Overblog Suivre ce blog
Editer l'article Administration Créer mon blog
29 mars 2014 6 29 /03 /mars /2014 00:54

Sărbătorim?

 

Guvernul a creat un grup de lucru pentru organizarea manifestărilor legate de celebrarea lui „9 Mai”. PD a venit cu o iniţiativă legislativă în acest sens. În avant-premieră am avut şi un exemplu la Bălţi chiar deunăzi...

 

Concomitent, într-o lume paralelă (poate ar trebui să ne întrebam dacă nu se intersectează odată şi odată aceste lumi paralele?), se întîmpla Maidan-ul, Rusia a anexat Crimea (se pare că definitiv şi ireversibil), Tiraspolul a făcut cerere de adeziune la Rusia, iar Moldova rămîne fără Ministru al Apărării...

 

Dacă (se mai permit speranţe în acest domeniu) nu avem memoria prea scurtă, ne mai putem aduce aminte şi de celebrarea lui 9 mai în chiar centrul capitalei din anul trecut...

 

Acum, cînd rămîne practic o singură lună, Moldova este total dezarmată şi dezorientată din toate punctele de vedere în faţa acestui cataclism social care se cheamă „9 mai”...

 

Înainte de a continua, am să-mi expun atitudinea proprie despre această dată, mai bine zis despre această „sărbătoare”, fie ea celebrată pe 8 (europeneşte) sau pe 9 (sovieticeşte): pe mine nu mă încălzeşte în niciun fel! Şi uite aici mă simt nevoit să aduc explicaţii mai detaliate. Indiferent de cum o numim, „День Победы” sau „Ziua Europei”, data respectivă este direct asociată cu capitularea Germaniei fasciste, iar odată cu această capitulare şi sfîrşitul regimurilor fasciste în Europa... Această dată este plină de sens atît pentru europeni cît şi pentru ruşi (sau sovietici) din simplu motiv că aceste ţări au luptat cu Germania fascistă şi aliaţii ei. Capitularea Germaniei a însemnat pentru mulţi şi sfîrşitul războiului mondial (deşi mai urmau să se întîmple Hiroshima şi Nagasaki) şi toate urgiile legate de acest război.

 

9mai-MDA.jpg

 

Eu, oricît de zorzonat nu ar suna, mă simt încă fiu al acestui pămînt (Basarabia, Republica Moldova, spaţiu carpato-danubiano-pontic, Moldova de Est, puţin contează cum îl numiţi). Şi eu consider că nenorocirile care s-au abătut asupra noastră depăşesc frontierele datelor Războiului II Mondial. Să vedem şi să ne aducem aminte:

 

regimul Antonescu şi legionarii;

- evacuarea şi anexarea Basarabiei de către URSS în urma pactului Ribbentrop-Molotov;

deportările sovietice din iunie 1941;

- ofensiva română (noi am fost cu Hitler, să nu uităm);

„activitatea” partizanilor roşii pe teritoriul R. Moldova;

epurările etnice practicate de nazişti nemijlocit pe teritoriul Moldovei şi lagărele de exterminare pe care le-am avut la noi;

- contra-ofensiva sovietică (aici am trecut de partea lui Stalin);

-  foametea din 1946;

deportările din 1949;

colectivizarea...

 

În familia mea (un cerc destul de restrîns, unde i-am inclus doar pe buneii mei şi cei ai soţiei) au fost de toate:

 

-   fratele unui bunel rămas în 1940 de cealaltă parte a Prutului

-   un bunel care a luptat şi avut decoraţii militare de la ambele tabere: şi de la români, şi de la sovietici;

-   un alt bunel care a facut lagăre de concentrare atît la români/nemţi, cît şi la sovietici;

-   o bunică care mai nu a încaput în lagăr la nemţi fiindcă unui ofiţer i s-a părut că are părul prea creţ pentru un arian pur-sînge;

-   bunei care aruncau pîine peste sîrma ghimpată a lagărului de la Cosăuţi unde erau închişi evrei şi comunişti, sfidînd riscul de a fi împuşcaţi de gărzi;

-   o bunică care doar prin minune nu a fost violată de partizanii roşii în propria casă... A avut noroc: a fugit în mahala, din care cauză a fost bătut măr bunelul;

-   un bunel care a fost mobilizat în Armata Roşie în 1944 şi pentru care războiul s-a terminat după chiar primul atac. A avut noroc: a fost rănit. Acasă a ajuns doar în 1946;

-   bunei cărora li s-au măturat literalmente podurile în timp ce o animală în ciubote de kirză mergea prin grădină şi strivea pînă şi harbujii lăsînd pămîntul roşu în urma sa;

-   o strabunică vlăguită care a murit relativ tînără din cauza unei infecţii banale în foametea lui 47;

-   ţoluri din petici bătute la război (eu l-am văzut cu ochii mei, acest război, cînd eram mic!) şi duse de bunelul la Lviv pentru a le schimba pe cartofi. Aţi auzit cum se călătorea în acele trenuri?;

-   străbunei deposedaţi de absolut tot (nemaivorbind de pămînt): le-au scos pînă şi covoarele din casă, pînă şi sapele din cămară;

-   nopţi dormite cu vacile în casă de teama hoţilor;

-   comisarul de la Rîşcani care a vrut să-l împuşte pe bunelul chiar în ogradă, pe loc, pentru „sabotajul” prodrazviortkăi...

 

Închei aici. Au mai fost şi altele.

 

Vă întreb: ce anume să sărbătoresc eu pe 8 sau pe 9 mai?!

 

Dar, mă rog, oi fi eu probabil o excepţie în ţara asta... Dacă există, şi eu pot înţelege că mai există din acei pentru care sărbătoarea respectivă mai are importanţă, nu au decît s-o sărbătorească. Fără mine. Dar atunci s-o facă fără fanfare şi respectînd memoria tuturor. Inclusiv a mea.

 

Din păcate, Republica Moldova nu a ştiut să facă nici măcar o tentativă de capitalizare a memoriei colective. Istoria acestui pămînt în perioada 1937 (guvernarea lui Goga, cînd Antonescu a fost numit Ministru de Război) – 1953 (moartea lui Stalin) a fost mai mult decît tragică. Şi a încăput în ea şi războiul... Doar un epizod? Fiţi de acord, din această perspectivă, „9 Mai” nu are niciun sens...

 

Ce am făcut noi în 23 de ani pentru a construi o memorie colectivă, a noastră a tuturor, incluzivă? Ce simboluri colective am ştiut să degajăm? Absolut nimic. Atitudinea faţă de această dată, ori faţă de celelalte date istorice din acea perioadă, abordările lor, nu sunt ale noastre. Sunt nişte împrumuturi ideologice de la unii sau de la alţii, şi ele sunt excluzive prin excelenţă...

 

Să nu uităm nici de faptul că „9 Mai” a devenit astăzi, printr-o schimonosire absolută a celor mai umane sensuri, parte integrantă a unei ideologii agresive revanşarde ce ne priveşte în mod direct. Şi ar trebui să fim foarte atenţi cu modalităţile şi cu simbolurile pe care o vehiculează. Nu de alta, dar nu avem nici armată, nici măcar ministru al armatei... Atunci să nu armăm barem cu simboluri un stat ostil nouă... Cu toată loialitatea şi toleranţa de care pot da dovadă, dar eu m-am simţit profund jignit de prestaţia războinicului Rogozin din centrul Chişinăului anul trecut... Dar şi de restul prostologiilor cu lenta şi cu „Spasibo dedu za popedu...”

 

Din păcate, noi nu am ştiut să luăm în consideraţie un simplu fapt: Rusia a început un război informaţional împotriva occidentului şi noi nici nu am încercat să rezistăm. Eu nu zic să ripostăm, dar cel puţin să prezervăm un cîmp informaţional echidistant, în care s-ar face informaţie şi nu propagandă...

 

Sincer, eu nu am soluţii pentru „9 mai” care vine. A-l interzice este o prostie. A celebra „Ziua Europei” este un lucru total artificial şi nu a fost făcută nicio pregătire pentru a-i acorda semnificaţie. A lăsa lucrurile să se petreacă „de la sine”, cum s-a făcut în 2013, devine extrem de periculos...

 

Atunci cînd îi laşi pe alţii să decidă de propria-ţi memorie, nu ar trebui să ne mire faptul unei asimilări ulterioare a prezentului. Şi dacă nu suntem capabili să ne stăpînim trecutul, poate ar trebui, cel puţin, să decidem cu care anume prezent să ne asimilăm?

Partager cet article

Published by Vitalie Vovc - dans Dări cu păreri
commenter cet article

commentaires

Lidia Kulikovski 30/03/2014 10:09

scris de parca era vorba de buneii mei... mai ales ca locurile sunt comune. Da! nu avem ce celebra! Niciodata nu am celebrat!!!

Vitalie Vovc 31/03/2014 12:23



asa este... va multumesc pentru atentie si pentru lectura. eu cred ca memoria colectiva nu este un lucru neutru: este necesara o adevarata politica de stat in aceasta directie. care la noi, din
pacate lipseste.



Despre PUNCT-ul din .FR

Poveşti, povestioare, gânduri, reflecţii, idei mai profunde şi mai superficiale, grave si ilariante... un punct de vedere şi doar atât. Doar un punct în imensitatea blogurilor. Doar un punct din atâtea altele dispersate în nebuloasa reală si virtuală. Doar un punct. Deşi... câte odată nu-ţi lipseşte decât un punct pentru a fi un i! 

"De sus, din vârful săptămânii,
să le rânjesc urlat, scârbos:
iubesc doar locul nu stăpânii,
precum fac câinii pentr-un os.

Şi iarăşi şapte gospodine
să dea cu bolovani în mine,
iar eu să urlu, urlu-ntruna
atât cât n-o apune luna."  Nichita Stănescu

Rechercher