Într-un schimb recent de mesaje (de acum două săptămâni) despre soarta Republicii Moldova am ajuns, inevitabil (fiindcă această inevitabilitate este astăzi o categorie obiectivă, indiferent de subiectul abordat) să discutăm despre Unire. Și persoana cu care discutam mi-a adresat întrebarea respectivă: „Așa este, dar cum, când și cu cine?”

Răspunsurile la această întrebare merită, cred eu, un spațiu ceva mai mare decât un chat pe Messenger. Vom și încerca. Și vom începe cu cu cea mai complicată componentă a cestui triplet:

CUM?

Cum anume se va întâmpla re-Unirea nu o știe nimeni și vă asigur că acel care vine cu un scenariu programatic ori minte, ori e politician. Digul se va rupe oricum fiindcă presiunea e prea mare și toate șansele Republicii Moldova de a-și pereniza instituțiile statale au fost ratate strălucitor, iar cei care au subminat decisiv acea construcție ipotetică au fost chiar anti-unioniștii (vedeți aici mai multe detalii la subiect, într-un un text din februarie 2018).

Istoria ne poate prezenta numeroase și varii pilde despre cum poate fi reunificat un teritoriu, de la decizii pașnice (iar noi suntem protagoniștii unuia din cele mai strălucitoare exemple de acest fel, cu Unirea principatelor Moldovei și Țării Românești din 24 ianuarie 1859) și până la băi de sânge... Nu voi greși prea mult, cred, dacă voi afirma că am prefera cu toții ca re-Unirea să se producă cât mai armonios posibil, cât mai „controlat” și fără explozii sociale.

Deaceea în loc de încercările disperate de a astupa breșele din digul imaginar sus-menționat, trebuie de făcut exact contrariul. Ceva care funcționează întotdeauna și în orice situație: adevărul! Să încetăm cu minciunile, să încetăm să mințim și să construim castele din nisip imaginare. Mă refer, în primul rând, la acea himeră care li se prezintă cetățenilor referitoare la „integrarea europeană”. S-o spunem clar si răspicat:

Republica Moldova, în calitate de stat independent, nu se va integra în viitorul imaginabil în Uniunea Europeană!

Ceea ce înseamnă că șanse la o viață decentă vor avea doar tinerii cu locuri de muncă la firme nou create și prospere (de fapt, aceştia nici astăzi nu o duc rău). Marea majoritate însă vor continua o existență la limita decenței... Toate speranțele se sparg inevitabil de un fapt macabru: anul în care în Republica Moldova s-au născut mai mulți decât au murit a fost... 1999!

Iată deci de unde trebuie să pornim: de la refuzul minciunii! Celelalte sunt variabile ajustabile.

CÂND?

Dacă ar fi întrebat cineva cu doar o săptămână înaintea căderii zidului de la Berlin când acela ar urma să cadă, mă îndoiesc că ar fi obținut multe răspunsuri cu un orizont de doar șapte zile. Cu toate acestea zidul a căzut, iar soldații nu au îndrăznit să tragă. Cu doar o zi înaintea de celebrul discurs al lui Ceașescu de la balcon, cota lui de popularitate era de 97-98%. Știm cu toții ce a urmat. Problema nu este când. Pe parcursul a 30 de ani de „Independență” istoria a fost mărinimoasă și ne-a oferit câteva ocazii enorme de a înfăptui Unirea, dar noi ne-am făcut a nu le observa. De ce? Fiindcă în capul mesei a stat și mai stă minciuna. Astfel, la această întrebare – Când? – nu am decât un răspuns: Oricând! Să ne ocupăm de ceea ce ar trebui să fie datoria fiecărui cetățean onest: triumful adevărului. Iar venerabila doamnă Istoria ne va răsplăti la un moment dat și ne va deschide vraiște poarta. Și asta poate fi peste câțiva ani, peste cêteva luni, dar poate fi și mâine. Și nu se va pune de-a curmezișul nici poliția, nici armata și nicio „mare putere”.

CU CINE?

Când mă întreabă careva „Cu cine?” îmi vine să-i răspund imediat: „Cu tine!”. Nu există alt răspuns. Fiecare pentru sine este făcător de bine. Nimeni nu va veni din exterior să facă ceea ce avem de făcut. Faptul că nu suntem înca re-uniți nu este vina „marilor puteri”, ci doar a noastră.

Doar ignoranța, lenea și confortul conformist (ale noastre, nu ale cuiva din exterior), indiferența față de soarta oamenilor, fac să perpetuăm devastatoarea și aberanta experiență „Republica Moldova”.