Overblog Suivre ce blog
Editer l'article Administration Créer mon blog
14 octobre 2014 2 14 /10 /octobre /2014 01:02

„Eu nu mă pricep în teoria literaturii. Eu ştiu un criteriu... îmi place sau nu-mi place. Ăsta e criteriul cu care mă apropii. E bun sau rău este timpul care hotărăşte, nu eu. Şi nu e întotdeauna corect. Cîţi ani au trebuit pînă l-am descoperit pe Kafka! Este un singur critic mai mult sau mai puţin obiectiv, care este Timpul. Dar pînă şi acesta poate greşi.”,

Aureliu Busuioc (din interviul acordat lui Petru Negura*)

 

Vasilache-Cartier.jpgDe fiecare data când citesc ceva de Vasilache, involutar îmi vine în gând o discuţie ce mocneşte undeva în surdină şi apare regulat pe ici-cole, în special de când cu vânzoleala aceasta cu premiile Nobel şi alte semne asemănătoare de recunoştinţă a importanţei noastre. Mă refer la toată zarva despre cât de „provincială” este literatura de la noi. Cică ar exista un mainstream european şi ar trebui să fim sincronizaţi cu el. Cică ar trebui să abandonăm chemările noastre telurice rurale şi să ne mondializăm. Şi dacă aceste discuţii sunt valabile pentru literatura românească, ce să mai vorbim de literatura basarabenilor care sunt supuşi unui dublu test „sincronizator”: acel cu scrierile din România într-un prim timp şi acel cu o altă literatură, naiba ştie care anume, dar care ne-ar plasa în competiţia pentru ... acelaşi Nobel să zicem.

 

În această ecuaţie, dacă e să fim atenţi, valoarea operei literare este un lucru secundar. Ceea ce contează cu adevărat este paradigma. Câtă sterilitate în această „dezbatere”!... Vasilache este provincial, regional şi teluric. La fel precum au fost să zicem Maupassant ori Saramago (al doilea este premiat Nobel, printre altele).

 

Cele trei nuvele alese de editor (Cartier) pentru volumul respectiv au în comun nici mai mult nici mai puţin decât... moartea. Moartea şi naşterea... Ce poate fi mai universal?

 

Vasilache este „al nostru” doar în aparenţă, prin artificiul unui limbaj simplu şi autentic care se împleteşte în forme complexe de o suavitate şi profunzime pe care rar o întâlneşti. Simbolurile, conflictele, chestionarea permanentă a realităţii care se schimbă din perspectiva eternei bătălii a binelui şi răului sunt, în pofida acestui înveliş verbal local, cu adevărat oecumenice. Mai ceva ca la Maupassant, ca la Saramago, mai ceva ca la un Llosa, să zicem...

 

Şi apoi... ia staţi, fraţilor! Da’ de ce adicătelea să mă justific? Îmi place Vasilache şi gata! Iar „Povestea cu cocoşul roşu” împreună cu „Surâsul lui Vişnu” (din volumul din poză) sunt pur şi simplu două scrieri în care m-am topit.

 

*http://petrunegura.blogspot.fr/2013/10/este-un-singur-critic-mai-mult-sau-mai.html

 

 

Partager cet article

Published by Vitalie Vovc - dans CĂRŢI&FILME
commenter cet article

commentaires

Despre PUNCT-ul din .FR

Poveşti, povestioare, gânduri, reflecţii, idei mai profunde şi mai superficiale, grave si ilariante... un punct de vedere şi doar atât. Doar un punct în imensitatea blogurilor. Doar un punct din atâtea altele dispersate în nebuloasa reală si virtuală. Doar un punct. Deşi... câte odată nu-ţi lipseşte decât un punct pentru a fi un i! 

"De sus, din vârful săptămânii,
să le rânjesc urlat, scârbos:
iubesc doar locul nu stăpânii,
precum fac câinii pentr-un os.

Şi iarăşi şapte gospodine
să dea cu bolovani în mine,
iar eu să urlu, urlu-ntruna
atât cât n-o apune luna."  Nichita Stănescu

Rechercher