Pushkin vs. Dabija?

Pe 12 martie pleca în lumea celor drepți Nicolae Dabija...

Însă cele ce vor urma nu sunt un necrolog, panegiric sau un text comemorativ dedicat unei personalități care a marcat (fără pic de îndoială!) istoria statului care se cheamă astăzi “Republica Moldova”. Au apărut suficiente texte post mortem și e și ridicol „să te trezești din somnul cel de moarte” la mai mult de două săptămâni.

Timingul este însă ideal pentru altceva: la câteva zile după deces a apărut în spațiul public o propunere de a renumi strada „Pushkin” din Chișinău în strada „Nicolae Dabija”, ceea ce a stârnit o hărmălae de nedescris.

Propunerea respectivă a fost nu doar rău inspirată, căci nu a avut alt efect decât să „zădăre câinii”, ci și de-a dreptul nocivă, inclusiv pentru comemorarea și cinstea numelui celui care a fost Nicolae Dabija.

Iată din ce cauză: Nu există nici loc, nici necesitate, nici logică în a pune cap la cap numele lui Pushkin și al lui Dabija. Mi-a fost dat să văd postări voluminoase care comparau „personalitatea, opera și cariera” acestor doi poeți. Ceea ce este absolut impardonabil și fals din punctul de vedere al logicii elementare. Cu același efect putem să-l comparăm pe Sully Prudhomme cu... Marin Sorescu, să zicem.

Or, prin această propunere anume asta s-a făcut. În zilele care au urmat după decesul fostului redactor-șef al „Literaturii și Arta”, au curs zoi și ură cât, bănuiesc, nu a văzut Dabija în ultimii 10 ani de viață! De ce? Fiindcă s-a atentat la ceea ce reprezintă unul din simbolurile stalinismului și neo-colonialismului socialist: cultul lui „Pushkin”! În Republica Moldova suntem confruntați anume cu acest cult și nu cu ceea ce ar trebui să reprezinte memoria despre exilul poetului rus în Basarabia.

De ce anume „Pushkin”?

Pentru a înțelege ce spun se impune o mică incursiune în istorie. În 1937, în cel mai cumplit an al epurărilor staliniste, intrat în manualele din toata lumea drept „Marea Teroare”, pe toată întinderea URSS-ului erau organizate, pentru prima dată în istorie, ceremonii pompoase pentru a comemora 100 de ani de la moartea marelui poet național Alexandr Sergheievici Pushkin.

De ce a fost ales anume Pushkin, un poet, cert valoros, dar până atunci considerat drept „unul din...”? Sunt avansate astăzi mai multe ipoteze: că ar fi fost necesară o campanie națională (oricare, dar anume națională și de anvergură!) pentru a masca cumva ororile executărilor, respectiv alegerea lui Pushkin se potrivea de minune, căci a murit în ’37, cu exact 100 de ani mai devreme (sunt mai degrabă adeptul acestei ipoteze, căci data cade foarte bine, chiar dacă pentru comemorări naționale e mai cuvenită o dată de naștere decât una a morții)...

Alții susțin că Stalin urmărea destul de atent ce se întâmpla în mediul emigraților albi (s-ar și fi temut de ei, din inerție, cel mai probail), iar exact în acea perioadă apăruse o „modă” (astăzi i-am zice „hype”) și un interes în ziarele emigraților pentru Pushkin, un „geniu necunoscut şi nerecunoscut” etc., etc., iar Stalin a dorit astfel să le taie creanga din fașă furându-le un idol imaculat... În fine, nu contează, o simplă căutare pe net la subiect vă va lămuri ce și cum.

Cert e faptul că "cultul Pushkin" a fost creat de Stalin în 1937.

Vom mai menționa doar că în 1949, nu mult după WW II, se împlineau 150 de ani de la nașterea lui Pushkin. Comemorări pompoase au fost organizate nu doar în URSS, ci, mai ales și acestui fapt i-a fost acordată o atenție deosebită!, în țările proaspăt „eliberate” ale Europei de Est... Cortina de fier în Europa cădea odată cu instaurarea „cultului Stalin / Pushkin”.

Apropo, știați că practic în fiecare stat din blocul de Est a existat un oraș care a purtat numele lui Stalin? În România această „onoare” a avut-o Brașovul, care un timp așa și s-a numit: orașul „Stalin”. Din fericire, după moartea tiranului, „cultul lui Stalin” a căzut... Nu și „cultul lui Pushkin”.

„Pushkin”, go home!

Astea fiind spuse și bine înțelese, se cuvine să facem anumite concluzii. Dar vom începe mai de departe.

Dacă ați făcut literatură, sau aveți un nivel de cultură cel puțin medie, știți cine este Lamartine și care este „rolul personalității sale în istoria literaturii”. În 1833 acesta a traversat Bulgaria revenind dintr-o călătorie la Istanbul și a petrecut 3 zile la Plovdiv. Casa în care a stat așa și se cheamă: „casa Lamartine”; liceul francez de la Sofia îi poartă, la fel, numele și... cam atât. Nici barem strada pe care se află casa nu-i poartă numele, nemaivorbind de alte piețe sau parcuri din Plovdiv. Și îmi pare firesc să fie anume așa.

Nu m-ar scandaliza deloc dacă ar exista la Chișinău o „casă Pushkin”. Găsesc firesc ca instituții de cultură sau de învățământ ruse din Republica Moldova să-i poarte numele, chiar dacă unele ar putea da dovadă de o mai bună cunoaştere a iluştrilor reprezentanţi ai culturii ruse originari din Basarabia. Atât.

Fiindcă Parcul „Pushkin” (parcul central al țării, să nu uităm!), bustul lui „Pushkin” în capul „clasicilor” literaturii române, strada „Pushkin” din centrul Chișinăului nu au nimic în comun cu poetul Alexandr Pushkin, ci cu „cultul Pushkin”, un simbol al stalinismului și un semn al vasalității aplicat de colonizator (aidoma cailor înfierați) de care se cuvine să ne debarasăm, dacă, desigur, pretindem că nu ne mai dorim această vasalitate.

Strada „Nicoale Dabija”, deci?

Nicidecum! Mai bine spus, actul de a-l scoate pe „Pushkin” din denumiri de parcuri și străzi, nu are nimic în comun cu memoria lui Dabija! Sunt două povești absolut diferite și nu se pot intersecta.

Cum îl vom cinsti pe Dabija, dar și pe alte personalități din scurta noastră istorie, e un subiect aparte. Ne vom lămuri noi cu ai noștri și fără ajutorul lui „Pushkin”. De-au fost buni, de-au fost răi, e de datoria noastră să ne descurcăm cu propriul trecut. Și sunt sigur că va veni un moment când vom fi suficient de maturi ca să la aranjăm pe toate la locul lor!

Iar propunerea de a renumi strada „Pushkin” în strada „Dabija” exact asta a făcut: a pus pe un cântar două povești absolut diferite și, în treacăt fie spus, i-a oferit un alibi suplimentar „cultului Pushkin”, deplasându-l din domeniul propagandei în câmpul biografiilor individuale, or esența lui e de surginte stalinistă și de natură neo-colonialistă.

Și mai sper că a fost doar prostie la mijloc și nimic altceva.