În noaptea dintre 4 şi 5 decembrie 2012 postam pe una din cele mai mari reţele de socializare „Fraza de la miez de noapte” cu nr. 1. Iat-o :

„Cum îmi spunea mie cumătru Valentin care are părinţi şi soră îngropaţi acolo, cică uneori se uită la flacara de la aragaz şi-i pare că parcă s-ar întoarce acasă sufletele celor îngropaţi prin locurile pe unde i-aţi dus în vagoane ca pe vite şi i-aţi lăsat să moară de frig şi de foame şi de batjocură în locurile de unde vă lăudaţi că ne aduceţi acuma gazul. Gazul vostru aduce a mort şi a vesnică pomenire, aşa spune cumătru-meu Valentin.”

Onoarea de a „deschide balul” îi revenea romanului „Avionul mirosea a peşte” de Nicolae Popa, roman pe care îl citeam în acel moment.

De atunci în fiecare noapte am tot postat cîte o frîntură din cărţile pe care le-am citit, cu mici intermitenţe: o pauză în luna august datorată imersiunii în viaţa rurală din Moldova, unde nu doar „niciun tren nu vine”, dar nici Internetului nu i se lunecă mintea şi unda să ajungă, şi cîteva nopţi cînd am adormit: deh, sunt şi eu om şi huma uneori se răzvrăteşte împotriva spiritului, sau am umblat pe coclauri, uitînd de Internet şi toate cele virtuale. Absenţe pe care le-am recuperat ulterior furnizîndu-vă cîte o porţie dublă, ba chiar triplă a doua-zi („noapte” ar fi mai corect, dar aici respect expresia consacrată în dicţionare).

În mod general consider că a scoate citate din context este un fel de şmechereală care nu este prea departe de manipulare şi lipsă de onestitate intelectuală. Aici mult depinde şi de recontextualizarea citatului, de finalitatea pragmatică şi discursivă a enunciatorului. Folosit cu iscusinţă şi rafinament, citatul aduce o dimensiune suplimentară noului context inclusiv şi prin dialogismul său cu opera-sursă... Deseori însă, folosirea excesivă a citatelor este puerilă, în cel mai bun caz, sau doar o bravadă artificială, un fel de etalare a unui pretins nivel de cunoaştere.

(Pentru o mai savantă abordare a subiectului vedeţi articolele lui Mircea V. Ciobanu:

1) „Lumea ca intertext”

şi

2) „Pauza de gândire sau Despre dauna citatului” )

De ce am început atunci acest joc? Care este finalitatea „Frazei”? De ce îmi asum acest risc de a fi considerat dacă nu un manipulator (ar fi prea mult, să fim modeşti), atunci un tip naiv, superficial şi îngîmfat?

Democratizarea scrierii şi mai ales accesul la spaţiile de distribuţie a scrisului (ave Internet!) a dus la o logoree adevărată de „opinii” de tot felul... Desigur fiecare pînă la urmă îşi alege sursele de lectură şi nimeni nu este obligat să citească toate prostiile de pe toţi pereţii (nici măcar aceste rînduri, în treacăt fie spus).

„Tăceai – filozof rămîneai” spune o vorbă veche. „Ce-i scris cu peniţa nu tai cu bărdiţa” mai spune o altă zicală. Grafomania generalizată a scos în vileag şi, din păcate, documentat o meteahnă seculară a noastră: deficitul cronic de lectură. Cauzele sunt multiple şi nu am intenţia să dezvolt mai mult decît atît acest subiect acum...

Ceea ce am încercat eu, prin intermediul „Frazei de la miez de noapte”, e să trezesc curiozitatea pentru nişte cărţi, dezvăluind doar un gînd, exploatînd misterul unui citat rupt din context, prezentîndu-vă frumuseţea cuvintelor şi măiestria împletirii lor precum o gleznă dezgolită suscită mai multă ardoare şi excită imaginaţia mai ceva decît ditamai „Originea lumii” de Gustave Courbet.

Fraza de la miez de noapte (100): "Cartea nu este un pedagog sau, dacă vreţi, este un pedagog „invers”. Ea nu răspunde, ea întreabă şi te ajută să afli singur răspunsurile corecte. Dar, ale tale. Răspunsuri gata întotdeauna au numai politicienii şi poliţiştii.”, Aureliu Busuioc, "În căutarea pierderii de timp".

Am apucat (şi dureaza cîţiva ani buni deja) să notez prin cărţile citite. Pornire pur egoistă la început (este un excelent exerciţiu mnemotehnic: e suficient să citeşti ulterior cîteva fraze evidenţiate pentru a reabilita şi readuce conţinutul cărţii din exilul uitării), această obişnuinţă a devenit apoi un soi de joc comunicativ cu alţi cititori ai cărţii (căci cărţile din biblioteca personală sunt citite de cel puţin două persoane).

Mi-am zis acum un an să împartăş şi cu alţii aceste notiţe. Mai ştii? Poate încolţeşte virusul cititului?

Am depăşit anul. V-am prezentat 365 de fraze din 72 de titluri de 51 de autori. Cu o singură excepţie (vă las să vă dumiriţi care anume), recomand oricare din aceste cărţi. O bună parte din ele au fost lecturate pe parcursul anului. Nu mă consider un stahanovist în ale cetitului: numărul de cărţi nu este o performanţă în sine şi nu este un domeniu unde indicatorii de performanţă ar avea sens.

A fost anul relecturilor (pe mulţi - Busuioc, Beşleagă, Vasilache, Saka - i-am recitit în acest an graţie unei antologii recent apărute). A fost un an în care am continuat o poveste de dragoste cu textele unor scriitori la care ţin (Galaicu-Păun, Vişniec, Manea). Descoperiri de texte şi autori extraordinari (Oksanen, Ernu, Esinencu-fiica)... Dar, păcatele mele, comit nedreptăţi faţă de acei pe care nu-i citez...

De aceea voi face mai simplu: vă propun lista completă a autorilor şi titlurilor de unde au fost sustrase „Frazele”. Rupte în plină noapte din aşternutul lor durduliu de printre două coperte. Recunosc: m-am comportat cu ele ca un barbar. Şi vă invit să le faceţi dreptate. Să citiţi cărţile şi să le re-situaţi în contextul lor unde se simt atît de bine!

Imagine: “A Grand Man”, Mike Stilkey