Care nici pod nu este,
ci doar cîteva scînduri peste un pîrău, o apă curgătoare,
cîteva scîduri aruncate peste o apă fără un nume al său, propriu,
dar care se scurge comun printre două dealuri,
pe care cei mai sprinteni o trec pur şi simplu sărind-o,
pe care cei mai nalţi o trec pur şi simplu păşind-o,
şi doar gospodinele îl folosesc cu adevărat
căci nu le stă lor bine vînturatice şi zburdalnice,
povara pruncilor aduşi pe lume şi gura ei, a lumii,
ţinîndu-le greu cu picioarele pe pămînt,
conecţiune fără de care am pierde şi ultima vlagă
care ne dă aripi şi ne permite să ne zburătuim,
şi ele ne aşteaptă acolo jos, alături de iarba moale,
şi apa tămăduitoare de bătături
gata să ne prindă în braţele lor puternice şi atot-primitoare, şi atot-iertătoare
de mamă
atunci cînd, Icari nechibzuiţi, cadem răpuşi din înălţimi...
şi ele tot îi bat la cap pe soţii lor războinici
să se-oprească, să le-asculte, să se-ocupe de cele lumeşti,
căci cine alţii să le poarte de grijă ?
să mai pună cîte-o scîndură peste pîrău
în locul celei care a putrezit
ca să poată ele, gospodinele, trece apa fără nume...
iar bătrînii nici nu mai trec pe-acolo,
ştiind bine că mai au doar un singur pod de trecut
dar care ? care anume ?
şi-atunci, de frică, nu mai ispitesc degeaba scîndura de peste pîrău.
să nu fie ea ultima,
să nu fie ea ultima...
