Povestea 1: Poveste cu “am”
A fost odată ca întotdeauna un brav poliţist. Nu-l cunosc. Dar cred că e acelaşi pe care-l cunoaşteţi şi Domniile voastre. Oricum, e demonstrat „ştiinţific”: sînt făcuţi de-o mamă. Şi se mai ştie: de fiecare dată cînd se naşte unul nou-nouţ, toată lumea muţeşte pentru cîteva clipe, indiferent de tonul discuţiei. Poţi discuta de Lupu, de Ghimpu ori de Filat, ori de toţi trei launloc – poliţistul e mai tare. A fost făcut şi un experiment grandeur nature la noi în ţară (pe 7 aprilie 2009) care a demonstrat acest lucru.
Poliţistul X despre care vă voi povesti eu locuieşte la Bălţi, oraşul pe care am încumetat să-l vizitez astă vară împreună cu un prieten de-al meu francez, iubitor de senzaţii tari (la drept vorbind, la momentul cînd a luat decizia de a veni cu noi în Moldova, încă nu ştia că senzaţiile vor fi tari).
Aţi înţeles probabil deja că teatrul acestei absurdităţi a fost oraşul Bălţi. A nu confunda cu Ionesco şi cu Teatrul Naţional „V. Alecsandri” din Bălţi. Realitatea e mai palpitantă decît oricare piesă: rinocerii – mai cu coarne, cîntareaţa – mai cheală şi Godot nici nu are de gînd să vină pe la Bălţi, oricît de mult nu l-ai aştepta...
Godot poate nu avea de gînd, în schimb noi ne-am pornit. Zis şi făcut: am închiriat o maşină mică de la Chişinău, o Dacie Logan superbă prin simplicitatea ei. Thomas d’Aquino ar fi botezat-o „dumnezeiască”! Noi am rămas mulţumiţi şi de opţiunea climate control integrată, care s-a adeverit indispensabilă pe arşiţa din secelarul anului care se trece.
Deci, la bordul acestui car cu motor am intrat în falnicul şi neclintitul Bălţi! Vizita oraşului nu putea să nu includă şi vizita pieţii centrale. Piaţă în sens de “spațiu liber (cu monumente sau/și plantații decorative) în interiorul unei localități (mai ales urbane)” nu în sens de „loc special amenajat unde se face comerț cu mărfuri, mai ales cu produse agroalimentare”, deşi ambele la Bălţi se află în acelaşi loc.
Ei bine, ajungînd în „Cenru” am încercat, desigur, să parcăm maşina. Chiar mai mult, am parcat-o! Nimic extraordinar: am văzut un şir de autoturisme în staţionare, un spaţiu între ele şi prietenul meu, deprins cu manevrele de parcare acrobatice la Paris, nu a avut nici cea mai mică dificultate s-o intercaleze. Am ieşit şi am început marea vizită.
Voi omite excursia propriu-zisă, caci ea merită o descriere mai amplă (poate într-o altă poveste). Voi spune doar că ea a durat cam o oră şi jumătate în urma căreia viziunea despre lume a prietenului meu francez a suferit o schimbare radicală. „Succesul” cognitiv necesita, desigur, o fixare emotivă definitivă. Nici nu puteam să-mi închipui de unde veni ajutorul!
Revenind spre masină, grupul nostru s-a cam răzleţit: fetele şi nepoţii au apucat-o înainte, noi cu urmaşul lui Voltaire am rămas în urmă, încercînd să verbalizăm cele văzute. La un moment dat văzu-i că soţia îmi face semne de o amplitudine neobişnuită îndemnîndu-ne să iuţim pasul. „E prea cald afară, mi-am spus, vor mai repede să intre în maşină, la climate control”.
Cînd ne-am apropiat am inţeles sensul gesturilor: maşina nu mai avea placa de înmatriculare din faţă, iar pe parbriz am găsit o fiţuică cu un număr de portabil şi motivul pentru care a fost scos numărul: staţionarea într-un loc interzis. „Hai că-i bun, mi-am spus, veselia abia începe”.
În primul rînd, am încercat să mă asigur că într-adevăr am încălcat codul rutier. Legitimă întrebare, căci stradela respectivă era, la fel ca şi dimineaţa, ocupată de maşini parcate liniştit înaintea şi în spatele nostru: toate cu numerele la loc. Un singur detaliu era diferit, de fapt: toate aveau numere de Bălţi. Nu, mint, mai era unul: maşina noastră era unica „dumnezeiască”, pe cînd restul erau nişte răsfăţări pămînteşti - o demostraţie în practicus a supremaţiei industriei auto teutone. Numai Mercedes-uri, BMW-uri şi un faimos „Porsche Cayenne” parcat chiar pe trotuar.
Răspunsul l-am găsit relativ rapid: cam la 50 de metri un semn rutier cocoţat pe un stîlp indica o interdicţie de staţionare pe o distanţă de 200m... Nu-mi rămînea decît să culeg numărul de pe fiţuică...
A răspuns imediat. Prima întrebare: „Ieşti din Bălţi?”. Am minţit. Am răspuns negativ. Mai mult din curiozitate. Mi-a explicat cu multă minuţiozitate cum să-l găsim. L-am găsit foarte uşor, căci îmi cunosc oraşul. „Bobicul”, după cum s-a exprimat chiar Domnia-sa, era postat la trei focuri de semafor mai departe.
Am ieşit împreună cu camaradul meu francez, eu servind drept translator, deşi prietenul meu nu înţelegea nimic din ceea ce se petrecea. El nu a fost pîna atunci confruntat niciodată cu exproprierea plăcilor... Respectiv, am fost promovat quasi imediat la onorabila funcţie de negociator.
Conţinutul speach-ului meu a fost unul scurt: „Da, dom’le, am încălcat, dar uite care e cauza – am ratat panoul fiindcă am urmat exemplul celorlalte maşini. Eu nu am permis şi nu am reflexul de a urmări cu atenţie panourile rutiere, pe cînd şoferul are reflexe „rele” de şofer occidental, deprins ca majoritatea participanţilor la traficul rutier să respecte regulile.”
Tipul a rămas impasibil, învîrtind permisul francez în toate părţile, vizibil neînţelegînd nici o boabă din ce era marcat pe el... La întrebarea mea directă „De ce nu au fost scoase numerele şi de la celelalte maşini?” a răspuns că la momentul cînd a trecut el pe acolo pe locul respectiv nu era parcată decît o „Dacie” cu numere de Chişinău... Ei, chiar asta nu puteam s-o cred, dar...
„Bine, zic, scrie amenda”. Bizar, dar poliţistul nu era grăbit. Mă întrebă dacă am permis. Mai spun odată: „Nu, nu am. De altfel, aş fi condus eu, nu francezul...”
„Hmm, zice, nu pot scrie amenda, căci am nevoie de un număr fiscal...” Mă întreabă dacă am buletinul de identitate. Mint şi de data asta, spun că nu-l am la mine. Eram curios cum va acţiona tipul şi mai departe. La momentul ăsta, din păcate, a ieşit şi maică-mea din maşină... Adevărul e că temperatura din maşină nu predispunea la răbdare...
Ca şi oricare alt moldovean, maică-mea a început din start negocierile: „Vă rog mult, avem un oaspete din Franţa, pleacă peste cîteva zile, iertaţi-ne de data asta, etc. etc...” Eroare strategică... Avantajul psihologic a trecut brusc de partea poliţistului. S-a răstit scurt: „Dacă vreau eu, nu pleacă francezul ăsta din ţară nici peste zece zile! Îi iau permisul...”
Pierdusem iniţiativa şi, în plus, mica mea bandă rămasă în maşină se afla în pericol destul de real de hipertermie şi deshidratare din cauza căldurii... I-am întins maică-mii o bancnotă de două sute de lei, ea i-a înmînat-o poliţistului, care la rîndul său mi-a dat placa şi actele şoferului... Pîna la urmă totul a fost cît se poate de simplu şi rapid.
După cum aţi înţeles deja, eu nu sînt şofer. Respectiv, stăteam cu placa în mîna neştiind cum s-o fixez la loc. Am început a răsuci o piuliţă, la care bravul poliţist îmi spune: „Nici la asta nu te pricepi! Dă-o-ncoa. Trebuie totul să fac în locul vostru...” În doi timpi şi trei mişcări a clipsat numărul la locul lui. Eram gata de plecare, ceea ce am şi făcut imediat.
Bunul meu prieten din Franţa nu a înţeles nimic, a muţit pentru cîteva ore bune, dar cel puţin sînt sigur că vizita oraşului Bălţi va rămîne o amintire extraordinară, incrustată temeinic în fiecare circumvulaţiune a scoarţei sale cerebrale. Ciclul mnemotehnic a fost respectat la perfecţie. Informaţia cognitivă a fost verbalizată şi fixată definitiv printr-un şoc emoţional. Mulţumiri speciale poliţiei rutiere de la Bălţi!
Uite cam aici se încheie prima poveste cu „am”. Sînt sigur că am fost manipulat din cauza că nu cunosc regulamentele. Ştiu, de asemenea, că ar fi trebuit să insist asupra procesului verbal. Ştiu, de asemenea, că ar fi trebuit să notez numerele germanilor falnici stationaţi în acelaşi loc şi‚ eventual, să le trec pe procesul verbal. Că ar fi trebuit să notez şi placa poliţistului... Multe poţi şti a posteriori. Mulţi eroi după război...
În aceeaşi seară, povestind unui prieten bălţean ce ni s-a întîmplat, acesta din urmă a comentat scurt: „Ce porcărie... Trebuia să-i dai numai o sută...” Nu ştiu ce m-a afectat mai mult: faptul că am dat mită sau răspunsul prietenului.
