De fiecare dată când citesc o carte, îmi rămâne un fel de arrière-goût care, de cele mai multe ori, este departe de subiectele, tramele, temele și înțelesurile centrale ale textului. Dar sunt niște percepții foarte și foarte statornice și din cele mai rezistente uitării. Tocmai fiindcă țin de percepții, nu de conștientizări. Și cum toate comentariile despre cărți din acest spațiu sunt un fel de tablouri impresioniste verbale (nu intenționez să mă lansez în arta „analizelor literare”, există suficienți exegeți pe piață și fără timidele mele încercări...), nu voi putea să le omit nici aici. Voi încerca să mă/vă lămuresc ce-i cu acest arrière-goût, insistând dacă mai este nevoie, pe caracterul lui secundar, dacă nu terțiar.
Nu sunt un cunoscător nici fin, nici barem superficial al lumii bucureștene. Cărțile care le citeam despre Bucureşti erau carecumva despre altceva, iar conecţiunile pe care le am cu bucureșteni sunt relativ superficiale sau se bazează pe alte valori. Ori pur și simplu sunt un norocos și dau doar peste oameni de treabă (știți vorba aia despre familie ca un dat și prietenii pe care ți-i alegi?).
În fine, lumea pe care am descoperit-o în romanul Laviniei m-a întristat mult... Doar atât? Aici să fim? Reiese că ceea ce se vede acolo sus, care ne scandalizează și ne indignează până la isterii varii și diverse în spațiul mediatic, nu este decât un vârf firesc al unei piramide societale cât se poate de firești?
Personajele pe care ni le prezintă autorul sunt mărunte, meschine, cinice, pline de orgoliu și trufie, de prețiozitate ridicolă... Sonia, care la prima vedere ne apare ca un element eterogen în acest organism viciat, este permanent redusă la tăcere și la gesturi stângace de a „ridica mana” modest și timid... Acea presiune a mediocrității și prostiei o face pe Sonia să se îndoiască de tot, de prezent, de trecut, de viitor, de propriile capacități și personalitate... Problema e că Sonia ajunge să caute refigiu și leac în aceeași mediocritate... Problema e că Sonia însăşi ridică această mediocritate la rang de arbitru! Atunci când Sonia merge la „terapie” așa și-mi venea să-i strig: „Nu! E o capcană! Numai nu și tu!”... Dar cine s-ar găsi suficient de tare și stoic pentru a nu ceda acestei lumi și acestor circuite mediocre?...
Ziceam de trecut puțin mai sus. Printr-un concurs de circumstanțe Sonia se pomenește nevoită să scrie un scenariu despre epoca ceaușistă. Fire onestă (vă ziceam: un corp eterogen!) Sonia încearcă să dea de adevăr, dar... Înțelege că acest lucru a devenit practic imposibil! Cu cât se documentează mai mult, cu atât are impresia că se încurcă, căci ceea ce se vehiculează în prezent despre acel trecut nu coincide deloc cu ce află. Mai cu seamă, relaţia faţa de trecut şi evenimentele din trecut sunt denaturate, departe de ce consideră Sonia că ar fi corect să fie! Și Sonia se revoltă: ea caută dreptate, caută ceva firesc, caută o relație logică de la cauză la efect, dar nu găsește nimic din toate astea. Nici barem în cele mai simple relații umane...
