În iureşul burlesc al noutăţilor, comunicatelor şi apariţiilor în diverse ipostaze şi spaţii, de la cele mai reale, cărnoase şi osoase, şi pînă la cele mai virtuale, ave Facebook & Co !, personajele (anume personajele, căci persoanele rămîn oricînd mai mult sau mai puţin camuflate de o cortină discursivă imposibil de penetrat în totalitate) implicate în jocul „de-a politica” îmi apar împărţite în trei mari categorii. Nu că aş pretinde la exhaustivitate sau perfecţiune şi fără nicio ambiţie de perfectivitate (noţiune atribuită verbelor aici şi nu perfecţiunii), dar mi-am zis să vi le pun pe tavă... Mai departe faceţi ce doriţi cu ele, încercaţi şi propriile clasificări, categorizări, de ce nu? E un joc de-a văzutul şi auzitul accesibil fiecărui. Aşa dar, cum aş categoriza eu această floră şi faună de „politicieni”, vertebrată şi nu prea? Să vedem. Eu îi împart în trei mari specii:
Vizionarii: Sunt persoane cu anumite convingeri şi credinţe, cu anumite certitudini despre cum ar trebui să fie lumea, cu un set de principii şi valori (sic!) pe care, dintr-o pornire mesianică, se cred obligaţi s-o transpună în realitate. Ei sunt convinşi de ceea ce este bine şi ceea ce este rău, au puţine dubii şi se simt predestinaţi anume pentru a traduce în viaţă aceste credinţe. Sunt persoane care au un discurs constant de-a lungul timpului, deşi el poate evolua lejer, nu însă fundamental, sunt extrem de fideli unei cauze, sunt, de cele mai multe ori, buni parteneri în politică, fiindcă îşi dedică întreaga fiinţă şi existenţă cauzei pentru care militează. Ei asociază, practic întotdeauna, şi un cod moral sau de conduită propriei ideologii. În consecinţă, a trăda codul moral echivalează pentru ei cu trădarea cauzei ideologice. Sunt previzibili, dar absolutişti. Vulnerabili cît sunt „mici” şi redutabili cînd devin „mari”... Puterea pentru aceşti oameni nu este un scop în sine, dar un mijloc necesar pentru a-şi realiza idealurile. Mijloacele pentru a acăpăra puterea sunt delimitate de ideologia arborată. Sunt greu de identificat, căci celelalte specii (vezi mai jos) mimeaza constant „vizionarul”. Pentru a-i depista este necesară o memorie bună sau un studiu atent al parcursului şi evoluţia discursuluilor. Este o specie destul de rară astăzi...
Politrucii: Acest specimen nu are convingeri ferme, cu atît mai puţin convingeri proprii. Politrucii îmbrăţişează lesne orice platformă ideologică, ba chiar au nevoie de împrumuturi de idei. Ei au nevoie de un stăpîn puternic pe care să-l slujească cu abnegaţie şi exces de zel. Acest stăpîn poate fi atît o entitate instituţională, cît şi o persoană fizică. Orice intonaţie, virgulă, sau aluzie a „stăpînului” este preluată şi executată imediat. Politrucii sunt extrem de violenţi şi agresivi cu oponenţii stăpînului sau, cu politrucii din tabăra opusă. Motivaţia lor principală este recompensa de la „masa boierului”. Ei ştiu că doar zelul le aduce avantaje, chiar şi faţă de ceilalţi politruci din propria tabără. O formă de putere limitată de un cadru bine stabilit şi tot setul de avantaje pe care această putere le-o conferă este motivaţia lor supremă. Această putere limitată însă este exersată din plin, cu un sadism pronunţat şi limitele acestui sadism sunt condiţionate doar de capacitatea de protecţie a „stăpînului”. Politrucii se regăsesc însă total incapabili să exercite o putere prea mare, autonomă sau chiar absolută, căci fără stăpîn ei sunt pierduţi... Pot fi recrutaţi foarte uşor şi oricînd de un alt stăpîn care poate să le ofere un os mai gros. Sunt uşor identificabili, căci sunt cei mai vizibili şi mai agresivi din spaţiul public. În plus, veneraţia necondiţionată şi fără reticenţe a forţei pe care o slujesc îi trădează întotdeauna. Pentru a-i vedea deseori e suficient doar să porneşti televizorul...
Businessmanii: Aceştia din urmă nu au ideologie. Nici a lor proprie, nici împrumutată. La drept vorbind, nici puterea nu-i interesează decît în măsura în care îi ajută să facă afaceri şi bani. Nu le place să fie în vizorul atenţiei publice. Întotdeauna preferă să expună o altă persoană. Dacă au posibilitatea, preferă să plasese avantajos nişte pioni pe care să-i ţină din strîns (cu bani ori şantaj). Pot lesne întreţine persoane, mişcări ori partide politice total antagoniste. Nu recunosc altă autoritate decît forţa brută şi banul. De altfel, pentru ei totul este negociabil. Atît timp cît sunt „mici” încearcă să scoată avantaje din implicarea în politică aplicînd un calcul simplu al rentabilităţii timpului şi banilor investiţi şi sunt uşor confundabili cu politrucii. Cînd devin „mari” ei pot fi încurcaţi cu vizionarii. Ei elimină concurenţa şi modelează sisteme care îi maximizează profitul afacerii personale. Sunt uşor identificabili după averile pe care le au şi progresia ei proporţională cu activitatea politică. Dar businessmenii evită, totuşi, mediatizările.
xxxxx
Cam atît, dragii mei... Simplu, nu? Bineînţeles, precum la orice clasificare, nu există tipaje pure. Un vizionar în luptă pentru putere o poate face pe politrucul, dar niciodată nu-şi va trăda convingerile, mai poate face şi ceva business pe-alături, dar de mîntuială, mai mult sub presiunea familiei sau reprezentărilor de „reuşită” în societate; un politruc îşi poate da aere de om de afaceri, dar afacerile lui nu funcţionează decît cu suportul celorlalţi, el nu ştie să fie decît răsplătit în avantaje pentru serviciile aduse; un afacerist poate fi orice, din moment ce e rentabil, îl mai apucă uneori vre-o nostalgie sau frustrare şi încearcă să se facă cunoscut, dar neavînd suficient talent pentru „a înşira cuvinte goale ce din vorbe au să sune” se retrag destul de rapid la umbră.
Dificultatea majoră rezidă în faptul că oricare din ei se dă drept „vizionar”... Cea mai simplă metodă de a rezolva această ecuaţie o găsim în vechiul dicton „Ce-i scris cu peniţa nu tai cu bărdiţa”... De n-ar fi lenea şi indiferenţa, bineînţeles.
