Așa și l-a prins Mihail Prohorovici pe Alexei: cu picioarele pe masă, cu paharul de whiskey în mâna stângă din care nici nu prea băuse, cu trabucul stins în scrumiera masivă de cristal din care nici nu prea fumase, învârtind în degetele mâinii drepte un Zippo stilat, gravat la comandă cu inițialele sale, un AP meseriaș executat în caractere gotice. Podaru privea atent spre ecranul computerului său, iar în televizorul plat de pe perete „experţii” continuau să discute despre fărădelegile strigătoare la cer din primărie și necesitatea scoaterii ei din captivitatea oligarhilor.
Zahovailov a intrat în birou. A aruncat geanta de piele pe un scaun și s-a plioştit în fotoliul său de la celălalt capăt al mesei. A privit interlocat spre Alioșa, care nu s-a mișcat din loc, atât doar că privea acum contemplativ la ceva pe fereastră și nu la ecran. Patronul a conchis că Podaru îi purta pică pentru că nu a venit dimineața după cum s-au înțeles. S-a supărat, se vede... Cine știe ce s-o fi întâmplat între timp?
- Am încercat să rezolv cu afacerea, Alioșa. Nu aveam de ales.
- Mulțumesc, Mihal Prohorâci. Și cred că e cazul să-mi cer iertare.
- Adică?
- Am crezut că nu mai reveniți. Aici la noi s-au întâmplat chestii bizare azi.
- Intuiesc. Nici eu nu am vești bune. Ne culcăm, Alioșa. Nu avem soluții. Contactează-l pe omul lui... cum îi zice? Belâi parcă? și dă-le ce vor.
- Prețul a crescut. Azi Vacari a scos „bronevikul revoluţiei” din garaj. Nu știu cât va vrea acum
- Dӑ-i ce vrea. Negociazӑ puţin dacӑ simţi cӑ cer prea mult, dar numai de ochii lumii. Oricum, nu asta-i cea mai rea noutate.
Acum a venit rândul lui Podaru sӑ-l priveascӑ pe Zahovailov interlocat.
- Ne-au vândut, Alioşa. Închidem prӑvӑlia. Adicӑ, na!, mӑ rog, mi s-a zis cӑ cine vrea poate şi sӑ rӑmânӑ, dar pentru mine s-a terminat. Gata, m-au scos la pensie. Dar poate cӑ e şi mai bine aşa...
Zahovailov a tăcut. Podaru nu îndrăznea să-l întrebe mai multe. În birou se auzea deslușit doar „expertul” în scheme și corupție din emisiunea duduiei care turuia necontenit și excitat: „Asta devine deja insuportabil pentru chişinӑueni! Vă dați seama? Absolut toate instituțiile primăriei sunt capturate de această mafie. Schemele sunt bine rodate. Și aici sunt legături și legături de demascat. Iată, încercați să vedeți a cui semnătură stă pe toate proiectele care au stârnit controverse în ultimul timp: veți descoperi o chestie curioasă: e peste tot aceeași semnătură, pe care o arăta și Ivan Vacari azi! Nu vă pare asta dubios?”
- Închide-i, te rog, pe clovnii ӑştia, Alioşa!
De îndatӑ ce televizorul a fost închis, s-a aşternut o linişte de mormânt... A durat câteva secunde, în care Mihail Prohorovici urmӑrea ceva pe geam, probabil se uita la acelaşi lucru ca şi Podaru odinioarӑ... Dar nici mӑcar aceastӑ eternitate nu poate dura mai mult de câteva clipe.
Zahovailov s-a îndreptat din spete, l-a fixat pe Podaru şi i-a zis:
- În una din zilele următoare vom fi contactați și va trebui să predăm afacerea. Compania într-adevăr a fost vândută. Nici nu știu cui măcar... Avem trei-patru zile la dispoziție, cred. Iată ce propun eu: Toate fondurile disponibile le distribui în felul următor: 30%-mie, 30%-ție, celelalte 40% le distribui cum crezi tu mai echitabil celorlalți salariați. Cred că va fi o sumă frumușică pentru ei. Măcar atâta. La conturile oficiale ale firmei nu umbli. Acolo oricum nu-i mare lucru. Tot ce-i oficial pe bilanțul contabil, acolo să rămână, să nu dispară nicio piuliță! Să nu ne trezim cu dosare pe urmă. Ăștia-s capabili. Restul – lichidezi, dărui muncitorilor, faci ce știi! Dar ei să nu obțină un capăt de ață în plus de ce-i pe bilanț! Până la urmă, vezi că am avut dreptate? Da’ tu: „facem tot prin bancӑ” și „prin bancӑ”... Da, încă ceva: ei mi-au zis că păstrează personalul. Faci cum vrei, desigur, dar nu te sfătui să rămâi aici. Dacă ai nevoie, voi încerca să te plasez pe undeva. Mă rog, am și eu relații, mai are nevasta...
Podaru îl asculta atent, dar nu pӑrea nici şocat, nici scandalizat.
- Dacă-i să lichidăm, atunci lichidăm, Mihal Prohorâci! și a dat peste cap paharul cu whiskey pe care-l mai ținea în mână, golindu-l dintr-o dușcă. Nu va fi complicat. La noi totul e ordonat mai ceva ca la băncile elvețiene. Ваша школа, Михал Прохорыч! Cât privește soarta mea de mai departe, nu știu... Mulțumesc pentru propunere. Dar eu cred că am să pun și eu punct aici. Copiii cresc, trebuie să mă gândesc și la viitorul lor. M-am zaibit și eu. Vreau să muncesc liniștit și să-mi cat de grijă, să cat de nevastă, să-mi duc copiii la școală. Chestii din astea. Știți, o viață din aia de mic burghez ca în filmele americane. Puțin capital am pus de-o parte. Cu astea 30% cred că se poate de încercat ceva. Canada, SUA, de ce nu Australia ori chiar Noua Zelandӑ? Văd ce crede și soția, dar ea zicea că vrea să rămânem în Europa, mai aproape de casă cică... În ceea ce mă privește, cu cât mai departe, cu atât mai bine! Lumea-i mică în ziua de azi, de venit acasă poți de oriunde. Important e să nu vină acàsa peste tine...
Epilog
Chiar în aceeași zi Podaru îl suna pe „omul lui Belâi” să se întâlnească pentru a discuta de preț. Ăla cerea 10 apartamente pentru Vacari & Co, dar au redus la 8. Tipul a zis că are „încredere” în cuvântul lui Alexei și că nu era necesar să semneze pentru moment ceva anume. Cu așa oameni nici nu era nevoie de acte, zicea el. Cică la ei e totul e „po poniatiam” și ei „otveciaiut za bazar”. Mă rog, în relațiile cu indivizi de alde Belâi înșelăciunile circulau exclusiv pe o autostradă cu sens unic. Contrasensul era mortal. La o adică, ținând cont de „vânzarea” iminentă, Podaru nici nu prea-și bătea tare capul. Dacă ar fi lucrat pentru ei, ar fi încercat să insiste cumva abil, să se protejeze printr-un martor ceva din ăștia cu „avtoritet” sau poate chiar un fel de contract semnat, dar așa... Avea zeci de alte detalii de rezolvat și nu era măcar sigur cât timp avea la dispoziție. 2-3 zile? O săptămână? Mai mult?
Imediat, exact în ziua care a urmat după înțelegere, blocajul de la șantier s-a evaporat. Niciun manifestant nu și-a mai arătat nasul pe acolo, ei deplasându-se înapoi în parcul central. Discuțiile la televiziuni au continuat, dar nimeni nu mai pomenea de acest caz anume, ci au lunecat spre „demascarea și combaterea oligarhilor și a statului capturat”. Peste o zi lucrările au fost reluate exact din punctul în care au fost abandonate.
Câteva luni mai târziu, după ce a fost ridicat blocul, iar apartamentele din el vândute, la cerința noilor locatari și a celor din câteva blocuri megieşe (cerință scrisă, cu semnături cu tot) păduricea a fost rasă cu lama buldozerului, iar în locul ei, pe banii primăriei (ei au numit asta „partenariat public-privat”), au fost „amenajate” câteva „obiective sociale”: o parcare imensă multietajatӑ din care un etaj era rezervat locuitorilor din vecinătate contra un abonament la preț redus și un mic teren de joc pentru copii. Partea „privatӑ” din această înțelegere consta în contractul de concesionare a parcării semnat cu o filială a ex-firmei lui Zahovailov, care își mărea considerabil, de când cu noii proprietari, perimetrul de activități. Contractul pentru „amenajarea spațiului viran” a fost obținut în urma unui tender și executat de filiala „istoricӑ” de construcții a ex-firmei lui Zahovailov. Panglica simbolică a „dӑrii în exploatare” a fost tăiată solemn de Ivan Vacari în persoană, care nu a uitat să menționeze că „proiectul original” al terenului de joc a fost elaborat de tineri artiști, reprezentanți ai „societӑţii civile”. Un reportaj despre un exemplu de inițiativă civică și colaborare cu autoritățile a fost difuzat la mai multe televiziuni, inclusiv la JurnalierTV și TV878, în care tânărul artist cu look de hipster explica cât de important pentru chişinӑueni este să se implice în crearea spațiilor de viață comună... Dar astea aveau să se întâmple mult mai târziu, într-o realitate în care nici Mihail Prohorovici Zahovailov, nici Alexei Podaru nu mai figurau în calitate de actori.
Cam la vreo zece zile după ridicarea blocajului, Zahovailov a fost sunat și i s-a cerut să fie a doua zi la birou ca să „predea afacerea”. La ora indicată Mihail Prohorovici și Alexei Podaru așteptau în biroul devenit auster după ce din el dispăruseră toate obiectele care aveau cât de cât preț sau înlocuite cu altele, de duzină. Ușa s-a deschis și reprezentantul cumpărătorului a intrat în birou. Era „omul lui Belâi”.
