Fiecare cu gîndacii şi metehnele lui. Le am şi eu cu duiumul, iar una pot s-o împartăş şi aici, căci nu e deloc ruşinoasă, chiar dimpotrivă, pot să mă laud cu ea, căzînd în alt păcat pe care-l au mai toţi acei care scriu, indiferent dacă o fac bine ori rău, şi anume „lauda de sine”, meteahnă care nu miroase la fel de bine, din cîte îmi aduc eu aminte din copilărie. Fie! Oricum nu am altă soluţie de a „intra în materie”. Deci, pe lîngă multe altele, o am şi pe aceasta: o slăbiciune pentru muzica corală.

Şi uite-aci, esteţii şi puriştii pot să vină şi cu ţepe, căci îmi plac mai toate genurile: ascult cu plăcere şi muzică sacră (corale gregoriene sau ortodoxe), şi „Corul Armatei Roşii”, oricît de antagoniste nu ar părea. Ce să mai vorbim de piese precum  O Fortuna de Orff, Ode an die Freude de Beethoven, Hallelujas de Handle sau Lacrimosa de Mozart... Dar am să pun punct aici listei, căci nu despre muzică de cor doream să scriu (dar din nou m-am împotmolit într-o digresiune, încă un păcat pentru care sper, dragă cititorule, să nu fiu judecat prea aspru) şi chiar e riscant într-un fel căci, precum zicea Charles Bukowski, există un tip de piese muzicale (sublime, de altfel) pe care dacă le pui într-o listă undeva, poţi să fii trecut în categoria de mici burghezi pretenţioşi şi superficiali...

„Voici la liste des morceaux d’école maternelle dont le chef d’orchestre raffole: „La Vie parisienne” d’Offenbach, le „Boléro” de Ravel, la „Gazza Ladra” de Rossini, „Casse-Noisette” de Tchaïkowski (pitié!), des bouts de „Carmen”, „El Salon Mexico” de Copland, „La Danse des Tricornes de De Falla, „Pompes et Marches” d’Elgar et „Rhapsody in Blue” de Gershwin (pitié, trois fois pitié!) et plein d’autres que j’oublie...

Mais laissez cette foule baigner dans ce sirop et ils bêlent de plaisir.”*

Charles Bukowski, „Carnet d’un suicidaire en puissance” (in „Contes de la folie ordinaire” (titlu original în engleză: „Erections, Ejaculations, Exhibitions and General Tales of Ordinary Madness”), Grasset, La Sagitaire p.174)

Acum cîteva săptămîni am privit un reportaj de la un festival naţional al cîntecului din nu mai ştiu care ţară baltică. Zeci de mii de persoane cîntînd în unison... Fericiţi să fie împreună. Mîndri de ceea ce sînt şi de ceea ce reprezintă. Transportaţi în alte dimensiuni de forţa şi aripile muzicii. Mă trec fiori doar scriind aceste rînduri. Ascultaţi (aici e doar o mostră):

  Şi atunci am înţeles mai bine de ce rezistenţa armată anticomunistă în ţările baltice nu a fost înnăbuşită definitiv decît la începutul anilor ’60 (recomand tuturor superbul roman „Purgatoriul” de Sofi Oskanen)... Atunici am înţeles că aceste ţări se vor descurca oricum şi oricînd (Mai ţineţi minte? Chiar şi în perioada URSS-ului toată lumea se minuna de nivelul lor de trai şi de calitatea de viaţă în „Pribaltika”, de calitatea produselor lor. Era de neînchipuit: în marele „Soiuz” exista un colţ unde... nu se fura!).

Noi nu avem aşa ceva. Noi nu avem nicio practică comunitară care să ne înalţe, să ne facă mai buni, să ne purifice printr-un trans colectiv. E foarte probabil însă să fie şi spre binele nostru. Într-o serie de reportaje despre Germania (Германская головоломка), Vladimir Pozner (care nici nu neagă sentimentele ambigue pe care le are faţă de această ţară, bazate pe dureroasele aminitiri din propria copilărie) revine cu o întrebare continuă legată de noţiunea de „democraţie pe timp de soare”: dar ce se poate întîmpla atunci cînd plouă? Nu pot oare aceste practici degenera în ceva absolut inuman, cum s-a mai întîmplat în istorie? Şi nu există oare în aceste experienţe colective o asemănare cu faimoasa „mînie colectivă” orwelliană, care funcţionează exact pe aceleaşi principii de trans colectiv? Bineînţeles că există... Mecanismul a fost înţeles şi exploatat la maximum în mai toate dictaturile... Şi aceeaşi Germanie face tot posibilul pentru ca aceste urgii să nu se mai repete.

Dar, revenind la festivalul din ţările baltice, îmi spun că o persoană ce a făcut parte dintr-un asemenea cor nu va mai fi capabilă să-i facă o potlogărie vecinului cu care a cîntat împreună... Acest sentiment de apartenenţă la un grup devine, solidificat printr-o exaltare totală a tuturor simţurilor, într-atît de puternic, încît nu mai poţi imagina cum ai putea prejudicia acest edificiu. Frontiera între individ şi totalitate se şterge... Este ceva înfiorător în energia care se degajă atunci cînd urmăreşti un asemenea spectacol... Şi aş fi rămas mai mult îngrozit, dacă la un moment dat nu aş fi văzut un chip asiatic printre corişti. Dacă nu ar participa invitaţi din străinatate, inclusiv din Rusia. Şi apoi nu degeaba fac festivalurile acestea parte din patrimoniul UNESCO!

Şi noi? Ce avem noi? Noi avem hora... O experienţă cert colectivă, dar care rămîne departe de transul coralelor... Ne ţinem de mîină, alergăm în cerc ascultînd o melodie saltăreaţă... Dar nu cîntăm... Şi lăsăm spiritul să rămînă deconectat de acţiunea propriu-zisă. Avem timp să observăm cum sînt îmbrăcaţi ceilalţi, să ne gîndim că unul dansează bine, iar altuia i se împleticesc picioarele, să identificăm care doamnă şi ce podoabe poartă, cît de adînc îi este decolteul, reuşim să numărăm pînă şi kilogramele cu care cutare sau cutărică s-a îngrăşat de la ultima petrecere... Nu, nu cred că se degajă ceva, în afară de sudoare şi ceva feromoni din horele noastre... Noi nu ştim să fim comunitate. Noi suntem gospodari desăvîrşiţi. Şi orice apariţie în public nu este decît o ocazie să ne măsurăm cu „gospodăriile”.

Sau poate ar trebui să ne bucure acest lucru? Nu de alta, dar la cîtă ură există în/la noi, riscăm să facem un masacru mai ceva ca în Rwanda... Ori invers?: faptul că nu ştim să cîntăm împreună ne face răi şi invidioşi? Nu ştiu. Dar privind zecile de mii de persoane cîntînd ca unul, parcă mă apucă un fel de tristeţe. Pentru noi. Şi respect. Pentru ei. Şi, à propos, ascultînd melodiile (hélas, nu înţeleg cuvintele), nu-ţi vine a pune mîna pe cuţit...

*În română: „Iată lista pieselor de nivelul grădiniţei pe care orice dirijor le adoră: „Viaţa pariziană” de Offenbach, „Bolero” de Ravel, „Gazza Ladra” de Rossini, Spărgătorul de nuci” de Tchaïkowski (fie-vă milă!), bucăti din „Carmen”, „El Salon Mexico” de Copland, „Dansul Tricornului” de De Falla, „Pomp and Circumstance Marches” de Elgar şi „Rhapsody in Blue” de Gershwin (cruţare, de trei ori cruţare!) şi multe altele pe care le uit acum... Dar lăsati această turmă să se sclade în acest sirop şi ei behăie de plăcere.” (traducere proprie)