Overblog Suivre ce blog
Editer l'article Administration Créer mon blog
17 juillet 2012 2 17 /07 /juillet /2012 13:36

Sprijinită într-un toiag, o fiinţă care doar vag putea fi calificată de umană, stătea la răscrucea a două drumuri de ţară, în soarele pîrjolitor al lui cuptor. Această (di)formă bipedă ţinea în mîină o frînghie la extremitatea căreia se putea desluşi o altă vietate, nu mai puţin apocaliptică: flocoasă, neagră, cu coarne şi barbă, dar cu patru picioare. Această diferenţă a numărului de membre era, de fapt, unicul detaliu care mai permitea resituarea cuplului într-un cadru terestru, ansamblul decorului avînd alure de peizaj marţian - seceta transformase pajiştea într-un vast deşert de o nuanţă gri-ruginie.

Capra, căci fiinţa cu patru extremităţi era o capră, mătăhăia din cînd în cînd din cap, încercînd să scape de muşte şi aceste zvîcnituri erau unicile mişcări care perturbau imobilismul acestui decor sinistru.

2figure.JPGForma bipedă purta un cojoc miţos de o culoare murdară şi nedesluşită, o cuşmă de cîrlan roasă, încît nu-i mai desluşeai cîrlionţii originari, de sub care se vedeau nişte plete încîlcite care treceau într-un început de barbă de vreo două săptămîini şi nişte mustăţi îngălbenite de tutun pe o piele tăbăcită, neagră, cu riduri dese, creionate de praful încrustat în ele. Imposibil să spui ce vîrstă avea  - undeva între 40 şi 100 de ani... Avea o privire lividă, pierdută în spaţiu, figura îi era lipsită de cea mai mica emoţie. 

   Mă apropiam de această compoziţie umano-căprească şi, pe măsură ce avansam, eram cuprins de o nelinişte bizară, inexplicabilă, un soi de frică şi jenă launloc. Incongruitatea tabloului nu-mi dicta niciun scenariu de conduită. Etichetele rurale îmi păreau anacronice şi anaspaţiale. Inevitabil trebuia să trec prin faţa lui. Era prea tîrziu şi parcă nici nu aveam o cauză raţională de a nu-mi continua drumul...

-          Bună ziua la Niavoastre! Am zis odată ajuns în rînd cu el.

A dat abia perceptibil din cap, deşi am avut impresia că nu a mişcat nici un milimetru. Privirea îi rămînea fixată undeva în spatele meu de parcă nu ar fi întîlnit în persoana mea vreun obstacol demn de refocusare... Ar fi trebuit să-mi caut de-ale mele şi să-mi continui calea. Nu ştiu ce m-a făcut să-i adresez încă o întrebare... Faptul că mă ignora? La ce mi-ar servi să-mi impun prezenţa tocmai în faţa acestei arătări?

-          Mare secetă... Nu prea are ce paşte capra asta a matale...

A oftat adînc... Capra a dat din cap, de parcă ar fi încercat să intre şi ea în discuţie, confirmîndu-mi spusele.

-          Capra? Hmmm... Îi suflet ş-aista...

Abia acum, şi-a întors privirea spre mine, dar vorbele i-au precedat gestul, astfel încit am avut impresia că această reorientare a avut ceva asemănător cu mişcarea unei turele cu tunuri: o mişcare lentă, uniformă, şi iată-mă în linia tirului, în faţa a două obuze de calibru greu. Greu, foarte greu. Am simţit cum transpir şi această senzaţie a fost atît de intensă, încît am desluşit clar cum se scurge vlaga de-a lungul corpului.

Penibilă situaţie: nu puteam pleca acum, iar moşul tăcea şi mă scruta în continuare. Am început a mă căuta stîngaci şi disperat prin buzunare, am scos , în sfirşit, pachetul de Marlboro şi i-am întins o ţigară.

-          Nu... eu de-aéstea nu fumez...

Atît? Chiar nu vrea să mă ajute deloc... Ei, ce stă el aici? Ce vrea omul ăsta de la mine? Ce stă el în faţa mea, uite-aşa, de parcă i-aş fi dator cu ceva? Stai, de fapt, el stătea aici şi pînă a veni eu... Ce situaţie prosteasca. De ce m-am oprit?

Mi-am aprins o ţigară... Trebuia să leg cumva vorba, să continui cu un şir logic ceva... Parcă ziceam de secetă, de capră, de păscut... Ţigara a întrerupt continuitatea...

-          Matale eşti din sat, de-aici?

-          De-aici, de dincolo...

-          Lumea merge cu animalele pe sub pădure acum... Se mai găseşte cîte ceva de păscut... Ori la pîrău...

-          Da, merge. Lumea merge. Se tot duc... dacă mai au ce duce...

-          Da, nu prea au mai rămas animale prin sat.

-          Au plecat toţi... nu mai rămîn. Acum noi cu capra avem loc.

Am înghiţit în sec. Moşulică ăsta cu aluziile lui începea să mă irite. Că doar n-o să-mi pună în cîrcă pînă şi ăsta toate problemele naţionale? Încercai să deviez spre alte subiecte:

-          Matale aştepţi pe careva aici? Vezi, că autobuzul de la raion a trecut deja. Pîna mîine nu mai trece nimic.

-          Aştept... Eu demult aştept. Uite, ai venit tu...

-          Că doar nu mă aşteptai pe mine, nu?

-          Nu, nu te aşteptam... Dar ai venit. Ia dă-mi o ţigară din acelea de-ale tale.

-          Păi ziceai că din aéstea nu fumezi? spusei oarecum în bataie de joc, dar, desigur i-am întins un Marlboro, uşurat oarecum de această turnură situaţională.

Dacă s-a ajuns pînă aici, apoi se putea lega şi capăt de vorbă ceva mai lumească şi mai închegată. Moşul a luat ţigara, de pe undeva din interiorul sumanului a scos o cutie de chibrituri şi, printr-un gest de fumător înveterat care poate aprinde o ţigară pe orice vijelie, a aprins ţigara de la chibrit în căuşul palmelor. A tras un fum, apoi... a întins ţigara aprinsă caprei. Capra a luat ţigara cu buzele-i proeminente, a tras şi ea un fum, apoi, continuîng să rumege ceva, s-a aşezat pe cur, plimbînd, prin simpla miscare a buzelor, ţigara de la un colţ al... gurii(?) ... la altul şi scoţind clăbuci de fum cu plăcerea contemplativă a unui fumător privat de viciu de cîteva zile.

-          Chiar mă întrebam dacă ai să te gîndeşti şi la mine, boşorog bătrîn ce eşti.

-          Tu să taci, că sperii lumea.

Insolaţie! La sigur era un început de insolaţie! Trebuia s-o rup din loc imediat! Să caut umbră, să caut o fîntînă...

-          Să mă ierţi, om bun, dar capra asta a mea nu prea-i şcolită...

-          Hai, las-o-ncolo cu şcolile tale, adică nu tot tu mi-ai întins ţigara? Crezi că o capră ce fumează e mai puţin şocant pentru acest distins domn? Ia uite, că l-ai băgat în boale, nu mai ştie ce-i cu el.

Capra a scos un mecheit savuros şi şi-a dat... piciorul (?) peste picior într-un gest obscen cinematografic.

-          Ce te uiţi aşa holbat la mine? N-ai mai văzut o capră? Dumneata să-ti cauţi de-ale tale, lumeşti. Te asigur că, dacă cauţi atent, vei găsi lucruri şi mai trăsnite printre oameni. Hai, mă, de-aici, că nu mai trece ea nici astăzi.

-          Închide-ţi fleanca, dobitocule! Se răsti bătrînul la lighioaie. Mi-ai mîncat zilele... că de tine s-o fi ferit, d-aia şi nu vine.

Pe obrazul bătrînului crispat de durere am întrezărit o lacrimă... dar nu mai eram sigur de ce vedeam. Capra parca s-a dezlănţuit:

-          De mine?! Tu chiar crezi ce spui?! Bă, neghiobule, ea nu trece aşa, cînd vrei tu. Ea este o persoană extrem de ocupată şi solicitată. Ce să caute pe-aici, ai? Tu priveşte în jur! Ce vezi? De dimineaţă stăm aici şi necăjitul ăsta e primul om pe care-l întîlnim. Tu de legea cererei şi ofertei ai auzit? Nu i-au mai rămas clienţi pe-aici! Gata! Tu în sat ai fost? Cu cine să stea ea de vorbă acolo? Cu de-alde tine? Bă, tîmpitule: lumea cu scaun la cap demult a şters-o de pe-aici! Numai tu stai şi-aştepţi. Dacă nu eram eu capră, e-he-he! Cere mai bine de la Domnu’ ăsta vreo 10-20 de lei, că nu mai ai băutură acasă şi urneşte-te odată, că se-nchide magazinul!

M-am auzit rostind:

-          Mă iertaţi, dar nu am bani cu mine...

Forma bipedă, s-a întors brusc, şi a pornit în direcţia diametral opusă satului, direct prin cîmpia vlăguită. Capra a sărit în patru...labe(?), a scuipat chiştocul în colbul drumului şi a pornit alături de el, bombănind ceva în continuu... Cuplul se îndepărta rapid, ridicînd şi lăsînd în urmă la fiecare din paşi cîte un mic nor de praf. 

Soarele era sus, se topise şi curgea peste pămînt.

Partager cet article

Published by Vitalie Vovc - dans Poveşti de-acasă
commenter cet article

commentaires

Despre PUNCT-ul din .FR

Poveşti, povestioare, gânduri, reflecţii, idei mai profunde şi mai superficiale, grave si ilariante... un punct de vedere şi doar atât. Doar un punct în imensitatea blogurilor. Doar un punct din atâtea altele dispersate în nebuloasa reală si virtuală. Doar un punct. Deşi... câte odată nu-ţi lipseşte decât un punct pentru a fi un i! 

"De sus, din vârful săptămânii,
să le rânjesc urlat, scârbos:
iubesc doar locul nu stăpânii,
precum fac câinii pentr-un os.

Şi iarăşi şapte gospodine
să dea cu bolovani în mine,
iar eu să urlu, urlu-ntruna
atât cât n-o apune luna."  Nichita Stănescu

Rechercher