Majoritatea din noi (hai, fără fandoseli, recunoaşteţi!) deseori ne identificăm imaginar cu eroi din filme, cărţi, personaje publice, ne tragem pielea lor pe cap şi luptăm, iubim, salvăm, rostim discursuri… Nu este doar mitomanie, ci o modalitate de a ne impăca cu destinul puţin glorios şi tern (şi slavă Domnului !), cu o condiţie umană a unui cetăţean de rînd fără aventuri şi elucubraţii existenţiale, respectuos faţă de ceilalţi şi faţă de legislaţia în vigoare. Avea dreptate Ostap Bender : „Codul penal” trebuie respectat* ! Şi eu aş mai zice că trebuie respectat şi „Codul procedural” (atunci cînd acesta nu este o aberaţie pură) cu acele prevederi birocratice prin care suntem nevoiţi să trecem în viaţă. Şi nu-s atît hîrţoagele cele care ne mănîncă din picioare, cît necesitatea de a ne conforma unor proceduri cotidiene, de a ne supune unei ierarhii oarecare, de a face parte dintr-o organizaţie, oricare ar fie ea...
Cunoscut lucru : „Un erou nu face cerere la primărie”**, iar dacă vom începe fiecare a ne materializa „eroismul latent” care zace în noi, departe nu vom ajunge. Filmele pe care ni le derulăm ne permit, precum lui Walter Mitty, să rămînem ceea ce suntem şi să ne mai temperăm hambîţul coexistînd relativ pacific.
Să nu fiu înţeles greşit: ceea ce am spus pînă aici nu are nimic în comun cu lipsa de poziţie civică, incapacitatea de a protesta sau rezista unor fărădelegi, ci ţine de capacitatea de a coabita armonios într-o societate relativ sănătoasă aspirînd mereu („O singură rugăciune am: Doamne, să nu mă laşi niciodată să fiu mulţumit cu mine însumi!”***) spre mai mult, dar fără a-l călca neapărat în picioare pe cel de-alături. Dar cuvîntul cheie (şi totodată „hîrtie de turnesol”) în fraza de mai sus rămîne „societate relativ sănătoasă”...
Mai există însă şi un alt soi de filme, deloc eroice acestea (şi nici barem erotice), care ne fac să ne (re)modelăm comportamentul şi să asimilăm experienţele altora. Exerciţiul este mult mai dificil şi mai dureros şi consistă în a găsi un răspuns (dar neapărat sincer, căci oricum nu este destinat publicităţii) la o întrebare spinoasă : „Dar eu, cum aş fi procedat eu într-o sutuaţie similară ?”
Cică una din formele de inteligenţă este capacitatea de a învăţa din greşelile altora şi nu din cele proprii (fără a mai menţiona că a călca de două ori pe aceeaşi greblă este chiar un semn al prostiei). Exerciţiul „cum aş fi procedat eu” cam tot pe aici stă, dar ne mai ajută să înţelegem cum şi de ce se întîmplă anumite lucruri...
Acum o să mă întrebaţi la ce bun atîta amar de text şi bătut de apă-n piuă? Vă spun, căci nu am nici apă şi nici piuă la îdemînă.
Cunoaşteţi cu toţii recentul „scandal” cu deputaţii care au cerut să li se „amelioreze condiţiile de trai”... Chiar aţi avut (şi mai aveţi) acces la o listă întreagă. Aţi mai auzit şi explicaţia din „gura de aur” a lui Hadîrcă („Pe mine m-a uimit această scurgere de informație și tendențiozitatea cum s-a reflectat. Sunt într-adevăr deputați, care ani de zile, stau prin cămine și au nevoie de o locuință ca să poată exista normal. De altfel sunt familii cu mulți copii. Sunt poate și din cei care au ambiții exagerate și aici cred că trebuie să fie temperați. E vorba de simțul măsurii fiecăruia în parte”) dar şi a celorlalţi doi califi, Lupu şi Filat... Aţi mai văzut şi poza cu un semnatar din acei cu "condiţii grele de trai" telefonînd de la un telefon de 5000 de Euros. ... Dar nu mă mai interesează: potlogăriile astea au devenit banalităţi...
Întrebarea esenţială este alta: „Dar eu, daca aş fi fost deputat, cum aş fi procedat?” Numai să fiţi oneşti şi sinceri „pînă la capăt”, vorba unui slogan...
Eşti sigur, dragă cititorule, că ai un răspuns clar, răspicat şi fără echivocuri posibile? Păstrează-l bine în memorie: s-ar putea să ai nevoie de el în viitor!
* "Золотой теленок", Ильф и Петров
** ”Ultimii eretici ai Imperiului”, Vasile Ernu
*** citat atribuit lui Lucian Blaga
