Nea Mitică, acest[e]... [ĭeŭropeán], mă ierţi, [...europeán], nu cumva se cheamă..., la basarabeni, „stînca lui Sisif”?...

- S-o fi chemînd, dacă o laşi să-ţi cadă-n cap mereu (stînca)...

Valentin Guţu, „Duşi cu Titanicu’”, (Cartier, 2017, p.19)

Iată că a trecut și vara și acea pauză anuală pe care mi-o permit, timp de care, dragă Cititorule, comentariile mele săptămânale dispar și ele din spațiul mediatic. S-ar părea că o lună este un termen relativ scurt, mai ales pe timp de vară, când o anumită lâncezeală ar trebui să se simtă și în cadența deciziilor de cea mai mare importanță pentru ceea ce se numea până nu demult statul Republica Moldova. Mai ales dacă e să comparăm cu acea perioadă în care nu se întâmpla nimic, acele trei luni care s-au scurs de la scrutinul parlamentar și până la deznodământul, astăzi avem toată legitimitatea s-o spunem, tragic pentru viitorul acestui teritoriu.

Pe 26 iulie, atunci când apărea editorialul precedent, eram undeva pe la mijlocul acelui proces de preluare a puterii, care, nu oboseam s-o spun atunci, și care s-a adeverit astăzi, a avut un singur scop: ruperea noastră din „zona de influență” (utilizăm aici vocabularul Războiului rece) a Occidentului și închiderea în țarcul predestinat nouă de către neoimperialismul putinist.

Oricât nu ar încerca unii sau alții să ne convingă de altceva, faptele sunt nemiloase și fără posibilități de interpretare. Republica Moldova este priponită bine astăzi și nu există nicio posibilitate reală de a ne apropia de ceea ce am putea numi noi civilizație europeană. Acea dualitate a puterii afișată nu este decât o aparență de fațadă. Guvernul nu are astăzi nicio pârghie, măcar cât un chibrit, de a ne scoate de sub tutela intereselor Cremlinului.

Punctul culminant, gras și luminos, ditamai semnal pentru toată lumea, atât pentru ruși (de uzaj intern: încă o victorie!) cât și pentru „partenerii occidentali”, cum îi place lui Putin să spună (de uzaj extern: noi am pus stăpânire pe acest teritoriu!), a fost acel foc de artificii de la Moscova din 24 august... E o tradiție sovietică încă de pe timpul celui de-al doilea război mondial, atunci când Germania nazistă cădea definitiv și ireversibil sub presiunea și efortul comun al aliaților. Primul foc de artificii la Moscova a fost tras pe data de 5 august 1943 în cinstea recuperării orașelor Orel și Belgorod. Ideea îi aparținea lui Stalin în persoană. Per total, până la sfârșitul războiului au fost trase aproximativ 350 de salve... Tradiţie reluată de către Putin. Cu focuri de artificii a fost „sărbătorită” anexarea Crimeei. Iată că ne-a venit și nouă rândul. Oficial, a fost în cinstea „eliberării” Moldovei din 1944, dar să nu ne amăgim: în limbajul simbolistic putinist el nu are decât o semnificație: „Acest teritoriu este din nou al nostru!”. Vizita lui Şoigu la Chișinău și concertul din PMAN fac parte din aceeași înscenare.

Nu știu ce sentimente ați avut, fiecare în parte, atunci când ați urmărit acel superb concert (o zic fără nicio ironie), celălalt, organizat pe 27 august la Chișinău de Ziua (In)dependenței... Pe mine mă podideau lacrimi. Aș putea să vă explic, iarăși și iarăși, pe degete, sau aducându-vă în față cifre și statistici oficiale, din ce cauză anume lucrurile nu au cum să se schimbe în viitorul apropiat pentru populația Republicii Moldova... Poate că voi reveni de acum încolo și cu altfel de texte, căci nu mă simt deloc motivat să comentez evenimentele din R. Moldova. Dar astăzi suntem nevoiți să constatăm altceva.

Se zice că orchestra de pe Titanic a cântat până în ultimul moment cât a durat naufragiul pachebotului, considerat invulnerabil, pentru a evita panica. Fapt eroic și tragic în sine, dar... Titanic s-a scufundat, iar acei opt muzicieni ai orchestrei au fost înghițiți de apele glaciale. Legenda afirmă că ultima piesă interpretată a fost Nearer, My God, to Thee (Mai aproape de Tine, Doamne).

Astea fiind spuse, nu ar trebui să ne amăgim și să ne vedem mari în suferință, să ne complacem într-un soi de grandoare tragică: noi nici barem Titanic nu suntem. Dacă e să urmăm aceeași paradigmă simbolistică, în cel mai bun caz ne putem asemui acelor pseudo-nave, veritabile catastrofe potențiale plutitoare pe apele oceanului mondial, care poartă astăzi pavilion moldovenesc. Nimeni nu le vede, iar naufragiul unei epave de această speță nu interesează decât în măsura dezastrului pe care poate să-l producă celorlalți.

La o adică, nici menestrelii noștri naționali și dragi nu sunt condamnați: ei au întotdeauna un colac de salvare la dispoziție – România.

Pentru ceilalți... Să ne bucurăm că am ajuns mai aproape de Dumnezeu...