- Tată, tată, dar ce strigă ei după „Ceauşescu”? „Ceauşescu” şi mai ce?
- „Ceauşescu PCR...”
Tata este vizibil iritat...
- Dar ce-i asta „PCR”?
- „Partidul Comunist Român”,
Îmi răspunde răspicat...
- Dar noi vorbim româneşte?
Tata se bîlbîie, s-a-ntunecat.
- Nu, noi vorbim moldoveneşte... ,
- Da? Dar eu înţeleg ce zice Ceauşescu...
Tata din dinţi scrîşneşte...
- Nu auzi? Ei zic „floare” şi noi „floare”. Ei zic „soare” şi noi „soare”...
Îl privesc pe tata cum strîmbă nişte accente cu stupoare...
Tata se răsteşte supărat:
- Gata, m-am săturat!
Şi-nchide radioul.
O linişte apăsătoare...
Îl porneşte din nou, dar caută „Radio Moldova”.
- Să nu zici nimănui ce-ai ascultat...
Eu nu prea înţeleg, dar nu-mi place
Să-l vad pe tata ridicol şi jenat.
La radio cîntă ceva, nu mai ştiu ce, am uitat.
Maşina noastră, un Moskvich portocaliu, model 2140, avansa încet.
Pe un drum de-a lungul Prutului.
În dreapta nostră – frontiera de stat:
Sîrmă ghimpată şi turnuri de observaţie
Care defilau unul după altul în sensul opus istoriei.
Turnuri şi sîrmă ghimpată asemănătoare
Mai văzusem într-un film despre război cu lagăre de concentrare
Şi deţinuţi sovietici luptînd pentru eliberare...
Numai că de această dată în interiorul ţarcului eram noi
Şi sîrma ghimpată părea fără capăt...
Şi Prutul se scurgea la vale într-atît de ademenitor...
Iar noi tăceam de teamă să nu scoatem, din întîmplare,
Vreo vorbă într-o limbă străină interzisă, românească.
Eram în 1983 şi peste apa Prutului nu se vedea încă niciun pod.
