Overblog Suivre ce blog
Editer l'article Administration Créer mon blog
24 janvier 2014 5 24 /01 /janvier /2014 07:00

„Da’ acum, bunic, mă întreb: nu cumva e mai înţeleaptă oaia şi negara? Ele doar nu-şi vorbesc de zei, credinţe, nici nu se proclamă domni peste oceane şi planete necălcate, peste alte nimicuri...”

Vasile Vasilache, „Elegie pentru Ana-Maria”

 

În una din poveştile anterioare vă povesteam despre cum l-am făcut pe bunul meu cu oi… Vă mai povesteam şi despre o oiţă brumărie... Nu ştiu cum alţii, copiii ca copiii, care cu un cîine, care cu o pisică, care cu un hamster ori un papagal, dar eu unul am avut o oaie.

Şi se făcea că eram mici, şi se făcea că toţi ai mei erau cu mine, şi eu cu ei, şi toţi împreună, şi era bine:

ma-douce-brebis-huile-2012.JPGÎn fiecare primăvară oile bunelului, ca şi oricare alte oi ce se respectă, se puneau pe fătat. Aşa le este menirea. Că d-aia şi ţine ţăranul oi: să fete şi să dea lapte. Noi veneam cu părinţii la bunei de cu vineri şi plecam înapoi la oraş duminica. Tătuca făcea ce ştia el, dar în această perioadă, cînd ajungeam la bunei, întotdeauna erau cîte un mieluţ-doi în ocol şi noi cu soră-mea ne jucam cu ei cît ţinea ziua de mare (noroc că nu erau zilele încă prea lungi). Cam atît dura însă idila noastră: un week-end.

Bunelul mai mult de 6-7 oi nu putea să ţină, pe atunci pielicica de „caracul” era încă preţuită (iar efectul cîrlionţat de „caracul” la mieluţi nu ţine decît cîteva zile) şi cînd veneam peste o săptămînă ori nu mai găseam mieluţii în ocol, ori găseam alţii... Dispariţia mieilor rămînea un soi de acord mut şi tacit, niciodată verbalizat, între ai casei... Ne protejam reciproc. Sacrificarea mieilor făcea parte din tabu-ul familiei. Aşa era rînduiala. Aşa se cuvinea. Noi nu puteam să-i spunem nimic bunelului, căci involuntar însemna să-l acuzăm de miel-ucidere... Iar bunelul ce era să spună?...

Dar iată că se întîmpla minunea: într-o dimineaţă de sîmbătă, cînd am dat pe la ocolul oilor, în mijlocul miţoaselor de o culoare indefinită de un brun-gri-negru murdar şi spălăcit, în loc de un mieluţ negru cum erau ei de obicei, zburda un cîrlănaş brumăriu! O pată de lumină de un gri-albăstriu deschis care efectiv iradia lumină şi blîndeţe biblică... Unul Dumnezeu ştie ce mutaţii genetice şi de unde i s-a aruncat seminţa! Şi cum tocmai citisem la şcoală lacrimogena (dar atît de frumoasa) povestioară a lui Mihail Cibotaru, mieluţa noastră a fost botezată pe loc: avea s-o cheme Miţa!

(Din cîte am înţeles, această extraordinară povestire a fost scoasă din programul şcolar... cu ce-o fi păcătuit oare? O fi cariera politică a autorului cauza? Dacă acesta ar fi răspunsul, atunci ar trebui să-l interzicem şi pe marele ideolog şi promotor al legionarilor, Micea Eliade, şi mulţi alţii... Poate ar fi cazul să ne lămurim ce predăm în şcoli: literatură sau politică?)

Dar pe măsură ce treceau orele, extazul şi fericirea noastră se preschimba în nelinişte... Duminică seara noi plecam la Bălţi... Nu se putea! Numai nu Miţa! Miţa trebuia salvată! Nicio cutumă seculară nu putea să ne stea în cale! Am decis să mergem la bunelu’ să luptăm pentru viaţa mieluţei. De fapt, nu prea a fost nevoie de mari eforturi, tătuca Ştefan a cedat fără a opune rezistenţă, dar noi tot nu eram încrezuţi... Oare de puţine ori mint adulţii? Crezînd că fac un mare bine copilului, chipurile să-l ogoiască... Atunci, la moment... Dar ce crede oare piciul cînd descoperă că a fost minţit mişeleşte de oamenii în care ar trebui să aibă poate cea mai mare încredere?... Aşa că noi am tot continuat cu sîcîitul: am rugat, am ameninţat (cu ce puteam noi, copiii, ameninţa), am cerut să ni se dea „cuvîntul de cinste”... Şi doar atunci cînd tătuca ne-a spus că oricum a venit timpul să reînnoiască seminţa la oi şi că nu are ce face cu o blană brumărie pe lîngă celelalte negre (argumente de doi bani, dar sărmanul nu mai ştia nici el ce să mai găsească ca să-i dăm crezare), ne-am lăsat de capul lui... Suspiciunea şi anxietatea ne-a măcinat totuşi toată săptămîna următoare...

Tătuca s-a ţinut de cuvînt! O săptămînă mai tîrziu Miţa era în ocol!

De acum încolo Miţa a fost corcolită şi alintată cum nicio oaie nu a fost răsfăţată nici pînă la ea, nici după!

Şi a fost o vară în care am cutreierat toate sărăturile şi dealurile Nicorenilor cu Miţa mereu după noi, care ne urma mai ceva ca un căţeluş. Şi a fost zbenguială şi hîrjoneală, şi întreceri la viteză cu cîrlanul (să ştiţi că aleargă al naibii de repede oile!). Şi a fost pînă şi o bătălie pe cinste cu un băieţandru din mahala, care - ce obrăznicie! - vroia să călărim cîrlanul. Şi a crescut Miţa, şi din cîrlan s-a făcut mioară, şi din mioară s-a făcut oaie...

Dar, ori de cîte ori ne vedea, Miţa alerga neapărat drept la noi şi căuta cu botul ei umed pe la mîinile noastre, sigură fiind că se va alege cu ceva gustos... Iar cînd mergeam vara la stînă cu tătuca era suficient să strig odată-dădăori: „Miiiţaaaa” şi toate oile bunelului se alegeau singure, ieşind grămăjoară din turmă şi venind spre noi cu Miţa în frunte. Celelalte surate ale Miţei au înţeles repejor sistemul: noi, copii cu simţul echităţii dezvoltat de mici, nu puteam să nu le facem parte din gustoşenii şi celorlalte, bine-bine, nu chiar dreaptă, căci aveam totuşi vedeta noastră...

Şi a trecut de atunci un sfert de secol... Şi încep a mă face şi eu acum brumăriu pe la tîmple...

Povestea dată a avut un final trist şi banal. Miţa şi toate oile tătucai au fost vîndute în toamna lui 1988... Oricît de mult n-am fi vrut, dar oi în apartament nu prea ţine lumea...

Nu ştiu cum alţii, copiii ca copiii, care cu un cîine, care cu o pisică, care cu un hamster ori un papagal, dar eu unul am avut o oaie!...

 

Imagine: Yvette Delmas "Ma douce brebis"

Partager cet article

Published by Vitalie Vovc - dans Poveşti de-acasă
commenter cet article

commentaires

Despre PUNCT-ul din .FR

Poveşti, povestioare, gânduri, reflecţii, idei mai profunde şi mai superficiale, grave si ilariante... un punct de vedere şi doar atât. Doar un punct în imensitatea blogurilor. Doar un punct din atâtea altele dispersate în nebuloasa reală si virtuală. Doar un punct. Deşi... câte odată nu-ţi lipseşte decât un punct pentru a fi un i! 

"De sus, din vârful săptămânii,
să le rânjesc urlat, scârbos:
iubesc doar locul nu stăpânii,
precum fac câinii pentr-un os.

Şi iarăşi şapte gospodine
să dea cu bolovani în mine,
iar eu să urlu, urlu-ntruna
atât cât n-o apune luna."  Nichita Stănescu

Rechercher