„Femeia se încumetă să-i spună, fără a cădea în păcatul de a lua sînul de la gura copilului, că uşa odăii din fund nici nu se deschide. Fiin’că de ce? Fiin’că-i buşită pe dinăuntru. O împing coarnele de dincolo.”
Nicolae Popa, Cubul de zahăr
Am deschis uşa casei din cărămidă roşie
Şi am dat de o pădure de coarne
Un hăţiş de colţi...
Coarne de cerbi boiereşti ascuţite ca briciul
Şi dese ca agrişul
Cerbi răi de parcă i-a apucat boncănitul...
Colţi ca secera
Din rîtul slinos
Din frontul păros de mistreţ, de vier negru
Cu ochi mici mînioşi...
Am luat o floare de toporaş
Rece ca dimineaţa şi fierbinte ca patima
I-am rupt siguranţa
Am aruncat-o-n grămadă
Ca pe-o grenadă
Şi am închis hotarul în urma mea...
Aştept deflagraţia primăverii.
Fiin’că de ce?
Fiin’că-i buşită pe dinăuntru...
