Nu am mai scris nimic de 11 ani… De 11 ani sînt plecat din ţară. Două dimensiuni şi un dialogism simbolic perfect…
A venit timpul să revin, cel puţin în una din patriile mele. Necesitatea pur fiziologică de a scrie a învins legea geometrică. Două linii paralele nu se intersectează niciodată doar dacă ne este « paralel » de ce se întîmplă acasă, în cealaltă patrie. Sau de ce se întîmplă cu noi, cei plecaţi în străini.
Yo-yo-ul sentimentelor (speranţă – ură – nedumerire – speranţă – nedumerire – speranţă – mînie – nedumerire – dezgust…) prin care m-a făcut să trec ţărişoara mea de mucava începînd cu aprilie 2009 m-a readus la viaţă. Mi-a trezit, aidoma unui electroşoc salvator, un al doilea « eu » pe care l-am sacrificat manoleşte pentru a zidi altceva, la fel ca şi mulţi alţi pămînteni de-ai mei.
Nu că aş fi reuşit să zidesc mare lucru între timp (probabil proporţional şi cu valoarea jertfei aduse), dar a venit timpul să slobozesc cîinii din prinsoare.
Blogul pe care îl lansez astăzi nu este decît un raspuns cît se poate de egoist la această chemare. Nu este decît un punct de vedere, situat la 1975.17 km de Chişinău.
Îmi veţi ierta, sper, stîngăcia stilistică, gramaticală, lexicală, semantică, etc. etc. Acum 11 ani eram doar un învăţăcel în ale scrisului (un profesor de-al meu căruia îi prezentasem un mic text ce se voia literar spunea: « E bine, încă puţină carte şi va fi chiar bine »). Din păcate, timp de 11 ani am uitat si ţîrul de carte pe care-l aveam… Edouard Hériot spunea : « La culture est ce qui reste lorsque l’on a tout oublié ». Să ştiţi că sînt o persoană cu un nivel de cultură al naibii de înalt!
Şi mai sper ca electroşocul salvator să nu devină scaun electric.
Baftă mare !
