Overblog Suivre ce blog
Editer l'article Administration Créer mon blog
9 septembre 2014 2 09 /09 /septembre /2014 15:28

Fiecare faptă omenească e o ghicitoare cu nouă răspunsuri şi pentru cine vrea să pătrundă cu adevărat...,

Vladimir Beşleagă, Viaţa şi moartea nefericitului Filimon (Cartier, 2013, p.30)

 

Mult timp nu m-am încumetat să mă apuc de povestea asta… La drept vorbind, nici astăzi nu prea ştiu cum să mă apropii de ea... Am auzit-o pentru prima dată foarte demult, încă de pe când eram copil. Făcea parte din seria poveştilor şi legendelor rurale, din acelea care există în fiecare sat. Stranietăţi pe care lumea le povesteşte şi le transmite din generaţie în generaţie, un fel de pătăranii sau pilde şi, indiferent de „morala” asociată, căci întotdeauna există o „morală”, spusă sau subânţeleasă, se simte admiraţie pentru aceste persoane, de-a dreptul legendare, intrate în gura lumii, anume pentru curajul de a fi intrat în gura lumii...

Ziceam că nu ştiu cum să mă apuc de această poveste, căci scrisul nu iartă neglijenţa. Ce-i scris cu peniţa nu tai cu bărdiţa, iar într-un text contează totul: cuvintele alese, pauzele şi punctuaţia, registrul de limbă folosit, tonul, contează pâna şi ceea ce nu scrii, dar laşi să se între-citească... Până şi faptul cum introduci textul, adică exact ceea ce fac eu acum...

Naiba s-o ia de viaţă, căci atunci când îţi vine a plânge la un colţ de masă se găseşte un altul care râde la celălalt, şi nu ar fi bai dacă nu a-i fi chiar tu acela care pe parcursul unui text (acesta, spre exemplu) nu ai fi obligat să fii concomitent la ambele, ba chiar la toate cele patru colţuri odată... Rupt în patru deci voi fi, căci nu am cum altfel, şi am să vă scriu, aşa rupt, ce am a vă povesti despre Râmboaică...

Iată deci povestea ei:

Pare să fi fost de-a lui Râmbu, un nume pe care l-am mai auzit în satul Nicoreni. Era o femeie fără vârstă, cel puţin, nimeni nu mai ştia cu exactitate câţi ani să fi avut, cu atât mai puţin copiii satului, de la unul din care (acel copil este încărunţit şi împovărat de ani astăzi) am şi auzit această poveste. Râmboaica era un fel de sperietoare pentru copii, care o mai zădărau din când în când, mde, copii netrebnici, cum le stă bine copiilor să fie, mai ales când nu se găseşte vre-un adult în preajmă să-i strunească... Umbla prin sat vară şi iarnă într-un cojocel miţos şi cârpit de nenumarate ori, din care doar numele îi rămăsese, colătăindu-se de ici-colo, bombănind ceva întruna şi tot alungând himere cu cirja ei în dreapta şi în stinga... Mă rog, Râmboaica era din acei despre care lumea zice că nu-i cu toate acasă... Trăia din te miri ce, din ce-i mai lăsa lumea de pomană, dormea când la unul, când la altul, căci casă nu mai avea...

Nu ştiu nimic mai mult despre dânsa, nici măcar prenumele... Doar povestea dată. Mai bine zis două poveşti:

1. Dansul walkiriei: Aţi văzut cu toţii probabil (dacă nu faceţi parte din generaţia I-pad), omizi din acelea verzi, mari cât degetul, larve a unui fluture splendid şi enorm, Ochi de Păun (Saturnia pyri), fără indoială cel mai magestuos fluture de pe meleagurile noastre... Într-atât de magestuos încât nu apare decât noaptea, pe întuneric, ca şi tot ce este frumos prin părţile noastre, nu cumva să fie strivit de noi, iubitori şi admiratori de... frumos.

Saturnia_pyri.jpg

Povestea dată de la omizi începe, căci se povesteşte că Râmboaica, într-o zi, numai ea ştie cum şi de unde, a adunat o duzină întreagă de omizi din astea enorme... Cine ştie cîte dealuri şi câţi mărăcini a răscolit ea pentru a le culege? Apoi a găsit o revistă frumoasă şi colorată, raritate mare pe atunci! Din paginile ei a făcut un pachet în care a învelit omizile. Un pachet foarte îngrijit care nu putea să nu atragă atenţia. Şi iată cu acest pachet a ieşit Râmboaica la pândă. Aştepta să treacă brigadirul... Când i-a văzut bricika apropiindu-se, a aşezat pachetul în aşa fel încât să-l vadă bine năcealnicul. Iar ea s-a ascuns. În mod previzibil, brigadirul a oprit bricika în dreptul obiectului colorat. A coborât jos: pachetul arăta prea ademenitor... S-a uitat atent împrejur, dar n-a văzut-o pe Râmboiacă. N-a văzut decât câţiva copilandri care se jucau în colbul drumului, altfel spus, n-a văzut pe nimeni. L-a ridicat de la pământ. A început a-l desface... L-a desfăcut.

-          Iiiiiiiiiiiiii!!!,

a icnit de spaimă brigadirul lăsând să-i cadă pachetul ce colcăia de omizi la pământ, sărind caraghios într-o parte spre mai marea bucurie a copiilor, - mde, ziceam eu: nişte draci de copii -, alb ca varul de spaimă, îngâmfarea-i şi semeţia lui de năcealnic evaporându-se de parcă nici n-ar fi fost.

Privea năucit împrejur şi iată c-o vede pe Râmboaică ieşind din ascunzişul ei, dezlănţuită:

-          Ha, ha, ha! Ţi-am făcut-o! Ha-ha-ha! Ţi-am făcut-o!

Râdea în hohote, isteric, dănţuind şi mătăhăind din mâni şi din cârjă, într-un dans şamanic de parcă ar fi invocat toţi demonii pământului... Hohotele ei, răsunau şi se rostogoleau ca valurile peste satul cufundat în moleşala fiartă de vară.

-          Ha, ha, ha! Ţi-am făcut-o! Ha-ha-ha! Ţi-am făcut-o!

Părea că din gura ei se aud clocotind smoalele infernului, iar în horă cu Râmboaica se învârteau toţi strigoii, moroii şi vârcolacii gheenei...

Altădată brigadirul ar fi înjurat-o, poate chiar ar fi croit-o cu biciuşca, căci se mai întâmpla de-i mai scăpa mâna biciul pe spinarea ţaranilor, dar dezmăţul Râmboaicei începea a trezi curiozitatea sătenilor, deja se vedeau feţe curioase de după porţi şi garduri... Tipul a urcat în trăsura elegantă cu două roţi, şi-a descărcat mânia pe crupa calului, care, speriat, a rupt-o din loc încât mai n-a răsturnat vizitiul ruşinat... Râmboaica s-a făcut a-l urmări cu chiote şi hohote... Apoi, brusc, s-a stins şi ea. Tăcută, a strâns omizile de pe jos. Le-a împăturit grijuliu în hârtia de revistă şi s-a îndepărtat rapid, şontâcăind, precum îi era mersul...

Mde, o nebună...

Sinonime:

De când a revenit în sat, Râmboaica tot bătea pragul cârmuirii sovietului sătesc reclamând să i se facă dreptate şi să i se dea casa înapoi... Nimeni n-o lua în serios, o fugăreau care şi de pe unde putea, dar ea nu se ogoia... Şi iată că într-o zi se face adunare mare la pravlenie. Pe atunci era un tip pre nume Patron în selsovet. Şi iată că Patron stă în prezidiu şi adunarea merge înainte, se raportează despre succesele în domeniul construcţiei socialismului în ţară în general şi în colhozul Suvorov în particular, când de odatâ... Uşa se deschide vraişte şi cu o falcă în cer şi una în pământ intră Râmboaica, strigând de la intrare: „Tavaraşu Cartuş! Tovaraşu Cartuş! Da cu casa ceea a me’ cum faceţi!?” La care ăla răspunde supărat: „În primul rând, familia mea este Patron!”. N-a mai apucat să zică ce era în „al doilea rând”. Râmboaica i-o tăie scurt:

-          Ori cartuş, ori patron – tot o moarte de om!

după care se întoarce şi iese din sală, lăsîndu-i pe toţi muţi, ţintuiţi în scaunele lor, faţă în faţă cu cuvintele grele ce atârnau suspendate în aer...

XXXX

Ziceam că nu ştiu nimic mai mult despre Râmboaică... Am minţit. Mă veţi ierta, sper, căci am aflat şi eu acest lucru mult mai târziu. Râmboaica era din acei ridicaţi. A fost deportată împreună cu soţul şi trei copii. Toţi, bărbatul şi trei copii ai ei, au pierit în siberii. Ea a supravieţuit şi s-a întors. Nebună?

Partager cet article

Published by Vitalie Vovc - dans Poveşti de-acasă
commenter cet article

commentaires

Despre PUNCT-ul din .FR

Poveşti, povestioare, gânduri, reflecţii, idei mai profunde şi mai superficiale, grave si ilariante... un punct de vedere şi doar atât. Doar un punct în imensitatea blogurilor. Doar un punct din atâtea altele dispersate în nebuloasa reală si virtuală. Doar un punct. Deşi... câte odată nu-ţi lipseşte decât un punct pentru a fi un i! 

"De sus, din vârful săptămânii,
să le rânjesc urlat, scârbos:
iubesc doar locul nu stăpânii,
precum fac câinii pentr-un os.

Şi iarăşi şapte gospodine
să dea cu bolovani în mine,
iar eu să urlu, urlu-ntruna
atât cât n-o apune luna."  Nichita Stănescu

Rechercher