Overblog Suivre ce blog
Editer l'article Administration Créer mon blog
18 septembre 2014 4 18 /09 /septembre /2014 00:31

Luni, 4 august.


Sunt în ţara de trei săptămâni deja. Îmi petrec vacanţele, în marea lor majoritate, la ţară, într-un loc pitoresc uitat de lume, un sătuc din raionul Soroca, Cureşniţa. Sat vechi de răzeşi, renumit altădată prin morile sale plutitoare de pe Nistru, mori de la care i s-ar trage şi numele: de la „cu râşniţa”... Pitorescul şi sălbaticul locului, dacă nu ar fi mai corect să-i zicem sălbătăcirea, nu poate să nu mă încânte pe mine, acel care îşi petrece restul anului în vacarmul unei metropole supra-aglomerate unde poluarea sonoră devine şi este una din problemele majore, ajunsă până şi în programele electorale ale candidaţilor la scaunul de primar al Parisului. Ia să-mi spuneţi, unde mai poţi auzi în altă parte cum... zumzăie aerul? Literalmente.


De sâmbătă suntem la Bălţi, unde am crescut de mic şi unde îmi place să revin oricând, în pofida căldurii sufocante de care nu prea te pot salva blocurile hidoase de beton, unde-şi are apartament şi mama.


Dar în această zi de luni eu sunt deja în drum spre Chişinău, căci mi-am rezervat tocmai această săptămână pentru o serie de vizite şi întâlniri în capitală pentru a mai vedea şi cunoaşte persoane cu care comunic de regulă, şi uneori destul de intens, doar virtual.


Totuşi virtualitatea lumii de astăzi are şi avantaje, în special reţelele de socializare. În primul rând, permite o comunicare constantă şi destul de consistentă, indiferent de distanţă. În al doilea rând, îţi permite să cunoşti o persoană destul de bine înainte chiar de a face cunoştinţă cu ea. Nimic nu este mai transparent decât scrisul. Oricât de mult nu ar încerca cineva să disimuleze adevărata lui natură în spatele unui profil virtual, scrisul îl trădează în mod inevitabil. Felul în care o persoană anume reacţionează la evenimente, stilul, vocabularul, totul se constituie până la urmă într-o imagine care-i reflectă destul de fidel personalitatea. Şi nu în ultimul rând reţelele de socializare îţi permit să construieşti relaţii cu personalităţi pe care altfel nu ai fi putut să le cunoşti... Bineînţeles dacă ai ce le propune în schimb...


Astfel, toate persoanele cu care am fixate întâlniri astăzi, îmi sunt extrem de interesante, ştiu că nu am cum să rămân dezamăgit şi simt o excitaţie deosebită înainte de a le cunoaşte.


Dar nu şi înainte de a găsi soluţia la o... uitare. Îmi luasem în bagajele mele haine mai „solide”: cămaşă, pantaloni, pantofi, mă rog, să apar şi eu în faţa lumii mai aşezat, mai „serios” oarecum... Dar esenţa unui om e greu de înşelat... Am uitat toate aceste haine în valiză la Cureşniţa. Iar la Bălţi m-am pornit în nişte şlapi, tricou şi şorturi... Astfel îmbrăcat am ajuns şi la Chişinău. Urma să-mi cumpăr barem nişte pantaloni şi o cămaşă. Ceea ce am şi făcut la „Gemenii”. Aşa şi am apărut în faţa lumii în acea zi: în cămaşă, pantaloni şi... şlapi. Căci pantofi nu m-am încumetat să-mi iau. Sunt prea scumpi, iar eu planificasem să cumpăr şi cărţi în acea zi. Vizita la „Gemenii” în schimb mi-a adus şi o palmă virtuală bine meritată. Trecusem pe lângă cineva cu care comunic destul de des (virtual) şi, dus pe gânduri, nici nu l-am observat. În genere, vizita mea la Gemenii merită un pamflet aparte şi chiar am intenţia să-i dedic o poveste în viitorul apropiat pe blog.


În afară de întâlnirile interesante, am profitat şi de un eveniment organizat la Librăria din Centru: lecturi din poemele lui Eugen Cioclea. A fost un veritabil 3 în 1, ca în spotul cela publicitar: am citit din Cioclea, direct din manuscrisele lui!, am discutat niţel cu amfitrionul locului, Emilian Galaicu-Păun, pe care nu-l văzusem demultişor, de când a fost el la Paris în 2013, şi am cumpărat un sac de cărţi. Puteam merge acasă, la Bălţi.

 

VVcuEGP


La Bălţi, în troleu, m-am prins că doi adolescenţi discutau despre Paris în spatele meu. M-am întors spre ei şi am intrat în vorbă. Unul din ei locuieşte cu părinţii în suburbiile Parisului... Ce mică-i lumea...


Marţi, 5 august.


Azi e ziua Radio.


Disdedimineaţă însă am avut o experienţă extraordinară şi plină de nostalgie... Cumnatul meu este şofer la un Centru social din Bălţi care se ocupă cu monitorizarea bolnavilor SIDA. În acea zi ei trebuiau să meargă la Chişinău pentru nişte vizite medicale de rutină. În microbuz mai rămânea un loc liber şi mi s-a propus să merg cu ei. Discutând cu angajaţii acestui centru mi-am dat seama cât de multe prejudecăţi mai există pe la noi... cât obscurantism. Şi agresivitate. Devine o banalitate să spui "intoleranţă". Poate dacă zic "lipsă elementară de milostenie creştinească", mă fac înţeles mai bine? Cu atât mai respectabilă este şi activitatea, lucrul cotidian al oamenilor de acolo.

 

Dar a mai fost un moment... Centrul respectiv se află în imediată vecinătate cu Şcoala nr. 13 din Bălţi. Cândva a fost o şcoală mixtă unde am mers primii 5 ani... În 1989 clasele moldoveneşti au fost transferate într-un edificiu nou, şcoala nr. 18, actualmente liceul „B.P.Hasdeu”, absolventul căruia sunt şi eu. În şcoala 13 nu am mai călcat de 25 de ani... S-au schimbat multe: terenul de sport nu mai există: nişte barosani şi-au construit case pe locul fostului teren de fotbal şi de baschet; fântâna cu coarbă a fost schimbată cu o pompă... Dar au rămas copacii sub care ne jucam de-a ţurca, îmbătrâniţi şi ei, a rămas clădirea veche, atelierul de muncă... când te gândeşti că a trecut un sfert de veac...


Apoi am mers la Chişinău. În drum, atunci când am trecut de pe o porţiune proaspăt asfaltată pe una veche, hopuroasă, şoferul a făcut o glumă: „Gata, s-a terminat Europa, acum mergem prin Moldova”. Îmi place. Lumea asociează Europa cu ceva calitativ, cu ceva mai bun. Un bun început.


La Chişinau am mers direct la Radio Europa Liberă. Am o relaţie sentimentală cu acest post de radio. În afară de profesionalismul incontestabil, Europa Liberă mai este şi postul de radio pe care îl asculta regulat bunelul meu, Ştefan Ilaşciuc. Îl asculta pe ascuns, bineînţeles, iar eu acest lucru l-am aflat mult mai tîrziu... Bunelul nu mai este... Prea devreme au plecat aceşti oameni... Prea multe ar fi putut să ne înveţe, dar nu mai are cine...


O zi plină: întâlniri, discuţii, idei, proiecte... Sper barem o parte să fie materializate. Iar dacă am început o zi la radio, tot la radio, Moldova 1 de astă dată, cu o emisiune cu Anatol Caciuc şi Angela Stafii, se cuvinea s-o închei. Apoi, din nou, la drum. Spre Bălţi. Şi un şuvoi de ploaie... Şi nişte discuţii dezinvolte cu persoane absolut necunoscute în microbuz... Ador asemenea discuţii. Afli multe din ele.


Miercuri, 6 august.


Astăzi este o zi specială. Am să vă spun şi din ce cauză mai târziu. Dar prima ei jumătate o încep ca de obicei, merg la Chişinău şi mă instalez la „Délice d’anges”, o cafenea din faţa Bibliotecii Naţionale. Acolo îmi am fixate mai toate întâlnirile. Agreabil loc şi bine situat. Din nou: discuţii, proiecte... Apoi – direcţia aeroport: astăzi vin din Statele Unite cumnaţii... Un moment plin de emoţie. O mamă şi o bunică care nu şi-a văzut fiica şi nepotul de 9 ani... Iar pentru cititorii acestor rânduri aş dori să fac o paranteză: fiţi atenţi şi cu ochii pe Victor Gărgăun! Nici nu ştii de unde sare iepurele: ne mai pomenim cu încă un campion olimpic la canotaj! Băiatul face performanţă la nivel de universităţi în SUA. Mâne-poimâne, şi cu puţin noroc, poate integra lotul olimpic. Al Statelor Unite...


 

Dar momentul l-am ratat. Din cauza unei ploi torenţiale şi traficului în care am fost blocat... Priveam din taxi cum curg apele pe străzile Chişinăului... Chiar să nu fie posibil de amenajat un sistem de scurgere mai ca lumea?... Am întârziat din această cauză, dar momentul regăsirii a fost intens... Am stat la taclale până-n seară...


Apoi cumnaţii au plecat la Cimişlia, iar noi cu soţia şi copiii am rămas să înoptăm la rude...


Joi, 7 august


Astăzi, am pornit spre Bălţi. Însă înainte de a urca în microbuz am trecut pe la o farmacie. Ce scumpete! Cine poate să-şi permită să achite preţuri din astea?!! Nu mai am niciun dubiu: sănătatea în Moldova este un lux. Ca şi multe alte lucruri: învăţământ, cultură, cărţi... Ori e selecţie naturală? Cum altfel se poate de înţeles?


Moldova este o ţară unde fără maşină eşti pierdut... Iată un lucru în care ne asemănăm cu Statele Unite. Se pare că este unicul punct pentru moment dintr-o lungă listă ipotetică... Eu nu am maşină. Deplasările prin ţară necesită o logistică specială. Azi am cam ratat cu planificarea, dar ne-am descurcat până la urmă... Per total transportul prin ţară m-a costat cam la 3000 de lei (na, am angajat un taxi, cu doi copii mici nu prea ai de ales). Cum fac totuşi ceilalţi? Chiar au cu toţii maşini? Ecuaţie cu multe necunoscute pe care nici nu încerc s-o dezleg. Am ajuns la Bălţi. E cald, foarte cald...


Ai impresia că blocurile astea din beton nu au fost construite pentru a fi locuite de oameni: iarna – îngheţi în ele, vara – te sufoci de căldură... Fiecare se descurcă cum poate, cei mai înstăriţi izolează perimetrul apartamentului din exterior. Şi cine ar îndrăzni să le reproşeze ceva? Drept rezultat – clădirile în exterior devin din ce în ce mai hidoase... Dacă mai pui aici şi diversele „amenajări” arhitecturale, tabloul devine de-a dreptul pitoresc... Nu degeaba prietenul cela al meu francez tot făcea la poze în cartierul locativ. Asemenea privelişti nu prea se văd în alte părţi...


Iată că primarul de Chişinău decide să fie totul alb... O decizie absolutistă, la limita ridicolului, precum multe altele în această ţară, dar poate e mai bine totul în alb decât debandada asta arhitectonică?...


Vineri, 8 august


O zi pe care o petrecem la Bălţi. Am făcut o vizită la o librărie... Am cumpărat şi câteva cărţi. Scundă alegere. Noroc că mai găseşti cărţi pentru copii. Fiică-mea a ieşit cu braţul plin! Din autorii şi titlurile pe care le-aş fi procurat, nu am găsit mai nimic. De peste tot se aud însă lamentări precum că lumea nu citeşte... Un cerc vicios: editorii şi librarii nu pot să-şi permită stocuri mari din considerente economice. Cititorii (de alde mine, dar mai cu seamă acei din provincie) nu mai au de unde să cumpere o carte bună... Drept rezultat, atunci când îl vede un careva pe un Galaicu-Păun, să zicem , sau pe o Radmila Popovici, sau pe o Lucreţia Bârlădeanu, sau pe un Iurie Colesnic la televizor (îi pomenesc pe aceştia fiindcă i-am văzut chiar eu pe sticlă cât am stat în vacanţă), oamenii pur şi simplu schimbă canalul... Cine-o mai fi şi ăştia? Şi cum rămâne cu rolul intelectualului în societate? Hmmm... Care intelectual? Care societate?... Trist.


Sâmbătă, 9 august


Astăzi am chemat taxi-ul şi mergem la ţară. Şoferul este rus. Nu suntem la prima călătorie cu el şi discutăm destul de amical despre una, despre alta. Nu discutăm despre politică. El ascultă un post de radio rusesc. „Radio-Inter”, dacă nu mă înşel... Preponderent muzică, dar din când în când trece câte un buletin de ştiri... Te apucă groaza... Propagandă stil „Pervyi Kanal”. Pe parbrizul maşinii îi stă lipit un tricolor rusesc cu vulturul ăla bicefal imperial... Mă întreb: dacă mâne, Doamne fereşte, ar începe un război de genul celui din Ucraina, tipul ăsta ar trage în mine ori ba? Pentru moment însă continuăm discuţia destul de amical...


Duminica, 10 august


Suntem la ţară. Ai casei se pregătesc de sosirea cumnaţilor care urmează să ajungă astăzi de la Cimişlia. S-au făcut sarmale, răcituri, babă, alte bunătăţuri... ca de zile mari! Iată-i, au ajuns! Bucurie, lacrimi, îmbrăţişări... Ce zi... Când eram mici cântam la şcoală: S-a deschis fereastra, ca o rană veche, mama ne aşteaptă, nopţi întregi de veghe. Să venim acasă şi măcar odată, să mai stăm la masă, adunaţi grămadă... A fost să fie!


Peste cinci zile îmi iau zborul înapoi spre Paris din ţara pe care nu am părăsit-o niciodată. Îmi mai rămâne o lectură la „Cenaclul Republica” pe 15 august unde, spre surpriza mea, m-a invitat Alexandru Vaculovschi şi Moni Stănilă. (Invitaţie pe care am acceptat-o fără a ezita şi de care mi-a fost frică imediat după... Dar parcă s-a trecut cu bine, mai bine zis, toţi au fost buni cu mine.)


Pe 16 voi deschide cu cheia uşa apartamentului de la cealaltă casă. De la Paris. Tot a mea.

Partager cet article

Published by Vitalie Vovc - dans Poveşti de-acasă
commenter cet article

commentaires

Cezara 28/09/2014 13:38

Fara suparare: foaie verde foi de vita, stau in apa pan'la brau. Unde-i rima, mai Petrica? In apa.

Vitalie Vovc 30/09/2014 22:40



nu ma supar, dar nu inteleg sensul comentariului. cred c-o fi in apa.



Despre PUNCT-ul din .FR

Poveşti, povestioare, gânduri, reflecţii, idei mai profunde şi mai superficiale, grave si ilariante... un punct de vedere şi doar atât. Doar un punct în imensitatea blogurilor. Doar un punct din atâtea altele dispersate în nebuloasa reală si virtuală. Doar un punct. Deşi... câte odată nu-ţi lipseşte decât un punct pentru a fi un i! 

"De sus, din vârful săptămânii,
să le rânjesc urlat, scârbos:
iubesc doar locul nu stăpânii,
precum fac câinii pentr-un os.

Şi iarăşi şapte gospodine
să dea cu bolovani în mine,
iar eu să urlu, urlu-ntruna
atât cât n-o apune luna."  Nichita Stănescu

Rechercher