Presupun că cea mai mare parte a cititorilor acestor rânduri, care încă mai au o memorie a pământului și a vieții la sat, știu ce înseamnă „ţӑruş”. În unele zone i se mai spune „pripon”, ceea ce este deja mult mai explicit. Acum că ne-am lămurit cu definițiile, să revenim la Gӑgӑuzia.
Chiar dacă nu vom reuși aici, și nici nu acesta este scopul, să facem o incursiune detaliată în istoria deloc veche (cei cu vechime în viață cel puțin egală cu a mea ar trebui să ținӑ minte evenimentele şi fără ajutor) a Republicii Moldova, vom aminti totuși câte ceva.
Mișcarea de eliberare națională de la sfârșitul anilor 80 ai secolului trecut a făcut ca Republica Moldova să se apropie simțitor de România. În pofida a ceea ce se afirmă astăzi, ea nu era despre Independență, ci, în primul rând, despre Unire! Regimurile socialiste cădeau peste tot, în iarna lui 1989 cădea și regimul lui Ceaușescu, iar unul din centrele gravitaționale al sistemului european postbelic, URSS, pierdea vertiginos din greutate și nu mai avea puterea de a menține sateliții pe orbită. România post-ceaușistă nu era nici ea cu mult mai brează, cu atât mai mult cu cât la putere venea un soldat fidel, cu studii la Moscova, Ion Iliescu, și „pericolul” reunificării putea fi ușor amânat, dar devenea clar și evident că Republica Sovietică Socialistă Moldovenească se apropie inevitabil și ineluctabil de România. Scenariul german, atunci când reunificarea țării s-a înfăptuit, în mare parte, grație unui avânt popular și nu voinței centrelor decizionale, nu putea fi evitat. Trebuia inventat de urgență altceva!
Între timp, exploda şi URSS şi ne-am pomenit independenţi. Fie, au zis moldovenii, independența e doar o etapă intermediară („situaţionalӑ” am zice azi) pentru a înfăptui Unirea. Chiar dacă inițial nomenclatura ambelor state, obedientă Cremlinului, a stopat acest proces, presiunea populară devenea prea puternică și era evident că zăgazul burocratic nu avea cum să țină mult. Și astfel au apărut Transnistria cu Gӑgӑuzia. De ce tocmai două regiuni secesioniste? În Transnistria era dislocată armata. Dar deschideți orice hartă teritorial-administrativă și veți vedea că este evident: Moldova putea oricând renunța la Transnistria, la urma urmelor există și justificare istorică pentru asta, dar cum să renunți la Gӑgӑuzia, mai ales ținând cont de configurația „autonomiei”?
Consider că nu există nicio justificare istorică sau culturală pentru crearea autonomiei respective. Orice altă minoritate națională din Moldova – țiganii, bulgarii, evreii, ucrainenii –, aveau, la momentul creării autonomiei găgăuze, un tezaur cultural și o identitate mult mai prezervate, mai vii și mai bogate. Putem specula oricât: poate că a fost „geografia” de vină (mai aproape de sud și de Marea Neagră), poate anume faptul că nu exista o moștenire identitară puternică, respectiv erau maneabili și manipulabili (se putea substitui ușor o ciorbă din ce vrei adevăratelor tradiții găgăuze: a se vedea drapelul și stema autonomiei), poate că bulgarii erau prea „slavi”, deci prea apropiați de ruși sau ucraineni... Nu avem de unde ști, dar Cremlinul a decis să forțeze o „autonomie” anume găgăuză și nu alta.
Vom pune punct aici la această incursiune în tufișul istoriei pe care vom încununa-o cu o concluzie categorică și sentențioasă: Gӑgӑuzia este o formațiune teritorial-administrativă creată artificial având o singură misiune: împiedicarea oricărei inițiative de apropiere de România (astăzi și de UE cu NATO launloc). Oricât de mult ar încerca cineva să vă convingă că e o aserțiune simplistă, propagandistă (orice alt calificativ poate fi utilizat), nu există o altă înțelegere și explicație a existenței acestei autonomii.
Nu putem ști dacă a fost evitabilă acordarea de autonomie. Dar e clar că Chișinăul a trebuit să facă până și imposibilul pentru ca să nu apară o formațiune de acest fel. Se vorbește mult de „trӑdare” a Chișinăului în războiul cu Tiraspolul, dar insist: adevărata torpilare a suveranității statului Republica Moldova a fost autonomia Gӑgӑuziei! Prezentul ne confirmă în fiecare zi cele menționate mai sus... Simbolistica națională a Gagauziei este aproape de culorile sovietice și rusești, limba vorbită oficial este cea rusă, toți başcanii de până acum au fost și au făcut totul pentru a accentua obediența față de Rusia (în utlimul timp, chiar fără sinchiseală) și asta în pofida faptului că investiții în infrastructura autonomiei au venit de unde vrei – din Turcia, România, UE –, numai nu din Rusia...
Ce ar trebui să facă Chișinăul în situația dată? Cum să se comporte? Ori, și mai direct: ce trebuia să facă Maia Sandu, căci despre ea până la urmă discutăm, week-endul trecut?
În primul rând, orice acțiune și atitudine este dictată de înțelegerea perfectă a celor expuse mai sus: istorie și esență definitorie! În funcție de asta trebuie să fie luate decizii.
Evenimentele week-endului trecut sunt scandaloase din mai multe puncte de vedre. Să le luăm la rând.
Scrutinul şi rezultatele lui: Cu doar două ore înainte de sfârșitul scrutinului, prezența la vot pentru alegerea başcanului era doar de 40% de procente (scrutinul e declarat valabil la 50%). În ultimile 2 ore, într-un mod miraculos, cele 10% au fost completate. Acei care cunosc cât de cât procesele electorale înțeleg perfect că acest fapt nu putea fi realizat fără încălcări masive și flagrante ale legislației electorale. CEC-ul însă a tăcut mâlc. Nici presa de la Chișinău nu a tras alarma, mai cu seamă cea a mainstream-ului guvernamental (cred că a venit momentul în care trebuie din nou să vorbim despre un alt veritabil „holding”). Vom menționa, tot aici, că prezența slabă la vot accentuează și mai mult caracterul absolut artificial al acestei autonomii, locuitorii ignorând-o magistral.
Prezenţa la ceremonia de investire a başcanului: Nu am o atitudine bine definită. Poate că și trebuia Maia Sandu să se deplaseze la Comrat, dar în calitate de Prim-Ministru, nu „invitat”. Vom remarca prezența masivă a emisarilor ruși de toată speța și absența totală a oricărui reprezentant din occident. Dacă și s-a deplasat, Sandu trebuia să-și asigure o suită guvernamentală mai importantă.
Costurile ceremoniei: Fastul și pompa instalațiilor ne face să ne gândim că s-au cheltuit bani grei. Din ce buget? Cine a plătit? Cred că alegătorii și cetățenii merită să cunoască amănunte. Nu aș fi surprins să aflăm detalii curioase. La fel: cât de justificată a fost participarea Gărzii de onoare a Republicii Moldova la această ceremonie?
Decorul: Scena a fost amenajată în culorile Rusiei. Un observator neinițiat ar fi pariat că această ceremonie are loc undeva în Rusia. Chiar dacă, precum menționam mai sus, drapelul Gӑgӑuziei are aceleași culori ca și cel rusesc, succesiunea lor în decor este anume acea a drapelului rus! Pe acest fundal, chiar și proiectarea drapelului Republicii Moldova a apărut umilitoare și ridicolă: drapelul Moldovei „înrӑmat” într-un mare drapel rus...
Discursul Prim-Ministrului Repubicii Moldova: Maia Sandu a vorbit... în rusă! Nu există o modalitate mai sigură de a se umili și de a umili instituțiile statului decât să ții discursul în rusă la Comrat. Cu atât mai mult că în Ucraina Maia Sandu a evitat s-o facă! Vom aminti că nu exista niciun sacrilegiu și nicio o provocare de a fi vorbit în română, una din cele trei limbi oficiale ale Gӑgӑuziei. Dar și conținutul discursului nu a fost mai breaz. Când am auzit „Вы уже многое сделали для Гэгэузии” sprâncenele s-au ridicat de la sine... Și nimic despre investițiile UE sau Române (Doam’ ferește!) în zonă...
Imaginea trucatӑ: În chiar ziua când a avut loc ceremonia a fost aruncată în spațiul public o imagine, aparent trucată, în care e prezentată Maia Sandu vorbind pe fundalul drapelului Rusiei. În realitate filmul de la eveniment ne arată că atât Maia Sandu, cât şi Igor Dodon cu Zinaida Greceanîi, au avut drapelul Republicii Moldova pe fundal. „Înrӑmat” de culorile drapelului rus ale decorului. Nu am de unde să știu cine anume a fabricat falsul. Dar dacă e să urmăm vechea regulă „is fecit cui prodest” nu mă pot abține de la următoarea observație: apariția acestei imagini le-a fost benefică în primul rând celor de la ACUM, căci le-a permis să focuseze discuțiile post-eveniment asupra fake-ului pe de o parte, dar și să respingă ori să devalorizeze orice critică adusă Maiei Sandu: ceva de genul „voi, care fabricați falsuri, ce legitimitate mai aveți să criticați?”... Cu atât mai mult cӑ imaginea a apӑrut imediat în spaţiul public, înainte de orice comentariu critic! Nu zic, falsul respectiv poate cӑ a şi fost uşor de fabricat, dar acel care l-a fӑcut parcӑ a stat anume la pândӑ... Or, ceea ce s-a întâmplat la Comrat, fără nicio „înflorire”, fără nimic, e suficient de plin de elemente nu doar pentru discuții serioase, dar și pentru critici dure. Acest fals le-a anulat din faşӑ si, la fel precum deseori se întâmplӑ, a deplasat toate discuţiile spre un eveniment artificial şi periferic.
Până la urmă acest caz nu este despre Maia Sandu, ci despre suveranitatea statului Republica Moldova, despre șansele de a reveni la normalitate (or, eu consider că există cel puțin două modalități destul de realiste de a o face) și la Sudul republicii, care, mie personal, îmi pare o sarcină mult mai stringentă decât Transnistria.
