Overblog Suivre ce blog
Editer l'article Administration Créer mon blog
18 avril 2014 5 18 /04 /avril /2014 13:01

Les années ne modifient pas notre essence, si tant est que nous en ayons une*...

Jorge Luis Borges,

Le Congrès (in Le livre de sable. (titlu original: El libro de arena))

 

În casa buneilor nu era televizor. Din aparate electrice ei aveau doar următoarele : un frigider, marca „Minsk”, bunica îi zicea “golodilnic”, un fierbător electric – “pidighilnicul”, un fier de călcat care nu a fost rebotezat şi… atît. Din cele care funcţionau.

radiola.jpgMai era o radiolă enormă pe un bufet din lemn, acoperit cu un placaj albastru deschis ce stătea imediat lingă uşa de la intrare, dar nu ţin minte s-o fi auzit vreodată, radiola, cît au fost buneii în viaţă. Eu ştiu că muuuultă vreme am fost ferm convins că radiola bunelului era stricată şi că stă pe bufet mai mult de frumuseţe. Căci era într-adevăr frumoasă. Se puteau asculta şi plăci de vinil la ea… În teorie. La întrebările noastre copilăreşti despre misterul funcţionării aparatului, mama tăcea şi schimba vorba, bunelul zicea că e stricat, iar bunica… Bunica nu se atingea de drăcovenii din astea din principiu.

Bunelul atîta mi-a spus : îl cumpărase, chipurile, pentru că avea ştiubeie şi la „radiu” se anunţa cînd aveau să fie stropite lanurile de răsărită… Dar asta era cîndva demult, acum nici ştiubeie nu avea, nici de radiou nu mai avea nevoie.

Astfel a fost rezolvată, pentru noi, copiii, chestiunea radiolei de pe bufetul albastru…

Pînă cînd într-o zi…

Au trecut cîţiva ani buni. Bunelul nu mai era, nici bunica… Eram cu tata la ţară în casa buneilor. Mergea nu-ş’ ce meci de fotbal. Tata – microbist, eu – la fel. De obicei ne duceam în mahala să privim meciurile pe la rude din care aveau televizor, dar era prea tîrziu (dacă nu mă-nşel, era un meci de la Campionatul Mondial din SUA din 1994) şi nu era frumos să deranjăm lumea în plină noapte… Şi atunci tata a pornit… radiola !

Să zic că am fost uluit înseamnă să nu zic nimic. Aveam 17 ani, crescusem în acea casă şi habar n-aveam că radiola funcţiona la perfecţie… Cum ? De ce ? Tata era vădit jenat... Aşa se întîmplase că nu s-a ivit nicio ocazie şi niciun motiv pentru ca în toţi aceşti ani (trecuseră tocmai 6 de la decesul bunelului) să fie necesar să pună el radiola în funcţie, iar eu nici nu puteam să-mi închipui aşa ceva…

„Radiola întotdeauna a funcţionat, mi-a zis tata, tătuca o punea des noaptea. El asculta Europa Liberă… Dar vouă nu putea să vă spună… Eraţi mici... Şi era periculos pentru toată lumea să se ştie…”

Păi da, desigur… O cogemite radiolă pentru nişte banale anunţuri despre stropitul lanurilor?! Acum îmi dădeam seama de absurditatea celor auzite în copilarie… Cum de s-a prins acea minciună?

Dar nici măcar acest lucru nu era marea dezvăluire, ci faptul că aflam ceva nou despre bunu, ceva, care pus laolaltă cu tot ce aflasem despre ei, despre viaţa lor, mă umplea de mîndrie... Aflam ceva care îl plasa pe omul pe care l-am cunoscut, de o blîndeţe şi o cuminţenie pe care nu ştiu dacă am mai întîlnit-o la alţii, de asupra la tot ce puteam să admir la el. Da, a fost un om care a ştiut să supravieţuiască, care a ştiut să treacă prin toate urgiile secolului trecut ramînînd om şi păstrînd cu sfinţenie ceea ce poate avea un om mai sfînt: dragostea pentru ai săi, soţia şi copiii, şi a fost nevoie de mare curaj şi sacrificii pentru asta (numai cele doua lagăre de concentrare, atît la nemţi cît şi la ruşi, cît fac...), dar nu a fost un resemnat! Asta aflam eu de la radiola care funcţiona: bunelul a fost şi a rămas un OM LIBER!

 

XXX

 

Acum exact un an, aşteptam un sunet de telefon la o oră convenită în prealabil... Mă gîndeam la tătuca Ştefan... Mi-l inchipuiam aşezat în faţa bufetului albastru alături de radiola enormă cu luminiţile ei fermecătoare, ademenitoare, ale pătrăţelelor cu capitalele lumii: Moscova, Bucureşti, Budapesta, Praga, Berlin, Paris... Parisul meu... Pe acea placă lumea era una, nemărginită dar atît de mică, pe acea placă Moscova licărea la fel ca Parisul... Îl vedeam concentrat, cu urechea aproape lipită de postul de radio, care lucra abia audibil, să nu se audă prea tare...

Cînd a sunat telefonul tremura totul în mine... La telefon era Valentina Ursu de la Radio Europa Liberă. Eu nu mai ştiu cum am citit textul pentru „Jurnalul săptămînal”... Şi ar trebui să-mi cer scuze în faţa auditorilor atît pentru prestaţia lamentabilă (emoţiile...) cît şi pentru faptul că nu mă adresam lor în acel moment. Eu am citit textul pentru Ştefan Ilaşciuc, bunelul meu.

Oare ce-ar fi crezut? Ar fi fost oare mîndru de nepotul său? N-am să ştiu niciodată... Cine ştie ce frecvenţe ajung pînă acolo, sus? Oare au şi ei o radiolă la care ne ascultă?...

 

*în Rom.: Anii nu ne modifică esenţa, dacă e să presupunem că ar exista una...

Origine Imagine

Partager cet article

Published by Vitalie Vovc - dans Poveşti de-acasă
commenter cet article

commentaires

Despre PUNCT-ul din .FR

Poveşti, povestioare, gânduri, reflecţii, idei mai profunde şi mai superficiale, grave si ilariante... un punct de vedere şi doar atât. Doar un punct în imensitatea blogurilor. Doar un punct din atâtea altele dispersate în nebuloasa reală si virtuală. Doar un punct. Deşi... câte odată nu-ţi lipseşte decât un punct pentru a fi un i! 

"De sus, din vârful săptămânii,
să le rânjesc urlat, scârbos:
iubesc doar locul nu stăpânii,
precum fac câinii pentr-un os.

Şi iarăşi şapte gospodine
să dea cu bolovani în mine,
iar eu să urlu, urlu-ntruna
atât cât n-o apune luna."  Nichita Stănescu

Rechercher