Overblog Suivre ce blog
Editer l'article Administration Créer mon blog
4 mars 2015 3 04 /03 /mars /2015 09:41

Y. a ieşit din casă şi a pornit spre Piaţa centrală. Avea 400 de lei în buzunar şi misiunea de a face cumpărături pentru mica sa familie pentru săptămâna care venea.Cu alte cuvinte, o misiune practic imposibila, exact titlul filmului pe care l-a privit aseară cu fiul său, care, deşi aflat la vârsta ingrată a adolescenţei, era, după spusele tuturor, un « băiat bun ». De fiecare dată când cineva îi vorbea despre fiul său, inima îi creştea ca o pîine caldă. Şi cu cât creştea pîinea, cu atât creştea şi sentimentul de culpabilitate, insuportabil, pentru puţinul pe care putea să i-l ofere. Ar fi putut mai mult ? Probabil, dar aceasta ar fi însemnat să-şi calce în picioare propria fiinţă în însăşi esenţa ei. Acum, când băiatul a mai crescut, s-a instalat un fel de complicitate în relaţia lor, a mai înţeles şi el câte ceva şi nu-l mai acuză direct precum o făcea cu 2-3 ani în urma : « De ce nu faci şi tu cum fac colegii tăi ? »… Cel mai mult dureau anume aceste întrebări… Cum să-i explici propriului fiu, sângelui din sângele tău, că tu nu eşti ca « ei », că nu poţi fura sau lua mită, că atunci când ai încercat, ai eşuat lamentabil, chinuit după această « încercare » săptămâni întregi de remuşcări ? Ş-apoi întrebarea însăşi, nu era ea o dovadă a propriului eşec în cea mai importantă misiune a sa – acea de a fi tată ?... Nu însemnau oare acele întrebări că feciorul său începea să accepte ceea ce el considera inacceptabil ? Dar acum cel puţin acest supliciu nu mai există. Băiatul a crescut, a înţeles câte ceva, a acceptat câte altceva…

Ceea ce rămânea însă neschimbat pentru Y. era nevoia de a asigura cotidianul pentru familia sa. Şi-a căutat un al doilea job, accepta lucru şi misiuni la negru, trocuri de tot felul… Orgoliu, timp liber, timp petrecut cu familia, mici plăceri şi vicii inocente – a renunţat, pe rând, la mai toate. Nu şi la seara de vineri pe care, de ceva timp, şi-a promis s-o petreacă cu fiul său. Să facă orice, dar s-o facă împreună… Aseară au privit un film. Le plăcea să privească filme învechite împreună. Se întreceau la glume pe seama filmului. Râdeau în hohote.

Acum însa, în timp ce troleul avansa spre centru, Y. calcula frenetic cum să cheltuie mai optimal acei 400 de lei din buzunar. Toate « coşurile » pe care şi le imagina depăşeau suma… Apăsa imaginar pe un « delete all » şi reîncepea. Apoi din nou… Şi de la capăt…

Mai calcula înca când a ajuns la staţie. A coborât din troleu. Şi-a îndreptat paşii spre piaţă. Inevitabil trebuia să treacă printre rândul de autoturisme parcate direct pe trotuar. Parcate iregular, bineînteles, dar maşini de acest calibru nu se amendează… Aveai impresia că te afli la un salon cu maşini de lux. În momentul în care s-a angajat în spaţiul dintre două vehicule, uşa din faţă a Mercedesului s-a deschis, blocându-i trecerea. A fost surprins, căci de după sticlele negre nu se vedea dacă este cineva în interior. S-a oprit, aşteptând ca şoferul să iasă şi să elibereze trecerea îngustă dintre două maşini.

masini-luxoase-pe-trotuar.jpgDin vehicul a ieşit un tip îmbrăcat la patru ace, o eleganţă elaborată şi căutată până în cele mai mici detalii şi accesorii, destul de zvelt, cu o siluetă care lăsa de înţeles că face sport regulat, coafură stilată... Deşi toată făptura sa respira bunăstare şi chiar opulenţă, tipajul era departe de imaginea „bandiţilor” anilor ’90, ori a ceea ce a mai rămas din ei: raşi pe cap, graşi, cu cămaşa descheiată până aproape de buric şi cu cruci masive de aur exibate ostentatoriu... Mult mai mult semăna cu clişeul „omului de succes” din tabloidurile lucitoare şi reclamele cu „Rolex”...

Tipul a închis uşa şi inevitabil s-a întors cu faţa spre Y. S-au privit. S-au recunoscut.

Acum câţiva ani tipul a fost paraşutat în departamentul lor. Nimeni nu a înţeles de unde venea (se pare că a fost impus „de sus”), dar e drept că nici nu s-a reţinut la ei prea mult. Cu studii făcute undeva prin străini (deşi nimeni nu a înţeles unde anume), total incompetent pentru postul pe care îl ocupa, ceea ce nu-l impiedica să dea dovadă de o energie debordantă. Ah, cât i-a costat această „energie”! Abia după ce plecase insul, promovat subit şi inexplicabil de repede, au ieşit la iveală „afacerile” lui... Nicio decizie, autorizaţie, nici cea mai simplă semnătură, nu era fără o „contra-valoare”. De respectarea regulamentelor şi normelor nici nu mai vorbim. Câteva luni bune departamentul a „descurcat” ca a mai putut fi descurcat după plecarea tipului...

Şoferul Mercedesului a ezitat o clipă, dar evitarea nu mai era posibilă şi el s-a lansat primul:

-          Y.!!! Ce surpriză! Nu ne-am mai văzut de-un car de ani! Ce mai faci? Tot la departament? Cine a mai rămas din colegi?

Fluxul şi debitul întrebărilor nu-i lăsau lui Y. posibilitatea de a interveni cu o replică sau răspuns, dar se pare că nici nu erau aşteptate sau binevenite. Până când tipul nu a deviat conversaţia şi nu l-a întrebat de fiul său:

-          Apropo, Y., am aflat recent că avem copii în clase paralele la liceu. Am fost la o adunare de părinţi şi am văzut că băiatul tău e pe lista celor 10 cei mai buni. A mea e prima!, a zis, făcându-i din ochi maliţios. Cred că vă implicaţi şi voi, nu?

L-a măsurat neîncrezut, evaluîndu-i ţinuta destul de corectă deşi modestă, dar pe lângă a lui – de-a dreptul sărăcăcioasă.

-          Aş vrea eu să mă implic, dar, din păcate, nu prea am timp. Băiatul se descurcă singur.

Y., ca de obicei când vorbea despre fecior, era înviorat şi plin de mândrie.

-          Eu nu am când să fac temele cu el. Mai schimbăm şi noi câteva cuvinte despre şcoală, dar copiii acum sunt profesori pe lingă ce mai ţin eu minte...

Ex-colegul lui Y. a izbucnit în hohote (destul de teatrale şi artificiale, de altfel):

-          Y, dragă, ai rămas naiv precum ai fost, eu nu despre asta vorbeam, ci despre implicare la şcoală, înţelegi? Ore de meditaţie, reparaţie, ajutor material, înţelegi?

Da, acum Y. a înţeles. Ce naiv a fost! Ce uşor s-a prins în cursă! Cât de ridicol şi penibil... Şi în faţa cui?! Privirea i-a devenit imediat de piatră. A răspuns sec:

-          Nu, nu ne implicăm. Băiatul se descurcă singur. El munceşte.

Schimbarea a fost observată şi de tipul din Mercedes. După un moment de ezitare, i-a spus:

-          Hmm... Ce norocoşi sunteţi. Primiţi note pe degeaba. Bun, Y., eu şi-aşa întârzii. Sunt aşteptat la guvern. Hai, baftă!

S-a întors şi a plecat. Y. şi-a dat seama abia acum că nici nu şi-au dat mâna...

Când se întorcea de la piaţă (câte ceva a reuşit totuşi să cumpere, poate s-or descurca...) a văzut că Mercedesul încă stătea la locul său. A dibuit legătura de chei în buzunar şi cu degetele a ales-o pe cea mai ascuţită. A strâns-o puternic în mână...

Şi s-a îndreptat hotărât spre spaţiul dintre maşini.

Origine imagine

Partager cet article

Published by Vitalie Vovc - dans Poveşti de-acasă
commenter cet article

commentaires

Despre PUNCT-ul din .FR

Poveşti, povestioare, gânduri, reflecţii, idei mai profunde şi mai superficiale, grave si ilariante... un punct de vedere şi doar atât. Doar un punct în imensitatea blogurilor. Doar un punct din atâtea altele dispersate în nebuloasa reală si virtuală. Doar un punct. Deşi... câte odată nu-ţi lipseşte decât un punct pentru a fi un i! 

"De sus, din vârful săptămânii,
să le rânjesc urlat, scârbos:
iubesc doar locul nu stăpânii,
precum fac câinii pentr-un os.

Şi iarăşi şapte gospodine
să dea cu bolovani în mine,
iar eu să urlu, urlu-ntruna
atât cât n-o apune luna."  Nichita Stănescu

Rechercher