Moş Iacob era din acei oameni cu care nu era chip să stai la masă. De aşezat - te aşezai, de petrecut – petreceai, pînă la urmă te dureau şi fălcile, numai că nu prea apucai să morsoci ceva. Şi rari erau acei meseni care reuşeau să ajungă pînă-n seară fără a-şi păta cămaşa cea de zile mari. Eeeel! El era de vină – Moş Iacob! Aşa ţi le-nşira şi ţi le potrivea, încît nu te mai încăpeau băierele de-atîta rîs, nu că să mai înghiţi ceva! D-apoi ce se mai ţineau copiii din urma lui! E-he! de cîte ori au fost ei trimişi la şleah să strîngă bomboane din „camionul răsturnat” devale la pod! 

În acea zi de august Moş Iacob ieşi pe la o amiază din ogradă şi, cătinel - cătinel, s-a pornit spre grădina colhozului. La fel cum se ducea în fiecare zi. Căci era paznic. Toată viaţa a lucrat  la colhoz pe deal ca un catîr şi acum, cînd nu mai avea puteri, l-au pus paznic. Şi ar merita poate să stea la pensie acasă, dar parcă se putea? Cum să te pui cu colhozul? Nu-i vorbă, s-au trecut anii cînd te ridicau şi te trimiteau în siberii, dar cu nebunii nu te pui... Ținea el bine minte... Uite-aşa a ajuns Moş Iacob paznic. Dar las-că tot nu era rău: şi-a făcut o colibă care-i ţinea umbră de soare şi dos de ploaie, putea chiar să se-ntindă să mai aţipească pe paiele moi şi mereu proaspete, mai venea din cînd în cînd cîte-un băieţandru să-i mai ceară cîte-un tiutiun şi să-i asculte pătărăniile... De-ar mai avea şi vre-o 20 de ani mai puţin!

Abia ajuns la colibă, zărise un nor de colb văratic coborînd din celălalt deal şi un huruit de „Pobedă”. Nu putea fi decît Cumpătă. Numai el îmbla cu „Pobeda” pe dealuri ziua-n amiaza mare... Mai des, însă, îl vedeai cu bricica, căci aşa făcea mai puţină gălăgie şi nu se-auzea venind de departe. „Hai că-i bun, bine c-am ajuns ş-are să mă prindă aista de faţă”, i-a fulgerat lui Iacob prin minte. „Aista”, pe care satul l-a poreclit „Cumpătă” (unul Dumnezeu ştie de ce) era un fel de brigadir la colhoz, dar nu unul de rînd. Pe semne, avea el gradul lui pe undeva prin alte cărţi, căci se temea de el pînă şi prisidateliu... Cîinos om, negru pînă şi la ceriul gurii... Pe cîţi sărmani oameni nu i-a băgat la miliţie! De prindea pe careva pe deal cu ceva în torbă – gata: se pomenea ţăranul cu miliţianul la poartă. Îţi făcea opisi la gospodărie şi noroc dacă scăpai numai cu o confiscare.

Azi, însă, Cumpătă era cu altă treabă. Nu era cu pînditul, căci „Pobeda” nu-l putea feri de ochii şi urechile lumii. Poate cu proverca lucrătorilor... naiba să-l ştie. De asta şi era mulţumit Moş Iacob că a ajuns la timp la faţa locului.

Taman se gîndea cum să se pună el aşa ca să-l vadă Cumpătă mai bine din maşină, dar, în acelaşi timp, să se prefacă a avea de treabă pe lîngă colibă, poate nu s-a opri şi-a trece pe-alături...Dar nu, s-a oprit totuşi... Pînă l-a ajuns şi depăşit norul de praf, a dovedit să iasă şi chiar să deschidă şi portbagajul. Vrăjmaş de iute om... A plonjat în măruntaiele maşinii şi a ieşit de acolo cu cîte un tobultoc în fiecare mîină. Vrăjmaş de voinic om... Hodinit. A mers repede la colibă şi i-a lăsat acolo, după care a revenit, a deschis uşa salonului şi a mai scos doi saci. Le-a făcut şi lor loc în coliba lui Moş Iacob. Vrăjmaş de energic om... Gospodăros. Abia acum s-a făcut a-l vedea pe Iacob.

-          - Auzi, Moş Iacob? Vezi, cată de sacii iştia. Ai grijă. Eu am să trec mai în seară să-i iau. Mai am treabă pe ogor.

Trosc! Pliosc! Hrrrrr! şi dus a fost. Nici „bună ziua”, nici „badaprostie”. Moş Iacob a intrat în colibă. Sacii erau aruncaţi direct pe salteua lui improvizată din paie, adunată şi potrivită cu atîta drag. Erau cu ceapă. Şi l-a apucat pe Moş Iacob o ciudăăăă... pînă la lacrimi. Un ţîncan, un ticălos! Paiele, macar paiele să-i lase-n pace! Adică pe alţii îi băga la puşcărie pentru cîţiva ştiuleţi de păpuşoi, da el fură cu sacii!? Şi dacă să stai şi să te gîndeşti, ceapa asta poate e ceapă din ceapa lui, din aceea pe care i-au luat-o la colhoz la colectivizare! Şi cîtă sudoare a lăsat el pe dealurile astea, cît frig au mîncat încheieturile lui toamnele pe deal... De-a cui pomană?

Nu! De data asta chiar nu se poate! Las-că-i arăt eu! Las-că... Crezi că ieşti mai hîtru???

************

Cam pe la chindii, hop şi „Pobeda” de după deal. Cumpătă coboară din maşină grăbit, intră în colibă şi...

-          - Moş Iacob, da unde-s sacii?...

-      - Iaaca sacii, răspunde Moş Iacob a lehamite şi cam mirat, de parcă nici nu s-ar fi întîmplat nimic şi, în genere, el prima dată vedea saci în colibă.

-          - Apu... nu erau patru?

-          - Paaatru erau...

-          - Şi doi unde-s?

-          - Iaaca doi...

-          - Da ceilalţi doi?

-          - Iaaca doi, tovarăş brigadiri.

-          - Păi erau patru!

-          - Paatru erau...

-          - Şi doi unde-s!!!???

-          - Iaaaca doi...

Cumpătă sărise definitiv de pe fix... Îşi pierdea cumpătul.  Se făcuse roşu ca un rac fiert şi vinele i se-ngroşase şi-i pulsau ameninţător pe gît... Incongruitatea situaţiei îl depăşea. Nonşalanţa şi calmul flegmatic al lui Iacob îl lăsau perplex ş-apoi nici nu prea avea ce-i reproşa la o adică: doi saci furaţi din sacii furaţi?

-          - Moş Iacob, să nu-mi îmbli cu de-a estea! Unde-s doi saci!?

-          - Iaaca doi...

-          - Şi eu cîţi ţi-am lăsat!?

-          - Paatru...

-          - Şi-acum cîţi îs!?

-          - Dooi...

-          - Şi unde-s ceilalţi doi!???

-          - Iaaca doi...

Cumpătă a înţeles c-a rămas prost.

-         - Tu-ţi poama mătii de chiabur împuţit!!! Să ştii că te coc eu în altă parte! Las-că nu-mi scapi tu mie!!!

A zmuls cei doi saci de la pămînt, i-a trîntit pe bacheta din spate, a urcat bombănind la volan, şi „Pobeda” a rupt-o din loc, lăsîndu-l pe Moş Iacob zîmbind maliţios în faţa colibei.

-          - Du-te, du-te... Dute-ar... Ptfuuu... Nici urmă să nu-ţi rămînă...

************

A rămas, Moş Iacob, le-a rămas înca urma... Au trecut cu „Pobeda” peste minţile noastre şi au cam nivelat din curcumvulaţiuni... Dar las-că...

************

Povestea cu sacii e o anecdotă veche de familie pe care am auzit-o de la mama. Pe Moş Iacob Ştefăneţ, fratele lui Chirică Ştefăneţ, străbunelul meu, nu l-am cunoscut. Îl cunosc însă pe feciorul său, Toadere Ştefăneţ cu care nu-i chip să stai la masă. De aşezat - te aşezi, de petrecut - te petreci, pînă la urmă te dor şi fălcile, numai că nu prea apuci să morsoci ceva. Şi rari sînt acei meseni care reuşesc să ajungă pînă-n seară fără a-şi păta cămaşa cea de zile mari. Să-i dea Dumnezeu sănătate! Cu băiatul lui Toadere, Sergiu Ştefăneţ, am învăţat într-o clasă. La Bălţi. Ca să vezi, hazardul: eu şi cu moşu-meu – într-o clasă! Pe Andrei Ştefăneţ, celălalt fecior al lui Toadere şi nepot de-al lui Moş Iacob, îl cunoaşteţi poate şi Domniile Voastre. Dacă nu, vedeţi mai jos, şi ţineţi-vă bine fălcile!