Overblog Suivre ce blog
Editer l'article Administration Créer mon blog
29 janvier 2014 3 29 /01 /janvier /2014 11:58

Acest text a fost scris pentru PLATZFORMA.MD

 

 

Acum cîteva zile, a fost publicată pe Facebook copia unei scrisori prin care administraţia unui liceu de elită din capitală reclama bani de la părinţi prin intermediul aşa numitei „asociaţii/fundaţii de părinţi”. Suma este destul de cochetă şi reprezintă ceva peste 3000 de lei. Net bineînţeles (1).

 

(Pentru comparaţie: salariul mediu în luna Octombrie 2013 în R. Moldova a fost de 3785,4 lei (2) în valoare brută, ceea ce nu înseamnă însă mare lucru, căci date despre salariul median nu am găsit, iar pentru a înţelege care este bunăstarea populaţiei anume salariul median este cifra care ar trebui să ne intereseze: ea reprezintă suma-frontieră care îi separă exact în jumătate pe salariaţi între cei ce cîştigă mai puţin şi cei ce cîştigă mai mult.)

 

Această practică nu este o excepţie, din păcate. De facto, învăţămînt public gratuit (şi calitativ) în Moldova nu mai există de ceva timp şi acest lucru ar trebui să-i îngrijoreze mult mai mult pe Maia Sandu & Co decît copiatul la BAC sau cheltuielile în învăţămînt raportate la PIB (aceasta din urmă este mai mult grija FMI-ului decît a guvernanţilor, dar ştim noi bine muzica cui răsună de obicei).

 

Copil-de-la-sat.jpgDacă acum 3-4 ani cauza fundamentală a exodului masiv din Republica Moldova erau salariile mici, acum din ce în ce mai des, în discuţiile pe care le am cu cei emigraţi, este evocată problema învăţămîntului şi neliniştii pentru viitorul copiilor. Este puţin probabil ca aceste îngrijorări să fie reflectate în studii şi anchete sociologice, căci, în mod invariabil, la întrebarea despre cauzele migraţiei părinţii vor invoca „salariile mici” şi accesul la educaţie de calitate este diluat în mod previzibil în sintagme precum „viitorul copiilor”. Într-un fel este şi acesta un indicator, fiindcă cetăţeanul nu mai are încredere în stat şi în instituţiile lui, în capacitatea statului de a asigura un viitor pentru copii, indiferent de originea lor socială, ci doar în propriile forţe şi capacitatea proprie de a genera venituri suficiente. Iar atunci cînd ai bani, cumperi orice, inclusiv şi studii calitative.(3)

 

Chiar săptămîna trecută o doamnă îmi spunea următoarele: „Eu de-amu… Nu-mi trebuie mare lucru: îmi ajunge, ne descurcăm noi, dar aş vrea să-i pot învăţa pe băieţi. Că eu asta le spun: voi ţineţi-vă de carte. Atîta lucru aveţi de făcut.” Discuţia a avut loc în una din suburbiile Parisului. La care tatăl familiei a adăugat: „La cîţi bani trebuie să dai la şcoală în Moldova, mai ieftin m-ar costa să vină învăţătorul acasă. Ce, asta-i şcoală?

 

Orice societate pentru a se dezvolta armonios şi dinamic are nevoie de un mecanism de mobilitate socială, de un aşa-zis „ascensor social”. Numai în acest fel se poate asigura în primul rînd o dezvoltare şi o „pace socială”, nemaivorbind de creativitate, inovaţii, competivitate, căci anume meritul (prin talent şi/sau efort) trebuie să fie factorul ce deschide accesul la ascensiune socială, nu renta socială exprimată în bani (ai părinţilor) sau relaţii de rudenie. Doar în aceste condiţii apare şi se dezvoltă un sentiment de echitate în societate. Ceea ce observăm noi în Moldova este exact inversul: anchilozarea graduală a păturilor sociale. Fii de judecători devin judecători (4), fiice şi fii de Preşedinţi – miniştri ori deputaţi (5, 6, 7), etc., etc. (ex: Odraslele judecătorilor la Universitatea de Drept nu achită taxa anuală! (8)) Desigur ar fi iluzoriu să credem că fenomenul respectiv este unul pur naţional. Imobilitatea şi tendinţa elitelor de a se reproduce este un proces natural şi firesc. Doar că în Republica Moldova el atinge proporţii namaivăzute în alte părţi. Apropo, în occident (deşi echitatea a fost, mai ales în occidentul european, o valoare în creştere) sînt vehiculate din ce în ce mai intens în discursul public şi politic (cu prisosinţă acum, în perioadă de criză şi incertitudine economică) noţiuni de „echitate socială”, „egalitate a şanselor”, acelaşi „ascensor social”.

 

Societatea este un sistem viu şi dinamic (instabil) şi precum orice sistem tinde spre stabilitate, la fel o fac şi societăţile. Vom lăsa însă sociologii şi filozofii să dezvolte acest vast (şi probabil necuprins) subiect, căci ne vom interesa doar de un singur aspect al lui: instalarea noilor elite, oligarhii (exemplu viu de ascensiune fulgurantă în Moldova, dar care astăzi este bine înscăunată şi chiar „înşurubată”) şi solidificarea graduală a păturilor sociale. Este cunoscută o definiţie puţin poetizată a corupţiei: o formă de auto-organizare a societăţii în cazul în care statul este deficient.

 

Unul din principalele roluri ale oricărui stat este să menţină în permanenţă o suficientă presiune entropică pentru ca sistemul să rămînă dinamic (instabil) în continuare. Printre cele mai vizibile exemple în acest sens sunt diversele instituţii antitrust menite să evite situaţii de monopol sau oligopol.

 

Dar dacă în economie concluziile au fost făcute demult şi, respectiv, instituţionalizate soluţii pentru a contracara acest fenomen (cu mai mult sau mai puţin succes), în alte domenii aceste eforturi sunt mult mai puţin vizibile, chiar inexistente. Nu ar trebui să ne mire acest lucru, dacă e să luăm în consideraţie că deciziile importante sunt luate, direct sau indirect, de către elite, or elitele vor încerca întotdeauna să-şi protejeze interesele şi propriile poziţii.

 

Astfel, peste tot (în lumea „civilizată”), în numele unor presupuse principii de „libertate”, învăţămîntul public coabitează cu învăţămîntul privat (9). Deşi, în cele mai fericite cazuri, învăţămîntul privat este încadrat relativ strict de legislaţie, această coabitare nu este altceva decît o formă de segregare şi de auto-izolare a elitelor pentru a-şi proteja poziţia dominantă.

 

Această tendinţă de auto-izolare este foarte vizibilă în special atunci cînd „avuţii” îşi izolează parcurile locative (10) (Vă mai aduceţi aminte de barierele din strada Ciocîrliei?). De obicei cuvîntul „ghettoizare” este conotat şi se referă în special la cartiere rău famate, dar, de fapt, primii care îşi izolează cartierele sunt chiar cei instăriţi… Mai mult decît atît, ei o fac „din interior”, voluntar şi aplicat.

 

Într-o altă discuţie non-formală pe care am avut-o la sfîrşitul lui decembrie 2013 cu unul din top-managerii unei companii multinaţionale americane cu care am onoarea să lucrez, persoana respectivă recunoştea că a avut noroc în viaţă fiindcă a crescut într-o familie de industriaşi şi a locuit într-o localitate alături de North Carolina State University pe care a şi absolvit-o. Concluzia pe care a făcut-o chiar el a fost următoarea: în ziua de azi segregarea se face prin accesul la învăţămînt de calitate. Discuţia pornea iniţial de la curiozitatea dumnealui în raport cu originea numelui şi prenumelui meu…

 

Studii despre calculul faimosului ROI (Return on Investments*) în domeniul învăţămîntului există astăzi cu duiumul. Aceste studii arată că anume investiţiile în domeniul învăţămîntului primar sunt cele mai eficiente (11) şi ating un ROI de 18%-20% la nivel global! Cu toate acestea, noi continuăm cu o insistenţă nonşalantă să calificăm banii alocaţi pentru învăţămînt drept „cheltuieli”… Doar o singură dată mi-a fost dat să citesc într-un discurs şi spaţiu public, diferit de cel academic: „Aici municipalitatea INVESTEŞTE într-o nouă instituţie de învăţămînt”. Eram la Manchester şi această inscripţie era pe un panou ce masca un şantier de construcţie…

 

Din păcate, tot ce întreprinde statul moldovean în domeniul învăţămîntului şi, în mod special, în raport cu învăţămîntul primar, nu face decît să accentueze segregarea din ce în ce mai evidentă şi mai simţită astăzi în Republica Moldova. Ce fel de şanse are un copil născut la sat, unde pînă şi şcoala primară este închisă, să devină „ministru” sau „judecător”? Întrebare devenită tragică prin caracterul ei retoric… El, copil condamnat, nici BAC-ul nu are cum să-l susţină în condiţiile actuale… Nu fac, bineînţeles, aluzie la imposibilitatea de a copia, ci la modificările constante ale criteriilor de evaluare, aliniate după aceleaşi licee de elită, înăsprite în anul care a trecut, fără a se fi luat în consideraţie conţinutul învăţămîntului în instituţiile din provincie. De facto, liceele non elitiste au fost eliminate din competiţie mult înaintea examenelor.

 

Iar acum cîteva zile o altă „reformă” a fost anunţată care nu face decît să limiteze şi mai mult accesul la învăţămînt superior pentru copiii din localităţile rurale (12). „Ministerul Educaţiei propune să se renunţe la divizarea locurilor pentru înmatriculare în baza principiului locului de trai (rural/urban)”. În aceste condiţii, ţinînd cont de decalajul între diversele instituţii de învăţămînt şi diminuarea locurilor „la buget” în universităţi, această decizie este o adevărată condamnare pentru copiii de la sate sau acei parinţii care nu au de unde achita „taxe benevole” în liceele de elită.

 

Admiraţi şi această mostră de echitate: „Ministrul a anunţat că în anul viitor 13 şcoli din 13 raioane vor fi reparate cu suportul Băncii Mondiale, de acest proiect urmînd să beneficieze, în mod prioritar, raioanele care au dat dovadă de angajament în procesul reformei de restructurare a reţelei şcolare. (13)”

 

Şi o altă întrebare pe care am s-o las deschisă: Cum credeţi, care stat are mai multe şanse de a deveni prosper: unul unde totalitatea copiilor va avea un nivel decent de educaţie, cel puţin medie, sau unul unde 2000-3000 de copii vor avea acces la studii excepţionale iar restul vor rămîne inculţi?

 

(Apropo, atunci cînd discutăm despre politică şi societate cu prietenii mei francezi, întotdeauna le aduc Republica Moldova drept exemplu, un fel de Case Study şi le spun: „Iată ce ve-ţi ajunge dacă veţi continua pe făgaşul pe care l-aţi apucat!”. Moldova este exemplul tip de „reuşită” a unei societăţi ultra-liberale şi individualiste, unde statul se retrage treptat şi defectuos mai din toate domeniile. Noţiunea şi politicile corespunzătoare de „deregularizare” au fost lansate încă în anii ’80 (cf. Joseph E. Stiglitz, „Freefall” (W.W.Norton & Company, 2010)), şi s-au dezvoltat în adevărată doctrină odată cu cădearea zidului de la Berlin).

 

Să revenim însă la faimoasa taxă cerută părinţilor de la care am pornit. Justificarea ei, formulată chiar de către instituţiile de învăţămînt, este următoarea: insuficienţa resurselor alocate din bugetul de stat pentru a asigura condiţii şi un proces educaţional de calitate… A „pedepsi” o instituţie de învăţămînt pentru această practică este ridicol şi superficial din moment ce aceleaşi autorităţi recompensează instituţii similare (unde se practică exact aceleaşi metode!) cu înalte distincţii de stat şi cu laude difuzate pe larg în mass-media (14).

 

Acuzaţiile repetate aduse profesorilor şi medicilor au devenit o obişnuinţă crasă şi stereotipată. Din păcate, ele sunt deseori justificate. Dar aceste acuzaţii constante contribuie la instaurarea în societate a unei imagini extrem de negative pentru nişte corpuri de profesie de care avem mare nevoie şi care, în treacăt fie spus, nu sunt cei mai remuneraţi funcţionari.

 

Taxele plătite de părinţi prin intermediul „asociaţiilor” sunt în primul rînd un element discriminatoriu, fapt care a şi trezit nemulţumirea părinţilor. Ei, ca şi oricare alt părinte, îşi doresc pentru copiii lor studii de calitate, dar sunt confruntaţi cu incapacitatea de a asigura material acest lucru. Nemaivorbind de suspiciunile legate de „folosirea” acestor bani în scopuri private, suspiciuni coroborate de discursul generalizat despre „învăţătorii corupţi”. Şi care este legatura între un „învăţămînt de calitate” şi perdelele luxoase sau alte semne de apartenenţă socială pe care deseori sînt cheltuiţi banii?

 

Trebuie să mai ţinem cont şi de un alt factor: acei care formulează mesaje şi care au acces la reţelele de distribuţie a informaţiei, fac parte din aceeaşi elită. Ei nu au niciun interes să zdruncine acest sistem, dimpotrivă: vor încerca să-şi perpetueze poziţia dominantă, încercînd să legitimeze şi să justifice practicile existente (15, 16), invocînd criterii obiective de excelenţă şi modele perfecte de auto-organizare. Nu ar trebui să ne mire nici faptul că politica actuală a statului în domeniul învăţămîntului este, în mod general, acceptată, susţinută şi promovată de elită.

 

Ceea ce ar trebui să ne preocupe nu este existenţa acestor elite (căci cristalizarea lor este un proces firesc, inevitabil şi chiar necesar), ci felul în care ele se constituie, capacitatea societăţii de a le reînnoi, setul de atribute care caracterizează noţiunea însăşi de „elită”. Soluţia nu rezidă în egalitarismul utopic de tip comunist, ci într-un set de mecanisme care ar asigura o echitate general acceptată (egalitatea iniţială a şanselor şi recompensa pentru merit) drept criteriu de diferenţiere socială.

 

Şi la acest capitol trebuie să recunoaştem că statul Republica Moldova este total deficient.

 

Acum să facem un efort de imaginaţie şi să ne închipuim că factorii de decizie vor interzice colectarea de bani de la părinţi prin intermediul „asociaţiilor”. Ştiţi ce se va întîmpla? În absenţa unor finanţări conforme aşteptărilor parinţilor, primii care vor veni cu „jalbe” şi vor căuta „soluţii” (inclusiv prin excluderea părinţilor non-solvabili, prin „privatizarea” instituţiei, etc., etc.) pentru a plăti mai mult vor fi chiar părinţii (cei înstăriţi, fireşte)…

 

*Return on investment (ROI) (Rom : “Rentabilitatea capitalului investit”) Măsoară cîştigul sau pierderea generată pe urma unei investiţii faţă de suma investită. ROI este de obicei exprimat în procente.
Rentabilitatea capitalului investit = (Net Profit / Costul Investiţiei) x 100

 

(1)  http://adevarul.ro/moldova/social/liceul-mircea-eliade-ministerul-educatiei-chisinau-1_52d8db8ac7b855ff568d7576/index.html

(2) http://www.statistica.md/category.php?l=ro&idc=452

(3) Pentru mai multe informaţii la acest subiect confruntaţi un recent studiu OIM http://iom.md/attachments/110_rfinalrom.pdf

(4) http://www.zdg.md/investigatii/viitorii-judecatori-cu-case-de-milioane-automobile-de-lux-si-cu-firme-in-sua

(5) http://ziarulnational.md/ce-a-ajuns-sa-lucreze-nepotul-lui-voronin/

(6) http://www.gov.md/pageview.php?l=ro&idc=507

(7) http://www.parlament.md/StructuraParlamentului/Deputies/tabid/87/Id/312/language/ro-RO/Default.aspx

(8) http://www.zdg.md/investigatii/dinastii-de-judecatorii

(9) http://www.education.gouv.fr/cid162/les-grands-principes.html

(10)http://www.zdg.md/social/capitala-barierelor-drum-blocat-spre-voronin-plahotniuc-si-donciu#more-57758

(11)http://isites.harvard.edu/fs/docs/icb.topic1222150.files/Session%207/PsacharopoulosGlobalUpdate.pdf

(12)http://adevarul.ro/moldova/actualitate/reguli-admitere-facultate-schimbari-propune-ministerul-educatiei-1_52e24f45c7b855ff56c200ed/index.html

(13)http://www.investigatii.md/index.php?newsID=200

(14)http://www.presedinte.md/rom/comunicate-de-presa/presedintele-nicolae-timofti-a-participat-la-festivitatea-dedicata-incheierii-anului-scolar-la-liceul-teoretic-mihai-eminescu-din-balti

(15)http://bloguvern.md/2014/01/17/parintii-declara-razboi-socant-cui/

(16)http://bloguvern.md/2014/01/27/fundatiile-in-scoli-o-idee-buna-prost-implementata-o-idee-buna-prost-implementata/

 

(Cu sincere mulţumiri echipei PZF, Petru Negură şi Vitalie Sprînceană, pentru schimburile şi recomandările judicioase pe parcursul redactării acestui text)

Partager cet article

Published by Vitalie Vovc - dans Dări cu păreri
commenter cet article

commentaires

Despre PUNCT-ul din .FR

Poveşti, povestioare, gânduri, reflecţii, idei mai profunde şi mai superficiale, grave si ilariante... un punct de vedere şi doar atât. Doar un punct în imensitatea blogurilor. Doar un punct din atâtea altele dispersate în nebuloasa reală si virtuală. Doar un punct. Deşi... câte odată nu-ţi lipseşte decât un punct pentru a fi un i! 

"De sus, din vârful săptămânii,
să le rânjesc urlat, scârbos:
iubesc doar locul nu stăpânii,
precum fac câinii pentr-un os.

Şi iarăşi şapte gospodine
să dea cu bolovani în mine,
iar eu să urlu, urlu-ntruna
atât cât n-o apune luna."  Nichita Stănescu

Rechercher