: Michael McCusker şi Andrew Buckland, „Ford vs Ferrari”

Cea mai bună coloană sonoră: Hildur Guðnadóttir, pentru „Joker”

Cel mai bun cântec: Elton John şi Bernie Taupin – „(I’m Gonna) Love Me Again” din „Rocketman”

Cel mai bun montaj de sunet: Donald Sylvester, pentru „Ford vs. Ferrari”

Cel mai bun mixaj de sunet: Mark Taylor şi Stuart Wilson, pentru „1917”

Cele mai bune efecte speciale: Guillaume Rocheron, Greg Butler şi Dominic Tuohy, pentru „1917”

Cele mai bune costume: Jacqueline Durran – „Little women”

Cel mai bun machiaj: Kazu Hiro, Anne Morgan şi Vivian Baker, pentru „Bombshell”

Cel mai bun scurt metraj animat: „Hair Love”, de Matthew A. Cherry

Cel mai bun scurt metraj de ficţiune: „The Neighbours’ Window”, de Marshall Curry

Cel mai bun lung metraj documentar: „American Factory”

Cel mai bun scurt metraj documentar: „Learning to Skateboard in a Warzone (If You’re a Girl)”

 

Așa au fost împărțite premiile.

Cu câteva zile în urmă vă prezentam un mic clasament personal. Filmul meu preferat din competiție a fost „Jojo Rabbit”. Dar mă bucură că nu a luat Oscar-ul. Am explicat de ce anume când am scris despre filmul lui Taika Waititi. Filmul a luat totuși o recompensă și asta e bine!

Într-un fel, triumful filmului pe care eu îl clasam al doilea în preferințele mele, „Parasite”, e oarecum contradictoriu cu tradiția Oscar-ului. Oscar-ul e despre panouri monumentale, de la care respiră spațiu și grandoare. Oscar e, tradițional, despre un cinema luxuriant și grandilocvent! Astfel de filme anul acesta au fost „Joker” și „1917”. Dar juriul a decis să se joace puțin de-a „arta adevărată” și a ales acelaşi film care a luat „Palme d’Or” la Cannes. Mă rog, și eu zic că „Parasite” e tare bun, nu o să mă dezmint, dar brand-ul și reputația se mențin! Nu sunt sigur că face bine Oscar-ului această alegere, la fel cum „Gladiator”, să zicem, nu ar arăta bine cu un premiu la Cannes, dar se înscrie perfect în tradiția Oscar-ului!

Acum despre „premiile individuale”: Joaquin Phoenix și-a meritat Oscarul din plin! La această „categorie” aș mai dori să menționez o prestație de cea mai înaltă probă: Willem Dafoe în „The Lighthouse”! Dar filmul nu a fost nici barem pomenit la categoriile Oscarului, așa că… Iar dacă ar fi fost, ar fi putut lesne concura şi la categorii precum „cea mai bună imagine”, de exemplu.

Pentru cea mai bună actriță sunt puțin decepționat. Renee Zellweger a fost desigur somptuoasă în rolul unui star turmentat în „Judy”, numai că filmul e tocmai din alea care sunt făcute anume pentru o categorie a Oscarului (cum a fost „The Revenant” în 2016, făcut pentru ca Di Caprio să-și ia statueta). Eu aș fi preferat-o pe Scarlett Johanson. Pentru mine, rolul ei din „Marriage Story” e mult mai complex. Și filmul e mai bun. Dar e o preferință individuală, nu e niciun scandal aici. 

În rest, rămâne ca de obicei: premiile contează mai puțin pentru noi, spectatorii. Important e să privim filme bune!

Partager cet article
10 février 2020 1 10 /02 /février /2020 12:32
Sӑptӑmâna sentinţelor platonice

În ţară, două soiuri de boieri

Împart puterea între ele,

Boieri de-o zi, boieri de ieri,

Stăpânitorii vieţii mele,

Şi unii, şi-alţii de pripas,

Şi nu le poţi mai da de nas.

 

Unii purced de la Fanar,

Şi alţii de la coada vacii,

Dar întăriţi cu acelaşi har,

Să sugă ţara şi săracii,

Şi toţi de-o teapă şi un soi,

Şi unii şi-alţii sânt ciocoi.

 

Dintre clănţăi şi-nvăţători

Se pregăteşte-a treia teapă,

Omizi, gândaci şi lipitori,

Şi-alt supt, mai crâncen, va să-nceapă,

Căci corciturile dădură

Pe cea de-a treia corcitură.

 

Şi fiecare cârd se cheamă

Cumva, cu numele bălţat,

Şi se prefac, ca-n panoramă,

Că se înfruntă şi se bat,

Dar ca şi corbii, pe un leş,

Sunt întru totul înţeleşi.

 

Când crede împlinit sorocul,

Suflerul face semn să vie

Alţi măscărici să ţie locul

Şi ţara luată cu chirie -

Şi unii vin, şi alţii pleacă,

Lăsând-o-n jale mai săracă.

(Tudor Arghezi, „Boierii”)

 

Săptămâna trecută vă ziceam că declarații și inițiative, una mai provocatoare ca alta, la capitolul „limbă-alfabet” vor mai fi și vor fi din ce în ce mai multe. Ceea ce vă zic eu în aceste rânduri de șase ani de zile nu ține nici de miracol, nici de capacități supranaturale premonitorii. E din categoria elementarului și a firescului. E ca și cu vasele comunicante: poți desigur să te minunezi de fenomen, dar acest lucru nu denotă decât faptul că ai învățat rău la școală. Apar deja și primele reacții iritate la această avalanșă de declarații de intenții, fapt la fel de firesc, de altfel, căci suntem prinși în această capcană de 30 de ani și mai bine. Dar o bubă rea o tratezi și dacă e inflamată rău, o tai cu bisturiul, nu te faci că nu există! Printr-un efort autosugestiv, poți s-o ignori un timp, numai că durerea nu pleacă nicăieri. Ea revine inevitabil. Cam asta s-a întâmplat și se întâmplă la noi. Sigur, putem zice oricând că de la faptul că va defila Armata Națională la Moscova, ori că va fi deschisă o filială a nu știu care muzeu la Chișinău salariile nu se vor micșora și nici nu vor crește, numai că această afirmație este total greșită. Și iată această conecţiune a cauzei spre efect este cu sârguință ștearsă din închipuirea noastră despre lume! În primul rând fiindcă noi tocmai că (dacă nu greșesc cumva) dorim ca „să crească salariile”, adică ne dorim o schimbare a pardigmei noastre existențiale și iată-ne astfel ajunşi la al „doilea rând”: această schimbare nu se va produce decât atunci când ne vom schimba definitiv cadrul referențial. Cu alte cuvinte, cât nu vom scăpa de buboi ne va durea. Ori buboiul ne va omorî definitiv. Cu riscul de a deveni sâcâitor, căci repet acest lucru săptămână după săptămână, dar aceste exerciţii de autosugestie, de „punere a batistei pe ţambal” sunt la fel de periculoase și nocive, mult mai perverse pe de-asupra, decât a opta direct pentru paradigma trecutului.

Vom reveni la acest subiect, dar vom începe cu altceva:

CONDAMNARE PLATONICĂ Se schimbă domnia, se schimbă și acuzații! Morari, acel care i-a intentat dosar lui Dodon pentru finanțare ilicită, stă în continuare la pârnaie, dar Platon, ultimul din condamnații simbolici din dosarul „laundromatului” din care face parte și „furtul meleardului”, a câștigat brusc 12 ani de viață! Anume cu atât i-a fost prescurtat termenul de detenție de către Curtea de Apel. În toată lumea largă se cunoaște noțiunea de „dragoste platonică”. Republica Moldova a inventat un nou concept: justiția platonică! Dar ia spuneți, nu-i așa că știam cu toții de la bun început că Platon va fi eliberat?

BOTNARI E VINOVAT. TARE-TARE! Ex-șeful SIS-ului, acel care i-a ridicat pe profii turci și trimis direct în temnița lui Erdogan, a fost cică recunoscut vinovat... Numai că Botnari a colaborat exemplar cu ancheta și nu a stat o oră la zdup. Îi este tare-tare rușine și a promis că mai mult nu o să facă. Pe cuvântul său de cinste! Pe bune, băieți așa de sufletiști și de sinceri, cum să-i bagi la dubă?... Iar acei 125 mii euro pe care ni i-a impus CEDO tot noi o să-i plătim, cine altul? Ori Erdogan. Iar pentru Botnari nu cred că trebuie să ne facem griji. Dar noi nici nu ne făceam, nu-i așa?

DISCRIMINARE PRIN CONCURS O știre care, pariez, nu a șocat pe nimeni și pe care probabil ați trecut-o cu vederea. Bănuiesc că ați clasat-o la știri pozitive sau la cele, numeroase, care se adună în teancul nalt cât turnul Babel din categoria „europenii dau bani, dar moldovenii votează cu Dodon”. Știrea este următoare: Banca Mondială a acordat un credit preferințial și a selectat 160 de școli pentru a le furniza „echipament pentru laboratoarele de fizică, chimie și biologie”. A fost cică concurs! Au participat inițial 270 de școli... Din punctul meu de vedere este absolut uluitor! Adică dacă sunteți o școală mare, cu mulți elevi, mai primiți și ajutoare pe de-asupra?... „în baza criteriilor de acces și calitate a educaţiei”?!!! Școala este elementul-cheie prin care statul trebuie să asigure mult-pătimitul „ascensor social”! Logica ar trebui să fie exact inversă: să se investească acolo unde e lipsă! Copilul care s-a născut în convenţionalul „Fundurii de Jos” ar trebui să aibă aceleași șanse în viață ca și acel născut în centrul Chișinăului! Dar la acest capitol mă tem că, așa cum nu am avut susținători atunci când se „optimizau” școli, la fel voi rămâne singur şi în continuare. Idiotism desăvârșit... În 2012 ziceam că adevăratele consecințe ale „optimizării” le vom simți cel devreme peste 5 ani. Ei cum, dragilor? Vă place ce citiți în newsfeed-ul dumneavoastră despre Republica Moldova?... E abia începutul. Și fiți atenți când mergeți pe stradă...

IDIOTISM ŞI LA CCM La categoria „ştiri din absurdistan” (mă întreb dacă mai rămân din altele) vă invit să vedeți și reacția lui Alexandru Tănase la o iniţiativă a CCM: ăștia au organizat o şedinţă a așa-numitului „Consiliu consultativ”, unde au pus în discuție (atenție!) sesizările aflate pe rol! Eu înțeleg indignarea Domnului Tănase, dar și aici am aceeași întrebare: dacă ați ascultat „interviurile” (pe mine m-a împins păcatul) celor care au candidat la „concurs”, dacă ați urmărit atent cum au fost aleși ulterior, cum am mai putea fi surprinși?...

REMANIERI LA GOVERNARE Chicu anunță că cică vor exista remanieri la „govern”. Că nu-i place „randamentul” unor miniștri. Unii, pe semne, au randament prea slab la produs idiotisme. Pariez că Ciocoi va rămâne! El e bun!

PACE DE LA CIOCOI Minitrul nostru de externe (cu siguranță nu-i al Integrării Europene) ne asigură că Rusia a intervenit în războiul din Transnistria pentru... a stopa „vărsarea de sânge”! Ca să înțelegeți ce enormitate a produs vă propun o echivalență (mă scuzați pentru analogie, dar se pare că doar din astea funcționează pe la noi): să presupunem că avem un maniac care prinde o fată și o sechestrează. O bate, o violează, își bate joc de ea, îi trece cu un pumnal pe la beregată, dar nu o omoară. Iar după asta zice că a „stopat o vărsare de sânge”! Apropo, analogia respectivă se potriveşte şi la declaraţiile ministrului anterior despre „războiul civil”. Pe lângă asta, tupeul de a-l propune pe Chirtoacă (nu Dorin, ci Nicolae) în calitate de ambasodor în țara din care a fost expulsat în calitate de spion al GRU (!!!) e floare la ureche. („Nicolae Chirtoacă a fost angajat al GRU. El a făcut parte din cei 47 de spioni sovietici expulzaţi de la Ambasada URSS din Franţa în 1983. Nicolae Chirtoacă a fost una dintre persoanele-cheie care au negociat cu Rusia acordul de încetare a focului pe Nistru în 1992”, scria în 2009 „Jurnal de Chişinău”.) Acum înţelegeti mai bine cine sunt „contingentul” care ne conduce?... Apropo, pentru această „performanţă” îi vom acorda, anticipat, lui Ciocoi Cireşica de pe tort din această săptămână!

ÎN PAS CU ŢARA Grigore Cobzac, originar din Hânceşti, care şi-a anunţat candidatura la alegerile repetate pentru circumscripţia nr. 38, Hânceşti, a fost dat afară din PAS. Pentru că a îndrăznit să se prezinte în locul candidatului de la Chişinău. Logic si conform spiritului locurilor.

IDEI PENTRU IVAN CEBAN Pe Insula Paștelui este un muzeu, „Sebastian Englert”, care vorbește lumii despre o civilizație întreagă, Rapa Nui, care a dispărut misterios și tragic. Vă dați seama? O civilizație întreagă! ... Câte învățăminte am putea trage din această dispariție! La Kigali, în Rwanda, există un memorial dedicat genocidului din 1994. La cest memorial sunt adunate osemintele a 250.000 de persoane... Per total au fost exterminate aproximativ 800.000 de persoane, pe motive de apartenență la o etnie. N-ar fi rău o filială la Chișinău, nu? La Erevan există Memorialul Tsitsernakaberd dedicat genocidului armenilor din 1915-1916. Nimeni nu știe câți au pierit, cifrele variază de la 600.000 până la peste un milion... Ar fi bine să avem o filială și la Chișinău, pe undeva pe lângă Președinție! Şi la Phnom Penh, capitala Cambodgiei, există memorialul Tuol Sleng, pentru a comemora victimile Khmerilor roșii. 20% din populație, 1.500.000 de persoane exterminate... Tot n-ar strica o filială, pe undeva pe lângă complexul Eternitatea, de exemplu. Aș putea continua lista. Din păcate, omenirea cunoaște destule epizoade „glorioase”. Ce zici, tovarăș Ivan? De ce să te limitezi doar la filiala blocadei Leningradului? Dacă e să facem „Disney Land” din masacre, apoi să facem unul adevart, cu anvergură și exotism, nu unul de mântuială... Angajează-mă în calitate de director artistic: să vezi ce show facem! Drept că și la noi a dispărut 1/3 din populație în doar 10 ani, între 1940 și 1950... Dar asta pe cine să intereseze?... Cu certitudine nu pe ciocoii de azi.

6.000. ÎN FIECARE AN În fiecare an 6000 de cetățeni ai Republicii Moldova mor de cancer. Săptămâna trecută a fost Ziua internațională a luptei împotriva cancerului. O asemenea diagnoză în RM este echivalentă cu o sentință. Nu-s bani, nu-s mijloace, nu-s oameni...

4 MLN PENTRU ETERNITATE Fiindcă banii sunt cheltuiți pe aiureli. Căci dacă credeți că toate aiurelile astea ale socialiștilor nu au alt cost decât priponirea noastră într-o lume arhaică ori izolarea de orice formă de speranță de a mișca carul din loc, greșiți amarnic. Mai și plătim din buget pentru prostia lor (și a noastră, la o adică). Iată doar un exemplu: 4 mln de lei vor fi cheltuiți pentru „reparaţia” memorialului „Eternitatea”. Nu există în toată ţara monument „reparat” mai des! Echivalentul a 800 de salarii a câte 5000 de lei fiecare. Și ăsta e doar începutul. Fiindcă socialiștii lui Putin ne pregătesc festivități de amploare de 9 mai, nu foaie verde! Să vedeți voi atunci cheltuieli! Din banii noștri, nu ai lui Dodon! Iar de 9 mai, după cum vă mai ziceam, tinerii noștri vor defila în fața lui Putin, onorându-i orgoliul, umilindu-se și umilindu-ne...

NU-S OAMENI, NU-S BANI Şi oamenii pleacă. Şi tot vor pleca. Iar bani în ţară trimit tot mai puţini. Fiindcă nu mai au cui trimite. Seacă încet cu încet robinetul magic.

2 MLN PENTRU BENDER „Măsuri de Promovare a Încrederii” așa au numit acei de la UE chestia asta. Mă rog, bani cheltuiți pentru conservarea cetății. Patrimoniu. Au găsit și niște artefacte. Pe care le-au și predat administrației cetății. Eu le-aș recomanda să urmărească atent piața neagră. Sau e-bay. Zic oamenii știutori că se vinde bine patrimoniul.

Partager cet article
7 février 2020 5 07 /02 /février /2020 17:11
Aşteptându-l pe Oscar

După acest week-end vom cunoaște care film, care realizatori și actori vor fi recompensați cu una din cele mai importante distincții cinematografice mondiale, Oscar. Că ne place, ori nu, nu mai contează. E la fel ca și cu premiul Nobel în literatură. Putem oricât de mult contesta, dar Nobel pentru moment încă e Nobel. 

Anul acesta am făcut ce nu am făcut niciodată până acum: de îndată ce au fost anunțate nominalizările, am făcut un check-up și am căutat să văd toate filmele din competiția pentru cel mai bun film al anului. Mi-am dat seama că nu aveam decât trei la activ... 

În cele ce urmează va prezint un clasament strict individual. Pentru ca luni să pot zice că ăia de la Oscar nu înțeleg nimic în cinema, la fel precum cei de la Nobel în literatură, de altfel!

JoJo Rabbit de Taika Waititi. E incontestabil filmul anului şi de departe! Dar despre JoJo Rabbit am scris deja şi nu mӑ voi repeta aici.

Parasite de Bong Joon Ho. Un film care m-a surprins și care a luat deja o recompensă prestigioasă anul acesta, Palme d’or la Cannes. Filmul începe ca un film din cele care atacă o problemă socială despre inegalități, despre șomeri și bogați. Recunosc că aici mai nu m-a pierdut în drum, căci pentru prima dată când am început să-l privesc (înainte de a fi nominalizat și de a-l băga în acest challenge quasi-sportiv) l-am abandonat după primul sfert de oră. Numai că pe măsură ce avansează filmul devine din ce în ce mai cinematografic, mai alegoric și mai metaforic. Acțiunea accelerează și iese totalmente din zona realității, reușind concomitent să focalizeze measajul cheie (cel puțin așa l-am perceput eu): o lume în care cei mici luptă pentru dreptul de a-i servi pe cei mari.

Joker de Todd Phillips. Din fericire, filmul este mult mai mult decât un film scris pentru titlul de cel mai bun actor pentru Joaquin Phoenix și cred că anume asta se va întâmpla. Dacă ar fi să-i găsim o frază - fir epic, am putea zice ceva de genul: „un film despre cum se fabrică un personaj negativ”. Este, deci, un film psihologic, în primul rând. Dar farmecul acestui film e în multitudinea de trame paralele și detalii, departe de orice mediu super-eroic (filmul de altfel nu are absolut nimic din acest univers, în afară de numele personajului și orașului), care-l fac un film de-a dreptul bun, candidat serios pentru Oscar!

Marriage Story de Noah Baumbach. Încă un film din categoria celor psihologice, dar care investighează relația unui cuplu, nu evoluția individuală. Dar, din nou, ca și în Joker, avem dovada că fără piper și sare adăugat „conflictul principal” rămâne searbăd. Marriage Story devine cu adevărat palpitant și extrem de acid atunci când cuplul, pe cale să divorțeze, face apel la avocați. Și nu putem trece cu vederea prestația actorilor: Adam Driver și Scarlett Johansson – magistrali! Pentru mine, Scarlett Johansson este fără îndoială demnă de Oscar anul acesta pentru titlul individual! Să reamintim că ea joacă și în Jojo!

Once Upon a Time... in Hollywood de Quentin Tarantino. Straniu film. Se privește bine, e făcut meseriaș, dar nu ai ce să spui despre el. Cea mai memorabilă scenă mi-a părut vizita personajului lui Brad Pitt în bârlogul grupului de hippie. Cam puțin. Dar nici nu rămâi cu regrete după ce-l privești.

1917 de Sam Mendes. Cel mai migălos film (dar și cel mai linear și politically correct) din competiție la nivel de realizare și un exemplar film despre război. Atenția pentru detaliu și prezentarea ororilor războiului, anume prin acumularea lor, mi-a adus aminte de „Underground” al lui Emir Kusturica. Un ideal film pentru Oscar. Un detaliu marcant: cântecul ostașului din scena de dinainte de atac. Cel mai bun din competiție! Altfel, ar merita şi un premiu pentru lucrul cameramanului.

Le Mans 66 de James Mangold. Un film pe care l-am privit cu o plӑcere copilӑreascӑ, la fel precum am privit „Cars” pe timpuri. Matt Damon şi Christian Bale – foarte buni. Atât. Bunӑ publicitate pentru Ford. Aşteptӑm o replicӑ de la Ferrari!

The Irishman de Martin Scorsese. O plӑcere sӑ-i vezi pe Robert De Niro şi Al Pacino jucând în filme! Poate nu chiar trei ore continuu. Zâmbeşti atunci când De Niro încearcӑ sӑ-l joace pe un tinerel, chiar dacӑ nu înţelegi ce vârstӑ o fi având „tânӑrul”... Bӑnuiesc cӑ şi lui Scorsese îi plac. Un film pentru albumul de familie al lui Scorseze, nu pentru Oscar

Little Women de Greta Gerwig. Un film fӑcut special pentru premiul celor mai bune costume. Imbatabil la aceastӑ categorie!

 

Și în calitate de bonus: Wayfaring Stranger din 1917!

Partager cet article
5 février 2020 3 05 /02 /février /2020 20:00
Consilierul. (II)

Consilierul (I)

În ultimii treizeci de ani și mai câțiva Irina Curechi (revenise la numele de fată plenipotenţial) a ajuns o ilustră politiciană, apărătoare a valorilor democratice, unionistă, pro-europeană și pro-occidentală. Devenise o veritabilă „pro” din toate punctele de vedere. Apucase și câteva legislaturi în Parlament, o scurtă perioadă fusese și Ministru, dar acum era în „opoziţie” și milita în continuare pentru consolidarea forțelor democratice și o pentru o nouă mentalitate.

Iar Mihail Zahovailov (periodic, în funcție de circumstanțe, devenea chiar și Mihai) s-a dat în business. Flerul (și nevasta, adevărat, care trebuia să rămână cu reputație intactă) nu i-a permis să se facă proprietar de afaceri sau acționar majoritar, dar în acest an, 2018, Mihail era, cum n-ai da, Director Executiv la o firmă de construcții cu reputație bună din Republica Moldova. De facto, el era Nr. 1 și decidea de absolut tot în companie și tot el încasa majoritatea beneficiilor din activitatea firmei, chiar dacă ele erau bine camuflate, de fisc în primul rând, dar și de orice altă formă de curiozitate indiscretă. Proprietarul oficial nu era altul decât fostul său politruk, om bătrân și demult retras din viața activă...

La o adică, nici Mihail Prohorovici nu mai era chiar așa de tânăr. Dar nici la ai săi 70 de ani nu renunța la activitate. Ce altceva ar putea face? Businessul îi era bine rodat, avea intrările sale peste tot, iar dacă avea nevoie să i se deschidă o nouă ușă, doamna Irina Curechi intervenea promt și se rezolva totul. Iar ce nu putea face soția o făcea feciorul, actualmente reprezentantul oficial al Moldovei la un înalt for european. Fiica, mezina, se căsătorise de recent cu un gradat american pe care l-a întâlnit la Bruxelles și locuia acum la Washington. Până la urmă viața a fost foarte și foarte blândă cu Mișka Zahovailov din stroïbat!

S-ar fi putut opri din activitate, dar elementar nu știa ce ar putea face altceva și nici nu era în firea lui Zahovailov să intervină prea voluntar în propriul destin. Nu se considera cel mai tare om de afaceri pe piață, dar afacerea îi era regulată și sigură. Ar fi putut „să crească”, dar nici aici nu simțea necesitatea. Cu atât mai mult că prefera să facă sau să controleze toate procesele singur, nu-i plăcea să delege cuiva chestii pe care le considera importante, iar o extindere a businessului ar fi dus neapărat la asta. În fond, Ivan Prohorovici a rămas același Mişka, cu capacități limitate intelectuale, incapabil să conceapă lucruri mari și complexe, dar cu un simț al contactului extraordinar și un fel de viclenie mojicească înnăscută, simțind instinctiv orice pericol și renunțând imediat, de îndată ce apărea cel mai mic risc, retrăgându-se în vizuina sa la cea mai mică alertă, aidoma unui țistar.

Prin oraș circula cu un șofer și cu un bodyguard, ei doi – în față, el – ocupând toată bancheta din spate a unui Land Rover nu chiar de ultimul model, permanent căutând ceva printre hârtiile ce-l înconjurau ori jonglând cu cele câteva telefoane mobile pentru a pasa sau răspunde la apeluri... Astăzi avea o întrevedere la Primărie, unde trebuia să depună un dosar pentru o autorizație de construcție a unui bloc de apartamente. În principiu, nu se întrevedea nicio problemă de ordin legal, căci Mihail Prohorovici nu comitea niciodată ilegalități (a se înțelege din alea mari de tot, iar dacă îl încurca vre-o normă ceva, se îngrijea, cu concursul Irinei Curechi, s-o modifice din timp ca să nu bată la ochi) și nu de asta îi era lui grijă. Mihail Prohorovici a înțeles demult că nu trebuia să alerge isteric cu bani grei și să vâneze iscăliturile celor mari. Totul trebuie să se întâmple de la sine și chiar așa și se întâmpla. În orice mașinărie birocratică, iar municipalitatea era probabil cea mai desăvârșită mașinărie de acest fel, contau cu adevărat piulițele și rotițele dințate care-i făceau dosarul să avanseze fără piedici de la o masă spre alta, și conform ritmului deloc draconic stabilit de Zahovailov, nu în funcție de mofturile funcționarilor sau a rândului dosarelor. Dar pentru asta mecanismele trebuiau unse regulat.

Sistemul lui Zahovailov funcționa ca ceasul elvețian pe care i l-a oferit feciorul de jubileu: el nu umbla niciodată cu bani pe la funcționari înalți, deci era curat ca lacrima din acest punct de vedere, și nu bătea niciodată pragul ștabilor prea importanți. Punctul său forte era cunoașterea perfectă a procedurilor și a oamenilor mici, care-i lucrau hârtiile. Dosarele sale niciodată nu erau reținute, și se regăseau, ca prin minune, întotdeauna primele la examinare. Aceste servicii necesitau răsplătite, cum altfel?, dar una e un otkat masiv de 10%, sau chiar și mai mare (care nici nu era sigur să fie acceptat, miturile urbane exagerau mult așa numită „corupție” a funcționarilor), și alta e un apartament la preț redus sau chiar dat direct pentru câteva dosare la rând... Erau desigur și puncte nevralgice mai sensibile: de exemplu, pentru ca dosarul să ajungă discutat în consiliul municipal și votat printre primele, fără risc de a fi lăsat pentru ședința următoare, secretarul (el alcătuia proiectul de „ordine de zi”) avea un tarif fix: un apartament. C-o fi blocul din 10 sau din 100 deapartamente. De aia și nu lucra Zahovailov cu chițibușuri mici. În sistemul pe care l-a pus pe roate „recompensele” erau considerate costuri fixe, nu variabile, ca la otkaturi. Cu cât mai mare proiectul, cu atât erau mai mici „costurile de suport”, așa le numea Mihail Prohorovici, raportate la volumul afacerilor.

Nu exista sistem mai perfect și mai sigur ca acel al lui Zahovailov! 0 cash, 0 persoane de rang înalt implicate care ar bate la ochi, 0 conecţiuni directe cu proiecte în desfășurare și o mulțime de oameni recunoscători unii altora! Evident că businessmanii concurenți încercau să-l copie, dar nu prea reușeau. În primul rând modelul lui Mihail Prohorovici se baza pe calitatea relațiilor personale. În al doilea, Zahovailov nu era hapsân și nu punea niciodată presiune pe sistem. Dacă și se putea spune despre cineva din acest business sălbatic al construcțiilor „Om să fii”, atunci acesta era Mihail Prohorovici. Între două posibiliatati echivalente de a „oferi servicii” businessului un funcționar întotdeauna îl prefera pe Zahovailov. Și astfel decurgeau lucrurile.

 

Consilierul (III)

Partager cet article
3 février 2020 1 03 /02 /février /2020 17:13
Imagine: pictura murala de Bansky, Douvres, 7 ianuarie 2019

Imagine: pictura murala de Bansky, Douvres, 7 ianuarie 2019

dragӑ Winston, am auzit cum ai trântit

uşa atunci când ai ieşit

afarӑ. a sӑrit tencuiala şi se lasӑ

praful peste noi,

astmatici. e greu sӑ fii

vecin cu case mari,

dragӑ Winston. nu cӑ m-aş plânge şi vreau sӑ te

asigur cӑ nu vei gӑsi în altӑ parte mai mult

respect pentru excentricitӑţile

vieţii tale private decât în aceste rânduri, dar

praful… bucӑţile de

tencuialӑ cӑzute din

turnul tӑu multisecular ne-au mai

strivit vo doi, dar cu

morţii noi suntem deprinşi deja: nu existӑ

înmormântӑri mai

frumoase ca la noi, Winston. am cizelat

arta trecerii în nefiinţӑ pânӑ la

carnavalesc! numai cӑ ӑştia

vii, câţi au mai

rӑmas, nu mai reuşesc sӑ şteargӑ

colbul care se aşterne peste

noi de fiecare datӑ când,

hârjonindu-vӑ, vӑ bateţi cu

pernele. ne sufocӑm, dragӑ Winston, şi dacӑ nu-ţi

cer prea mult, sӑ ne trimiţi compoziţia chimicӑ a

pulberii pe care-o inhalӑm: oare ce-o fi?

humӑ, microplastic, dust sau cenuşӑ

vulcanicӑ? sper sӑ nu-şi mai facӑ de cap

Eyjafjallajökull, cӑci tot noi ramânem

ţintuiţi la sol. trimiti-ne, dragӑ Winston, şi un

aspirator, cӑci nu mai dovedim cu cârpele...

umblӑm, dragӑ Winston, cu nişte

feţe care seamӑnӑ cu tabla de la

şcoalӑ, pe care elevul de servici a înşirat

creta cu zoaie în loc s-o şteargӑ…

Partager cet article
3 février 2020 1 03 /02 /février /2020 12:15
Photo: Cristi Niculescu (https://cristiniculescu.com/2018/03/25/gratii-la-fereastra/)

Photo: Cristi Niculescu (https://cristiniculescu.com/2018/03/25/gratii-la-fereastra/)

Sâmbătă, 25 ianuarie, în Republica Moldova a avut loc un eveniment de amploare la care au participat numeroși foști nomenclaturiști ai RSSM și ai RM (aceiași! din păcate, nu putem, nici barem astăzi, face distincție). Nu, nu mă refer aici la ceremonii sau comemorări ale Holocaustului, care au loc în jurul zilei oficiale de pe 27 ianuarie… Pe 25 ianuarie la Chișinău a fost o mare sărbătoare: 95 de ani de la crearea Comsomolului în Republica Moldova! Aș fi trecut cu vederea această blasfemie, dacă nu aș fi văzut cine a participat la eveniment. Mă rog, indivizi de alde Sapovalov, sau Lucinschi cu Voronin, e firesc să-i găsim printre participanți, dar... mesaje nostalgice relativ entuziaste au venit și de la alți „invitaţi de onoare” precum Braghiş sau Muravschi! Uite-așa o elită am avut și mai avem noi de-a lungul anilor... Mai aveți întrebări referitor la prezent?...

Că să înțelegeți în ce schizofrenie trăim: asta cum ar fi să fie sărbătorită o aniversare a Hitlerjugend undeva pe la Tel-Aviv. Ori iată alt prilej de a compara atitudini și realități: în Germania niște indivizi au comercializat o bere cu o simbolică foarte apropiată de cea nazistă. E deschis dosar penal! La noi?.. Sărbătorim Comsomolul! Ei, dar ce-s 10 % din populație (estimări doar pentru victimile foametei din 46-47...)? O nimica toată.

MAREA MICA UNIRE Pe 24 ianuarie s-au împlinit 161 de ani de la ceea ce poate fi considerat actul prin care a apărut România pe harta lumii: alegerea lui Alexandru Ioan Cuza în calitate de domnitor în Muntenia și în Moldova concomitent! Basarabia era deja gubernie rusească pe atunci... O altă referință „la subiect”: în multe din sentințele pentru pedeapsă capitală sau deportare a basarabenilor bolșevicii marcau „cuzist” (abilă apelațiune, în cele mai bune tradiții bolșevice: vorbim de un domnitor, de aristocrație - burghezie, nu despre Unire), aparent o acuzație suficient de gravă pentru imperialiștii sovietici. Dar vedeți mai sus ce anume continuăm noi să sărbătorim sau să comemorăm...

CUZISTUL BĂSESCU Traian Băsescu a făcut o declaraţie plină de curaj şi viziune săptămâna trecută: „Unirea trebuie să rămână obiectivul nostru fundamental: reîntregirea ţării. Dacă privim la realităţile noi, după cel de-al Doilea Război Mondial trebuie să recunoaştem că singura ţară care nu a lichidat efectiv efectele Pactului Ribbentrop - Molotov suntem noi”. Orice nu s-ar spune, orice nu s-ar scrie despre el în România, dar Traian Băsescu rămâne ultimul mare om de stat al României! Și astfel va rămâne în istorie. La fel precum a rămas și A.I. Cuza, indiferent de câte s-au scris și povestit despre el la vremea lui (vom reaminti că a fost izgonit din țară). Nu sunt un fan Băsescu (nici pe aproape) și detest idolatrizarea politicienilor în general. Dar sunt nevoit să fac o constatare onestă.

RĂZBOIUL SIMBOLURILOR La capitolul simbolurilor, dodoniştii atacă masiv, semn că se tem de alte subiecte și că se simt în mare pericol. Înainte de a „trece în revistă” toate diversiunile din categoria „limbă - alfabet”, aș dori să adresez o întrebare celor de la ACUM și promotorilor „societăţii civile”: Vă place? Dar atunci când vă cățărați pe scenă alături de acești indivizi, când defilați cot la cot cu ei, vă plăcea?... Iată și realitatea de azi: Academia română a făcut săptămâna trecută o declarație oficială supărată referitor la „limba moldovenească” a lui Dodon. Dacă nu ar exista riscul să ofensez cumva moldovenii de cealaltă parte a Prutului, aș propune să acceptăm oficial sintagma „limba maldavneaskă”, dar s-o folosim exclusiv pentru toți acei care schimonosesc și stâlcesc limba română. Dăncilă, spre exemplu, vorbea o variantă a „limbii maldavneşti” foarte amuzantă. Sau un alt ilustru vorbitor al acestui idio(t)m: Daea... Dar nu o voi face, să nu se supere careva.

SUVOROV VS. GOGA Alt element al războiului „simbolurilor”: socialiștii cică vor să schimbe numele străzii O. Goga înapoi și s-o numească „Suvorov”. Inițiative din astea tot vor exista. Pariez! Cu ceva trebuie amuzată galeria, cu ceva trebuie asmuţată... Din păcate, nu avem de ales: trebuie să reacționăm. Așa-i când pui „batiste” peste chestii care trebuie să sune...

PUŞKIN VS. KOGÂLNICEANU Dodon, după o vizită la muzeul Pușkin, a cerut să se aloce mai mult de jumate de milion de lei pentru reparație. Îl doare pe om sufletul pentru patrimoniu, nu șagă! Dar îl doare nu știu cum selectiv, căci la apelurile directoarei Muzeului Național de Literatură „Mihail Kogălniceanu”, Maria Şleahtiţchi, nu a reacționat nicicum. Până la urmă și-a trimis ministrul de resort în vizită. Vom vedea câți bani vor fi alocați și care edificiu va fi reparat primul.

DODON MUNCEŞTE LA NEGRU Oficial, Dodon este Președinte al Republicii Moldova, dar adevărata lui funcție, adevărații bani îi vin din alt job: ambasadorul lui Putin! E o dovadă a moldovenităţii lui profunde! Adevărat fiu al neamului! Unde s-a văzut cetățean al RM fără venit la negru? Iată și săptămâna trecută, de la tribuna APCE, Dodon a promovat activ poziția Kremlinului atacând unioniştii și insistând asupra neutralității RM, uitând totodată să menționeze ocupația militară a Transnistriei. Jobu-i job, iar banii se merită. Nimic ieșit din comun.

ROSSPOTREBNADZOR INSPECTEAZĂ MOLDOVA O comisie de la Rosspotrebnadzor va veni să inspecteze întreprinderi din R. Moldova. Eu consider că este umilitor, în primul rând. Aș vrea să știu pe la ce întreprinderi rusești merg cu inspecția moldovenii. Și în al doilea: cine plătește? Certificări mai există în lumea largă, diverse și variate, dar de regulă compania care dorește un standard anume e și cea care plătește. Bănuiesc că în cazul nostru, tot noi plătim, din bani publici. Că să-l îmbogățim pe Dodon ulterior!

PG ÎL TRIMITE PE DODON LA ANI PG a zis că nu va ancheta despre veniturile lui Dodon, iar sesizarea lui Năstase a fost respinsă și trimisă la ANI (despre care se spune că este în proces de reorganizare, adică acolo nici nu are cine căuta!), care ar fi unica abilitată să caute bani iliciţi. Apropo, dar fiscul poate ori ba? Și încă o întrebare: pe când era la MAI, Năstase s-a făcut cunoscut prin intentări de dosare și rețineri care-i depășeau atribuția, căci teoretic el avea putere să ancheteze doar chestii care țin de poliție. Ce l-a încurcat atunci să investigheze veniturile lui Dodon?... Batista? Iar lui Morari, acel care a deschis dosar împotriva lui Dodon, i s-au înaintat învinuiri și i s-a prelungit mandatul de arest încă cu 20 de zile. Mai pe scurt, PG i-a zis lui Dodon: „La mulți ANI!”

SPECTATORUL VOICU Din câte înțeleg eu, Voicu, acel care a venit în locul lui Năstase, este un mare amator de filme despre mafioți. Pariez că ar vota pentru „The Irishman” dacă ar alege filmul anului pentru Oscar! Altfel, cum putem înțelege declarația lui: „Capii lumii interlope din Republica Moldova sunt documentați și se află sub supravegherea Ministerului de Interne”. Tovarăşe Ministru, misiunea matale e să-i prinzi şi să-i bagi la răcoare, nu să-i contempli! Ministerul nu ţi-e cinematograf!

RĂZVRĂTIRE LA HÂNCEŞTI Organizația teritorială a PAS-ului nu o va susține pe Olesia Stamati, persoana pe care o propunea Maia Sandu. Ei îl vor susține pe Grigore Cobzac, om de pe loc, care în asemenea circumstanțe va candida independent. Curioasă situație, dar care descrie perfect partidul respectiv. Dacă vă aduceți aminte, și la parlamentare ACUM și-a impus candidați din gașcă în circumscripții. E suficient să vedeți cine au fost candidații din așa-numita „diasporă”.

UE SE AMÂNĂ Cu hăt 9 ani în urmă publicam un text pe care-l întitulam „Fumisteria europeană”. 9 ani! În sfârșit a fost spus clar și răspicat: Partenariatul Estic nu înseamnă aderare le UE. Și au spus-o europenii. Dacă nu m-ați crezut pe mine cu 9 ani în urmă, poate îi veți crede pe francezi astăzi... Moldova are în continuare o ușă larg deschisă pentru a face parte din familia statelor europene, dar noi ne încăpățânăm, hoțește, să intrăm pe oberliht... Bine zicea Busuioc: neam de găinari... Iar ușa se cheamă simplu: UNIREA.

CE FACEM CU MOLDOVA? Săptămâna trecută vă ziceam că nimeni nu știe în Occident ce să facă cu și ce atitudine să aibă față de Republica Moldova, nemaivorbind de o viziune, strategie sau plan de acțiuni. O dovadă în acest sens este și declarația Ministrului de Externe al României, Bogdan Aurescu: „Avem nevoie de o coordonare mai bună și de unitate în Uniunea Europeană, în relația cu Republica Moldova.” Tradus din limbaj diplomatic asta înseamnă că nu există nicio coordonare nimic.

ROMÂNIA CREAZĂ LOCURI DE MUNCĂ  Această absență de strategie clară nu poate să nu irite România, care, în afară de banii alocați pentru toate sectoarele sociale din Republica Moldova, mai este și principalul partener de afaceri, fiind cea mai mare piață de desfacere pentru RM, mai este și unul din principalii investitori în economia RM. 8.000 de locuri de muncă au fost create la noi în țară de către oamenii de afaceri din România! (îmi aduc aminte de un fost premier de la noi care își fixa drept obiectiv să creeze 2000...). Mai am o curiozitate: din acești 8.000 câți sunt unioniști? Ori sunt și din acei care pun umărul la edificiul socialiștilor?

Cam atât a fost. Cireșica de pe tort din această săptămână o voi trimite Ministrului Educației și Culturii, Popovici. Se pare că devine gaffeurul de serviciu! Nu știu cât de deliberat este, dacă nu o face special pentru a servi drept paratrăsnet protejându-și șefii, dar a comis tocmai două mari și groase săptămâna trecută. Prima e că a încurcat fiţuicele și a început a îndruga verzi și uscate până când nu a fost atenționat de anturaj (aici se cuvine să ne aducem aminte de bancurile cu Brejnev). Iar a doua e o declarație absolut abracadabrantă la acuzația venită din partea artiștilor de la Teatrul de Operă și Balet care nu și-au ridicat salariul: „Artistul trebuie să fie flămând”! No, ce să zic? În acest caz nu ar trebui să-l supere nici declarații de genul „Un Ministru e bun de tras în ţeapă”, „Capul lui Moţoc trebuie să cadă” ș.a.m.d.

Partager cet article
30 janvier 2020 4 30 /01 /janvier /2020 17:26
Despre mișcarea anacronică, revanșardă, reacționară

Noțiunile și vocabularul folosit în discursul public și mediatic nu sunt nici arbitrare, nici inocente. „Limba care poetizează și gândește în locul meu”, concept formulat de Schiller, este unul din elementele cheie de propagandă și de manipulare, poate chiar unul central în ceea ce numim noi astăzi „rӑzboi hibrid”.

Nu știu dacă cunoașteți seturile vândute pentru copii pentru a crește cristale. Principiul e simplu: se ia o formă din carton care se îmbibă foarte ușor cu lichid. Apoi se crează o soluție concentrată cu săruri. Forma din carton se pune cu „picioarele” în soluție. Soluția se îmbibă în carton, apa se evaporă, iar sărurile se adună treptat în cristale acoperind tot cartonul. Exact la fel funcționează și discursul propagandistic manipulatoriu: pentru a crește cristale colorate și pufoase sunt necesare structuri, schelete discursive. Pe ele pot crește cristale verzi, roșii sau albastre, dar ele inevitabil repetă forma structurii inițiale. Vreți alte forme? Folosiți alte structuri!

Am explicat mai detaliat cum funcţioneazӑ acest mecanism în 2016 (iar astӑzi aveți dovada materialӑ cӑ s-a întâmplat exact precum spuneam, și aici nu e nici coincidențӑ, nici etalare de mare clarviziune din partea mea, ci doar o elementarӑ legitate asemӑnӑtoare cu „minunea” vaselor comunicante, de exemplu). Acum câteva sӑptӑmâni vӑ explicam cum s-a operat o lunecare discursivӑ de la clivajul „naţional” spre cel „geopolitic”.

Continuăm azi să demolăm edificiul discursiv al statorniciei noastre în tranziție și mizerie și vom ataca o altă construcție semantică: cine sunt „unioniştii”, „naţionaliştii”, „reacţionarii”, etc. etc. (șirul semantic poate continua, căci săruri au fost turnate din belșug aici)?

În unul din editorialele recente publicistul Nicolae Negru menționa două puncte importante folosite drept armă împotriva unioniştilor. Prima linie tematică folosește o structură discursivă deja bine implementată, acea a „statului capturat”, asociindu-i pe unioniști cu personajul mitic „Plahotniuc”. Nu vom dezvolta acest gând aici, căci bănuiesc că e prea simplu și banal pentru cititorii acestor rânduri.

Ne vom interesa de cealaltă, căci îmi pare mult mai subtilă, mai statornică și mai important de demolat, căci până și unioniştii cad în această capcană, fără să-și dea seama. E timpul să reabilitӑm falnicul nume de Unionist şi Naţionalist!

Aşa dar, zice Nicolae Negru, şi suntem întru totul de acord cu Dumnealui: „Se lucrează pentru a prezenta unionismul ca o mișcare anacronică, naționalistă, revanșardă, reacționară, în contextul integrării europene și al globalizării, și chiar trădătoare”!

Să explicăm de la început de unde vine această „viziune”. Pentru a înțelege respectiva construcție discursivă și semanticӑ, trebuie să coborâm în epoca numită „modernӑ” a istoriei mondiale și anume la „parada naţionalitӑţilor” sau ceea ce a rămas în istorie drept „crearea statelor naţionale”. Anume această perioadă este considerată drept sursă pentru apariția naționalismelor de toată speța. Numai că pe atunci această mișcare era considerată drept cea mai progresistă posibilă, care aducea dinamică și dezvoltare, care crea o lume nouă, care aducea modernitate! (de unde și denumirea întregii epoci istorice!).

Mai târziu teoriile stângiste și marxiste au explicat această apariție a statelor „naţionale” prin necesitatea „capitalului” de a uniformiza societățile pentru a putea să le „exploateze” mai bine, standardizând procesele educaționale și creând mase de muncitori pentru uzinele imperialiștilor. Există o doză de adevăr aici, mai ales dacă te gândești la state precum Franța, Germania sau Italia, unde acei de la Sud mai că nu-i înțelegeau pe acei de la Nord, unde existau graiuri și limbi diferite, care au fost înlocuite grație sistemului unic de educație cu o singură limbă națională „literarӑ” sau „normatӑ”. Sistemul feudal nu avea nevoie de asemenea „uniformizӑri”, căci țăranul plătea dijmă „castelului”, nu „statului centralizat”, iar uzine și lanțuri de valori complexe nu prea existau...

Acest salt absolut fantastic tehnologic al umanității a dus și la o democratizare din ce în ce mai largă a cunoașterii și a gândirii (dar aici am putea s-o spunem și invers: dezvoltarea gândirii și a științei a dus la dezvoltare tehnologică care a accelerat dezvoltarea gândirii, etc. etc.), inclusiv la apariția curentelor de stânga. Altfel spus, marxiștii au apărut grație naționalismului secolului 19!

Dar foarte repede marxiștii, dezvoltând ideea luptei de clasă și aspirând spre o lume utopică idealizată (un fel de rai pe pământ, revenind astfel la viziuni religioase, demne de Evul Mediu cu „lumea de apoi” și restul aiurelilor), au atacat structurile care permiteau un anumit status-quo: Statul! (După cum vedem, necesitatea de a ataca structurile pentru a „schimba lumea” a fost înțeleasă de marxiști de la bun început!)

Cei mai idealiști dintre ei au mers departe de tot, inventând limbi universale (ex: „esperanto”), identități universale, opunându-le celor naționale, apelând la fraternitate specifică, sau cel puțin de clasă, oecumenică. În lingvistică, de exemplu, a existat o școală întreagă (unul din cei mai de vază reprezentanți fiind Nikolaï Marr) care afirma că toate limbile au avut la origine aceeași „proto-limbӑ”, iar comunismul va duce la o nouă unificare. Mai mult decât atât, pe vastul deja spațiu al URSS-ului, acești lingviști au căutat disperat să elaboreze cel puțin un sistem universal de scriere având drept bază... alfabetul latin! (De altfel, grafia latină a funcționat în Transnsistria până prin 1937). Din păcate, toți acești idealiști serafimici au fost devorați de propria creatură: „dictatura proletariatului”...

Chiar dacă, până la urmă, statele ca structură au rezistat, marxiștii nereușind decât crearea unor state tiranice, „comunsite” sau „naziste”, ca exprimare a extremităților și devierilor de la echilibrul democrațiilor naționale de tip occidental, gândirea „de stânga” a rămas, iar odată cu ea și reprezentarea statelor naționale drept ceva anacronic și retrograd.

Cu toate acestea marxiștii au avut dreptate atunci când au anticipat mondializarea. Numai că ea nu se face prin unirea proletarilor din toată lumea, ci urmând același fir logic explicativ marxist: noi forme de producere, noi modele economice, noi lanțuri de valori complexe crează noi forme de organizare societalӑ. Aceste structuri, fie ele uniuni politice regionale, sau „corporaţii”, necesită noi forme de standardizare mondialӑ. Ele sunt în primul rând tehnologice, nu identitare. Chiar dacă limba face parte din acest proces, tehnologia și stăpânirea ei sunt primordiale. Niciodată în istorie oamenii nu au avut mai multe lucruri în comun decât astăzi! Un cetӑțean al Republicii Moldova utilizează astăzi aceleași aplicații pe smartfon ca și un locuitor al Radjastanului, iar faptul că nu au aceeași limbă ori aceeași cultură sau religie nu mai este o barieră impenetrabilă înde ei, anume datorită tehnologiilor.

În aceste condiții toate trăsăturile identitare și naționale devin mai degrabă niște spații și domenii de exprimare ale libertății și rebeliunii împotriva „asupririi” de către „mondialismul corporatist”.

Așa dar, drept concluzie intermediarӑ: avem o lume din ce în ce mai uniformizatӑ prin tehnologie, cu procese și lanțuri de valoare globalizate, din ce în ce mai liberă, orice nu s-ar spune. Naționalitatea este una din caracteristicile identitare, iar aceste spații devin în noua lume secundare. Însă redevin primordiale și vitale pentru acei care tind să-și găsească un spațiu de libertate individuală și spirituală (la fel precum universalismul era un spațiu de libertate în epoca constituirii „statelor naționale”).

Avem deci un prim argument în favoarea „naţionaliştilor”: dacă în „epoca modernӑ” naționalismul era doctrinӑ dominantă, iar universalismul întruchipa spațiul libertar, astăzi este exact invers: mondializarea este doctrina predominantă, iar naționalismul este o unul din spațiile libertății individuale. Ceea ce-i nou este faptul că, fiind o caracteristică secundară, naționalismul nu este concurent cu mondializarea, ea fiind propulsată de către tehnologie!

Iar acum, dacӑ am spus toate astea, vom încerca sӑ facem un portret al „omului contemporan”, omul secolului acesta tânar:

  • Este o persoanӑ care stӑpâneşte noile tehnologii şi are capacitatea de a le integra rapid.
  • Este persoanӑ mondializatӑ, care nu prea acceptӑ frontierele aşa cum le cunoaştem din „epoca modernӑ”.
  • Este o persoanӑ care cautӑ emancipare şi spaţiu al expresiei propriei libertӑţi în aceste caracteristici „secundare” identitare, valorificându-le şi trӑindu-le cu pasiune. Naţionalitatea este una din ele.

Pe bune, eu am impresia cӑ am descris aici un „unionist”, aşa cum sunt ei, cei mai mulţi!

Un singur lucru le lipseşte unora din „unionişti”: conştiintizarea cӑ aceste trӑsӑturi ale lui, individualizante şi trӑite cu pasiune, sunt totuşi secundare la o scarӑ mai largӑ. Și mai simplu spus: puţin mai multӑ toleranţӑ nu ar strica nimӑnui, dar este şi aceasta o caracteristicӑ a „omului contemporan” în general...

xxx

De cealaltӑ parte, pentru a descrie o mișcare anacronică, naționalistă, revanșardă, reacționară, în contextul integrării europene și al globalizării, și chiar trădătoare nu poate sӑ apară decât susținătorul „statului moldovenesc” care se baricadează după frontiere și apără o doctrină proprie secolului 19, atunci când se creau „statele naţionale” și când delimitarea frontierelor era la modă. Pânӑ şi eforturile de „universalitate” (faimoasa „societate civilӑ moldoveneascӑ”) sunt anacronice şi au la bazӑ visuri din altӑ epocӑ, demult depӑşite şi invalidate de cӑtre însӑşi istoria.

Iar trădătoare această doctrină este în raport cu trecutul acestui popor și cu un set de caracteristici identitare, astăzi spațiu individualizant de expresie a libertății.

 

Aşa dar, sӑ fie clar: modernitatea (nu este aici un derivat de la "epoca modernӑ" istoricӑ) în Republica Moldova e în câmpul unioniştilor, nu al stataliştilor!

Partager cet article
29 janvier 2020 3 29 /01 /janvier /2020 21:18
Consilierul

Mihail Prohorovici Zahovailov își cunoștea business-ul mai bine decât cunoaște Maestrul Botgros notele. Toată viața Mihail Prohorovici a lucrat „în domeniu”, cum îi plăcea lui să spună.

Și-a început cariera în Armata Sovietică. Fiind mobilizat în îndepărtatul 1967, funcționarii nu l-au putut repartiza în altă parte decât în „stroïbat”. E drept că ofițerul de la comisariatul militar nici nu prea s-a chinuit prea mult să caute scântei de inteligență sau vlăstari de capacități la Mişka, lipsindu-i și lui marfa respectivă, mai ales în momente de mahmureală ursuză care era starea lui obișnuită... Iar prostul de recrut nu a avut nici măcar priceperea să vină cu ceva de leac pentru sufletul suferind al „comisarului”... Dimpotrivă, Mişka o făcea dinadins pe prostul, căci a auzit că putea fi „komisuit” pe motiv de incapacitate mintală, dar... Șiretlicul nu a funcționat. Ori Mișa nu a făcut-o pe idiotul suficient de convingător, ori comisarul nici nu lua acest lucru în considerație. La o adică nici nu a avut vreodată Armata Sovietică nevoie de capacități mintale. Un număr minim de kg de carne care să fie purtat pe câteva oase până la cel mai apropiat tun erau mai mult decât suficiente, ceea ce tânărul recrut încă nu o bănuia. Astfel Mişka Zahovailov a ajuns în cel mai deconsiderat corp de armată, acolo unde erau trimiși toți acei cărora nu li se găsea nicio utilitate în alte părți, nici barem la infanterie.

Mişka a fost repartizat la o unitate militară în RSS Moldovenească, ceea ce s-a dovedit ulterior a fi norocul vieții lui! În primul rând, Zahovailov a devenit imediat un element remarcat și util în unitate din simplu motiv că... vorbea rusește. În „stroïbat” erau deseori trimiși reprezentanți ai popoarelor din republicile periferice, cum ar fi cele din Asia Mijlocie sau Caucaz, care, ajunși în armată, cu greu înțelegeau ce li se spune, dară-mi-te să mai și vorbească. Pentru ofițeri un element precum Zahovailov era de-a dreptul o perlă rară, prețuită și apreciată. În special pentru activistul de partid, care avea nevoie de soldați pentru activitățile sale curente, precum ora de înstrucție politică sau redactarea gazetei de perete cu falnicul nume „Стрoитель коммунизма”.

Foarte repede Zahovailov și-a făcut un locușor călduț pe lângă activist și își petrecea zilele, ba chiar și unele nopți, în „camera leninistă”. Activistul de partid ducea o viață intensă, cu chefuri pantagruelice de la care nu lipseau comsomolistele organizațiilor „înfrăţite” cu unitatea militară și „darurile muncii socialiste” adunate de la colhozurile din împrejurimi. O ordonanță de încredere precum Zahovailov îi era politrukului de o mare utilitate, căci acestuia îi putea încredința nu doar sarcini „cu răspundere” ideologice, dar până și propriul corp scăpat temporar de sub control din cauza diverselor fluide etilice. Și așa, având grijă să i se trezească „şeful” în locuri „cuvenite”, Mişka a profitat din plin toți acei doi ani de armată. Mai mult: când a venit timpul să se demobilizeze, l-a învăluit o mare tristețe. Să revină în colhozul său natal de după Ural? Nu-i surâdea deloc o astfel de perspectivă... Așa că a decis să mai rămână în armată.

Astfel a devenit „sverciok” și a mai întins-o încă doi ani ducând-o de la o beție la alta până când nu i-a bătut la ușă o delegație familială, cu ditamai „combat”-ul în frunte și comsomolista Irocika Curechilova, cu burta cât polobocica de după bustul lui Lenin din „camera leninistă” unde Mişka i-a explicat detaliat Irocikăi cu vreo șase luni în urmă tehnicile agitației comsomoliste progresiste. Din scurta, dar energica alocuțiune a maiorului Zahovailov a înțeles că cariera sa militară a luat sfârșit și că, chiar din acel moment, intra în rolul de tată de familie și că aceste două decizii sunt irevocabile, iar opinia lui Mișa nu era neapărat necesară, dar o aprobare pozitivă și entuziastă îi poate ușura viața și relațiile cu familia actuală, aici de față.

Începea o nouă etapă în viața lui Mihail Zahovailov. Un prim timp a trăit în casa socrilor dintr-un sat nu prea mare, dar viața la țară chiar nu era de el. Partea bună e că nu mai bea ca înainte, socrul tăindu-i cu asprime accesul la robinet și ținându-l din strâns. Partea rea e că mâna despotică cu care își conducea Petru Curechi gospodăria îl mâna pe ginere mereu la lucru și mai era și destul de grea pe de-asupra, ceea ce devenea insuportabil pentru Mişulică (precum l-a botezat nevastă-sa Irinuca, așa i se spunea aici, la țară), nedeprins cu munca fizică.

Situația nu putea să dureze și Zahovailov a fugit cu coada-ntre vine până la fostul său protector, activistul de partid de la unitatea militară cu care golise beciuri întregi nu foarte demult. Nimic nu-i mai trainic decât solidaritatea de partid și cea a partenerilor de pahar. Cum în cazul de față ambele s-au suprapus, politrukul și-a activat rețeaua de pile și relații și Mişulică a fost angajat în calitate de prorab la o întreprindere raională de construcții, totodată fiindu-i repartizată o secție întreagă cu două camere la căminul familial din centrul raional.

Mai departe totul a mers ca pe unt: școala de partid unde calitatea sa de proletar angajat în câmpul de muncă îl făcea să treacă mai ușor examenele, institutul în construcții (la fără frecvență) unde calitatea sa de activist și elev la școala de partid îl făcea să treacă fără dificultate peste sesiuni, apartament cu două camere în centrul raional la nici un an de la mutarea la cămin, apoi al doilea copil cu Irocika, care devenise deja Irina Petrovna la fel precum și el se învrednicise de Mihail Prohorovici, apoi transferul la centrala din capitala republicii și un alt apartament, chiar în centru, cu tocmai patru camere (la cele trei câte i se cuveneau după normele sovietice unei familii cu doi copii, Mihail a mai obținut una, care de regulă se dădea doar profesorilor și academicienilor. Mihail a invocat necesitatea de a avea birouri individuale pentru acei doi lucrători de vază de partid ai familiei, dar el renunța la o cameră din solidaritate comunistă și accepta mărinimos sa se înghesuie cu Irina Petrovna într-un singur birou suplimentar).

Toate decurgeau cât se poate de bine pentru Mihail Prohorovici Zahovailov, care către 1987-88 era deja director atunci când a ajuns Perestroïka și la periferiile Uniunii Sovietice. Nu mult după, de la Centru a venit și o recomandare insistentă pentru promovarea „cadrelor naţionale”. Recomandările de la Centru nu se puteau ignora, mai ales dacă erau și insistente, astfel Ivan Prohorovici a fost rugat să plece din funcția înaltă pe care o ocupa, dar nu tare departe: din director a devenit vice-director. Cum n-ai da, dar era căsătorit cu o moldoveancă get-beget, Irina, între timp redevenită înapoi Curechi. La rândul său, Irina Curechi devenise la acea vreme o figură importantă și foarte activă a mișcării de renaștere națională care se înfiripa pe atunci.

Apoi a venit Independenţa şi timpuri şi mai vesele. Haiduceşti chiar!

 

Consilierul (II)

Partager cet article
27 janvier 2020 1 27 /01 /janvier /2020 12:23
Săptămâna în care a plouat cu dezminţiri

Săptămâna care a trecut a fost marcată de câteva știri, care în realitate au fost dezmințiri ale altor știri, publicate anterior. Iar cel mai nostim este că aceste „răsturnari de situaţie” provin din aceleași surse. Eu zic că nimic nu ar trebui să ne mire. Aceste oscilații, azi e laie, mâine – bălaie, denotă clar că nimeni nu înțelege ce ar trebui să facă și ce atitudine să aibă referitor la acest buboi geopolitic care este statul „Republica Moldova”. Asta cum ai avea doi medici: unul zice că trebuie tăiat și tratat pe carne vie, iar altul insistă cu tratament soft medicamentos. În fine, ceea ce îi unește este faptul că ambii sunt de acord că au de furcă cu un buboi...

Și asemenea reacţii iritate, condimentate cu o doză ne „neînţelegere”, se văd din ce în ce mai des. Astfel, ambasadorul României se arată nedumerit de faptul că moldovenii nu înțeleg cine le sunt adevărații prieteni, votând indivizi de alde Dodon, în pofida numeroaselor proiecte finanțate de România... Desigur, reacția Dumnealui poate fi interpretată și drept una complet performativă, adresată direct moldovenilor, dar poate fi înțeleasă și drept o mărturisire a nivelului de incompetență a occidentalilor în general referitor la procesele din Republica Moldova și din regiune. Din păcate, modelele tradiționale învățate la „şcolile mari” aici nu funcționează. Demult sunt convins că în ceea ce ne privește e totalmente greșit până și „cadrul teoretic” care ni se aplică... Ceea ce se întâmplă în această zonă e din altă muzicuță... Ăștia ne tratează de gripă, pe când noi murim de cancer... Dar să revenim la evenimentele săptămânii și la acele „dezminţiri” pe care nu putem să le trecem cu vederea.

TRANSGAZ ZICE CĂ VA TRAGE GAZ După ce săptămâna mai trecută anunțau că nu va fi finalizat nici în 2020, Transgaz a venit cu o dezmințire și a promis că va finaliza totuși gazoductul anul acesta. Ce i-a făcut să se răzgândească? Reacțiile din presă? Declarația lui Iohannis? Altceva? Nu contează. Dar despre acest gazoduct nu ne rămâne decât o singură atitudine la dispoziție. Când va fi gata, atunci ne vom bucura. Mai mult decât atât: a construi o țeavă e una, a furniza gaz prin ea – e alta. Cu promisiuni am tot fost hrăniți. Nu mai funcționează. Și să fiu înțeles corect: ceea ce zic aici nu se referă la cineva anume, ci la toate părțile de care depinde realizarea acestui proiect în egală măsură!

BUCUREŞTI NU SEMNEAZĂ CU IVAN Bucureștii oficiali s-au grăbit să dezmintă informațiile publicate săptămâna trecută despre semnarea unui acord de colaborare cu primăria Chișinăului. Iar comentatorii s-au grăbit să-l acuze pe edilul Chișinăului de o tentativă de hold-up informațional și de a-și constitui capital politic pe spinarea românilor. Ce a fost cu adevărat, nu avem de unde ști. Nu-i exclus să fi fost prevăzută o „semnare” ceva, dar în ultimul moment să le fi dat „semnatarilor” cineva peste mână.

PLATON MAI STĂ PE LA NOI Săptămâna trecută au circulat zvonuri precum că Veaceslav Platon, probabil unicul „mare criminal” care mai stă la răcoare și nu a fost încă eliberat, ar putea fi extrădat Ucrainei. Cică o cerere în acest sens a fost făcută de către Ucraina și Rusia. Stoianoglo a dezmințit aceste zvonuri, iar faptul că a făcut-o într-o manieră oficială denotă că și cererea de extrădare a existat destul de oficial. Reiese că atât Ucraina cât și Rusia au făcut front comun?... Moldovenii au decis solomonic până la urmă: nici de extrădat nu l-au extrădat, dar i-au scurtat termenul de detenție cu mai bine de un an. Iese el degrabă, nu vă faceți griji!

RĂZBOIUL PLĂCUŢELOR Pentru a-l întâmpina mai bine pe austriacul Thomas Mayr-Harting, noul responsabil pe Transnistria din partea OSCE, Tiraspolul a pregătit bine terenul și a mai creat un conflict. Nu-i exclus să fie în directă coordonare cu acoliții actuali de la Chișinău. Mai pe scurt, dacă vă aduceți aminte, predecesorul Frattini a insistat pentru ca Moldova să-i acorde Transnistriei plăcuțe speciale, cu care aceștia ar putea circula peste tot în lumea mare, dar fără a fi maculate cu mizerabilele însemne ale statalității Republicii Moldova. Chișinăul a acceptat justificându-și cedarea prin faptul că aceste plăcuțe „dezinfectate” vor fi eliberate de Chișinău. În mod logic (așa presupun eu, cel puțin) acest acord înseamnă și faptul că vechile plăcuțe ar trebui să fie „scoase din circulaţie”. Ceea ce a și făcut Chișinăul, anunțând că mașinile cu plăcuțe vechi nu vor mai fi lăsate să iasă din Republica Moldova. E firesc, și în perfectă succesiune logică. Dar Tiraspolul a strigat a scandal și imediat a interzis tranzitul mașinilor cu numere moldovenești spre Ucraina! Această vădită obrăznicie i-a făcut, bănuiesc, pe toți să sară-n sus ca fripți și Tiraspolul, lucru deosebit de rar pentru a nu fi remarcat, a dat imediat înapoi și a... dezmințit interdicția pentru tranzitul mașinilor cu numere moldovenești! Povestea ar fi trebuit să ia sfârșit aici dacă nu intervenea... Dodon de la Moscova! Care a declarat și el tot atunci că retrage interdicția de a lăsa mașinile cu plăci vechi transnistrene să iasă din țară, chiar dacă nimic în afară de propria lașitate și supunere Kremlinului și Tiraspolului nu-l obliga s-o facă. Această mazurcă a mai avut câteva piruete: Chicu a declarat că nu-i bai, căci Ucraina oricum nu le va da voie mașinilor din Transnistria să intre la ei, doar că aceștia din urmă au... dezmințit! La final, tradițional, Tiraspolul s-a plâns noului comisar de la OSCE că Moldova crează probleme... OSCE tace... Welcome on board, herr Mayr-Harting!

Eu aș mai adăuga ceva drept concluzie personală (și acest gând a prins rădăcini grație declarației lui Chicu): în principiu, atât Ucraina, cât și România, în calitate de state participante la procesul de „negocieri” și părți direct interesate (aici o spunem fără mare convingere, din păcate) de procesele din această parte a Europei, ar putea rezolva acest „costropăţ” simplu și fără emoții inutile, interzicând categoric orice intrare pe propriul teritoriu a oricărui mijloc de transport cu plăcuțe alte decât cele ale statelor recunoscute de către ONU. Dar de unde nu-i, nu ai ce lua...

DE CE AU DISPĂRUT MAYA Nimeni nu știe cu exactitate de ce a dispărut o civilizație înfloritoare care a lăsat monumente absolut impresionante... Probabil nu au știut să se adapteze, probabil au fost mai multe launloc, un fanatism religios absolut (cu sacrificii inutile) și o incapacitate de a se adapta mediului și condițiilor schimbătoare, nu-i exclus anume din cauza rigidității religioase... În fine, e o poveste veche, dar ei au dispărut.

Nici Maia Sandu nu învață din greșeli. Calcă exact pe aceeași greblă ca și în 2016, ca și mai târziu... Există în „resursele umane” așa o noțiune ca plafonul optimal al capacităților. De exemplu: o persoană poate fi cel mai bun șef de echipă din lume, dar e suficient să-l promovezi și se dovedește absolut incapabil să exercite o funcție mai largă, devenind o adevărată calamitate. Cred că este exact ceea ce se întâmplă cu Maia Sandu. Eu cred că ea ar putea fi un extraordinar șef de direcție pe undeva prin v-un minister. Dar acesta este plafonul ei, altfel ar fi greu de explicat declarațiile ei suicidare și intransigente referitoare la eventuale coaliții sau alianțe... Probabil nici nu se cuvine să-i cerem mai mult, dar suntem nevoiți să recunoaștem că nici noi nu valorăm mai mult decât atât, din moment ce mașinăria asta mediatică și propagandistă a și început să ne-o prezinte drept inconturnabilul contra-candidat al lui Dodon, iar noi înghițim și acceptăm... Pe bune, oaia singură merge la strungă...

MORARI STĂ ÎNCHIS Fostul Procuror Anticorupţie va sta în arest preventiv şi mai departe. Rău supără dosarul cu finanţarea PSRM-ului...

A ZBURAT CEAIKA Mare stres în familia lui Dodon: a zburat din funcție tatăl partenerului lor de afaceri, Ceaika! Și a zburat depărtișor așa: a aterizat hăt în Caucaz. Se vede că Bastrykin, inamicul sau isotric, i-a venit cumva de hac. N-are treabă asta nici cu Dodon, nici cu Moldova, nu vă faceți iluzii. Și nici faptul că Kozak nu se regăsește în organigrama noului guvern de la Moscova nu ar trebui să ne bucure, dimpotrivă! Nu-i exclus să-l regăsim pe Kozak în acea mega supra-structură, peste preşedinte, guvern şi dumă luate împreună, care se întrevede în Rusia, alături de Putin...

NE-O FACEM ŞI SINGURI La o adică, noi nici nu prea am avea nevoie de „prieteni”. Ne-o facem cu mâinile noastre. La piața centrală din Chișinău se vinde pește din Cartea Roșie! Acest fapt nici măcar nu-l face mai scump... Iar la Cimişlia un individ a împușcat o căprioară. A fost prins, dar... Sunt doar două exemple. Cazurile sunt diferite. Bănuiesc că în cazul peștelui, pescarul nici nu știa ce a prins și ce vinde, ceea ce nu poți zice de căprioară. Dar rezultatul e același...

UE NE MĂREŞTE COTELE Iar UE ne mărește cotele la exportul de prune și struguri. Mai știi, poate-om înțelege? Dar poate că și nu...

Cam atât. Cireşica de pe tort o voi trimite individului care-i duce lui Dodon wall-ul pe Facebook. Ăla (sau aia) a avut nevoie de patru încercări pentru a ortografia corect „Israel”! Aşa-i când scrii în „limba de stat”...

Partager cet article

Despre PUNCT-ul din .FR

Poveşti, povestioare, gânduri, reflecţii, idei mai profunde şi mai superficiale, grave si ilariante... un punct de vedere şi doar atât. Doar un punct în imensitatea blogurilor. Doar un punct din atâtea altele dispersate în nebuloasa reală si virtuală. Doar un punct. Deşi... câte odată nu-ţi lipseşte decât un punct pentru a fi un i! 

"De sus, din vârful săptămânii,
să le rânjesc urlat, scârbos:
iubesc doar locul nu stăpânii,
precum fac câinii pentr-un os.

Şi iarăşi şapte gospodine
să dea cu bolovani în mine,
iar eu să urlu, urlu-ntruna
atât cât n-o apune luna."  Nichita Stănescu

Rechercher