Au trecut câțiva ani buni de atunci… Eram în plină “poveste de succes”. Moldova speria planeta întreagӑ avansând spre „Evropa” mai abitir ca hunii lui Attila, hodorogind din toate cele cinci roți ale cӑruţei și lӑsând lumea sӑ creadӑ că se mișcă cu viteza unui TGV. Entuziasmul maselor populare era greu de stăvilit, iar politicienii înfloreau ca niște bujorei pe la toate posturile de televiziuni, jucându-se de-a transparența și accesibilitatea, mai dihai ca Gorbi la Leningrad: „Nu kuda-je blije?”...

Iaca-iaca şi ajungeam! Iniţial, trebuia sӑ ajungem în 2012, apoi în 2014...Apoi... Apoi se pare cӑ am uitat cӑ trebuie sӑ ajungem undeva şi am început a lupta cu zmӑii verzi care ne-au capturat minţile. Prea multӑ poşircӑ pe cap de locuitor, se vede.

Dar să revenim la povestea noastră. Eram, deci, în miezul unei veri toride moldovenești, la țară, acolo unde prinde doar TVM 1 și două alte canale unde erau preponderent difuzate emisiuni rusești, seriale cu bandiți din Rusia, sau telenovele latino-americane (de remarcat faptul că situația nu a evoluat mult de atunci).

Din lipsă de alegere și pentru a ne prezerva sănătatea psihicӑ, televizorul era mai des închis, iar când îl porneam, priveam doar TVM 1. „Priveam” e un fel de a spune, TV-ul era mai degrabă un fon sonor la care mai trăgeai accidental cu urechea.

În una din seri la TVM era difuzată o emisiune pentru tineret. Formatul emisiunii îmi aducea aminte de TEMA lui Listiev din perioada tinereţilor mele: un invitat notoriu, un moderator și un public nu prea numeros care participă și el la discuție. Nu știu cum se chema emisiunea și nici nu știu dacă mai există. Mi-a atras atenția fiindcă am fost plăcut surprins de moderator: un băiat drăguț și dolofan, care degaja simpatie și inteligență. Dicție perfectă, fraze cizelate, dar fără fandoseli exuberante, gânduri și argumente plasate la locul lor și judicios. Mai pe scurt, mai rar așa ceva la noi: să tot stai și să asculți.

La fel, mă încântau și tinerii din public (să fi fost vre-o 10-15?). Majoritatea își exprimau ideile clar, argumentele – perfect valabile și, cum se spune pe la noi, „vorbeau frumos”.

Discutau despre învățământ, iar invitatul lor era un înalt funcționar de la ministerul de resort. Mai târziu îi aflam și numele, dar până una-alta nu prea mă interesa prestația dumisale, net sub nivelul celorlalți.

Apoi iată: la un moment dat, o tânără din public intervine cu o întrebare referindu-se la calitatea învățământului în localitățile rurale. Aduce și exemplul personal: ea e studentă la Chișinău, dar numai datorită faptului că părinții au avut de unde plăti (povestea nu spune dacă erau careva din ei plecați pe „la moscova” sau pe „la etalea”) lecții particulare unui învățător pensionat „conform ordinului”, căci calitatea învățământului din școală nu i-ar fi permis accesul la facultate...

Răspunsul funcționarului m-a făcut să las totul baltă și să mă apropii de ecran pentru a-i afla numele.

Nu știu dacă voi reuși să redau acel sentiment de stupoare care m-a năucit. Bineînțeles, de atunci am fost obișnuiți cu declarații mult mai trăsnite ale politicienilor, bănuiesc că astăzi nu aș mai fi mirat: ne-au mitriditizat ăștia cu doze de obrăznicie și prostie tot mai mari de atunci, dar la acel moment eram încă susceptibil și probabil ceva mai receptiv...

Înaltul oficial a încercat să „glumeascӑ” ceea ce contrasta enorm cu intonația tinerei care, se vedea clar, era sinceră și îngrijorată. Apoi a spus (aici nu prea se înţelegea dacӑ glumea ori ba) că prin faptul că au închis școli și disponibilizat profesori ajunși la vârsta pensionării au creat activitate economică la țară și „locuri de muncӑ”, aducând exemplul pensionarului care a „fӑcut un ban”. Căci dacă școala ar fi funcționat normal, această „oportunitate” nu ar fi existat, corect?

Numele acelui funcționar era Igor Grosu.