Overblog Suivre ce blog
Editer l'article Administration Créer mon blog
19 novembre 2012 1 19 /11 /novembre /2012 12:50

"Ţine-l, Doamne, la mulţi ani, că este omul lui Dumnezeu!"

Ioan Slavici, „Popa Tanda”

 

Geneza acetui mic text are o istorie lungă... Cam vreo 30 de ani de viaţă conştientă...

 

Am apucat obiceiul, în multe din ceea ce vă spun eu, stimaţi Cititori, să-mi expun poziţia chiar din start. Aşa voi face şi acum. Deci:

 

-          Pentru mine, în continuare, credinţa nu are nimic în comun cu biserica (şi anume acesta este sensul împăcării mele: în a nu mai căuta conecţiuni. În cazurile fericite şi, din păcate, destul de rare, aceste două noţiuni doar se intersectează).

-          Biserica este o organizaţie, o formă, şi atitudinea faţă de ea depinde de conţinut.

 

Haideţi, de această dată, să vă spun şi despre ce nu voi pomeni în cele ce urmează:

-          Nu voi vorbi despre biserică în sensul clasic al cuvîntului: orice organizaţie îşi are obiectivele ei şi astăzi ele nu mă interesează.

-          Nu voi vorbi despre credinţă: credinţa este un sentiment profund intim, iar eu limitez cu rigurozitate accesul la ceea ce americanii numesc privacy. (Nu sufăr de exibiţionism. Poate ceva narcisism, dar cu o doză de auto-ironie de rigoare.)

 

Deci, să revenim la geneză (voi omite cam 28 de ani, ok?): acum un an publicam un mic text în care relatam o experienţă nu tocmai plăcută, legată de un rit religios. Ceva mai tîrziu am încercat să-l ridiculizez pe un alt „ilustru” reprezentant al bisericii din Republica Moldova. Acum foarte recent citeam o mîzgăleală (conştiinţa nu-mi permite să numesc tearfa asta „roman” şi nici nu-i voi face publicitate aici) scrisă de un pseudo-intelectual ortodox, care m-a dezgustat profund. Asta am facut eu... Restul o cunoaşteţi şi Domniile Voastre: atacurile (în mare parte justificate) pe care le-a primit biserica în ultimul timp au făcut destulă zarvă şi în mass-media, şi în spaţiul virtual. O mare nedreptate (la care a participat şi subsemnatul) se întîmplă. Voi incerca să ponderez.

 

Şi iată cum am s-o fac: astăzi am să vă povestesc despre o altă biserică. Despre biserica mea.

 

Cu Parintele Valeriu Jornea am făcut cunoştinţă cam prin 2009, atunci cînd, cu un grup de entuziaşti naivi (şi nu prea), căutam locurile de concentraţie maximă a co-naţionalilor noştri pentru a-i chema să salveze (a cîta oară) ţara. Aşa am ajuns şi la Montreuil, un orăşel în imediata vecinatate a Parisului, unde am auzit că este o biserică la care oficiază un părinte de la noi, de la Călăraşi...

 

Am fost profund mişcat de ce am văzut şi ce am trăit în continuare. OMUL acesta nu conteneşte să mă surprindă... Eu nu ştiu dacă aveţi undeva depozitat în imaginarul Dumneavoastră un clişeu-tip al PREOTULUI. Eu îl aveam. Nu-mi voi continua elogiul, ci voi relata doar cîteva fapte pentru ca să înţelegeţi profundul respect pe care îl am faţă de Parintele Valeriu.

Valeriu-Jornea.jpg

 

Prima noastră discuţie mai puţin superficială a avut loc în perioada cînd îmi căutam şi eu casă. Numai cum a auzit, Parintele imediat s-a propus să ma ajute cu contacte, chiar mi-a propus să mă adresez unui bancher cu care se cunoştea şi cui avea să-i vorbească despre mine... Ziceţi că nu-i mare lucru? Dar Dumneavoastră aţi recomanda pe cineva pe care abia de-l cunoaşteţi? Am refuzat, bineînţeles, căci nu aveam neapărat nevoie, dar am fost profund mişcat.

 

Mai tîrziu venise şi momentul cînd trebuia să fac apel la un slujitor al bisericii pentru un rit din acelea de care ai nevoie de-a lungul vieţii (motivele pentru care o facem merită o altă discuţie), indiferent de atitudinea pe care o ai faţă de biserică sau slujitorul X sau Y. Desigur, am făcut apel la Părinetele Valeriu. A fost greu să fixăm ziua pentru ceremonie (voi explica cauza mai tirziu), dar s-a făcut. Am întrebat de alţi enoriaşi cît costă serviciul dat. Am primit drept răspuns doar zîmbete ironice şi un fel de „ai să vezi direct cu Părintele”. Deprins cu apucăturile de la noi, nu prea mă simţeam confortabil, dar am pregătit totuşi o sumă care îmi păruse convenabilă, plus alte „daruri” de circumstanţă, lista cărora mi-o dictase mama la telefon. Spre stupoarea mea, Părintele a refuzat categoric orice sumă şi „pomană”. Teamă mi-e că l-am jignit încercînd să insist şi să spun că este „pentru biserică, o contribuţie benevolă...”, mă rog, argumente aiurea cînd dai cuiva bani şi încerci să camuflezi... Doar atît mi-a spus: „Dacă doreşti să dai bisericii, vino la biserică. Este un paner acolo pentru donaţii. Te priveşte. Eu nu vreau să ştiu.”

 

Aflasem şi cauza pentru care a fost greu să găsim data pentru mica ceremonie: Părintele Valeriu lucra pe un şantier de construcţie! Astfel îşi cîştigă el pîinea.

 

Cîteva săptămîni mai apoi un alt enoriaş îmi spunea că Părintele mai este şi voluntar, benevol la închisoarea de la Villepinte...

 

Un alt epizod m-a lăsat perplex. Mi-am permis (aşa sînt eu, rău de gură) să ironizez pe urma unui eveniment în biserică (şi care, printre altele, nu putea să-i fie imputat Părintelui Valeriu). Am fost sunat de Părinte ulterior şi am avut o discuţie extraordinară la acest subiect. Extraordinară prin atitudinea deschisă şi umilă pe care a avut-o Părintele Valeriu. Mă sunase anume să discutăm, nu să-mi tragă mîţa pe spinare sau să-mi pună în cîrcă toată mînia lui Dumnezeu (după obişnuinţa popimii militantiste de la noi).

 

Exemple din acestea sînt cu duiumul şi nu-mi vor ajunge pagini pentru a le descrie. Am descris doar o experienţă personală. Dar toate aceste „detalii” compun o realitate diametral opusă „imaginii” pe care şi-au meritat-o clericii din spaţiul mioritic...

 

Voi continua relatarea faptelor: pe lingă Biserica „Sfîntul Ştefan cel Mare” (ecesta este numele bisericii din Montreuil) mai funcţionează:

 

-          O bibliotecă de carte românească

-          Cursuri de limbă şi literatură română pentru copiii emigraţilor

-          Cursuri de limbă franceză pentru emigraţi

-          O corală.

 

Toate sînt gratuite. Administrate şi gestionate în bază de voluntariat de către enoriaşi.

 

Sute (nu exagerez) de oameni vin la Montreuil. Şi vor continua să vină. Şi vor fi şi mai mulţi. Căci, în afară de sentimentele religioase, profund intime, mai găseşti şi altceva în acest loc: ajutor în caz de nevoie, caldură şi pace sufletească, energie pentru a înfrunta cotidianul atît de ingrat pentru mulţi din enoriaşi.

 

Şi un ultim exemplu: l-am invitat recent pe Părintele Valeriu Jornea (prin e-mail) la o discuţie cu un personaj ilustru în vizită la Paris. Mă rog, activităţi de-ale noastre diasporiceşti... Părintele Valeriu mi-a dat un telefon să-mi spună că nu poate să vină. Cineva avea mai multă nevoie de prezenţa sa. Acel cineva este de naţionalitate portugheză... Nenorocirea şi dragostea nu au naţionalitate sau confesiune...

 

Aceasta este biserica mea! Biserica unde slujeste Parintele Valeriu Jornea!

 

Ţine-l, Doamne, la mulţi ani, că este omul lui Dumnezeu!

 

 

Imagine: Catricio Bet

Notă: Textul respectiv este doar opinia mea şi nu a fost coordonat cu nicio persoană ori organism. 

 

Partager cet article

Published by Vitalie Vovc - dans Dări cu păreri
commenter cet article

commentaires

Despre PUNCT-ul din .FR

Poveşti, povestioare, gânduri, reflecţii, idei mai profunde şi mai superficiale, grave si ilariante... un punct de vedere şi doar atât. Doar un punct în imensitatea blogurilor. Doar un punct din atâtea altele dispersate în nebuloasa reală si virtuală. Doar un punct. Deşi... câte odată nu-ţi lipseşte decât un punct pentru a fi un i! 

"De sus, din vârful săptămânii,
să le rânjesc urlat, scârbos:
iubesc doar locul nu stăpânii,
precum fac câinii pentr-un os.

Şi iarăşi şapte gospodine
să dea cu bolovani în mine,
iar eu să urlu, urlu-ntruna
atât cât n-o apune luna."  Nichita Stănescu

Rechercher