Îmi place să zbor cu avionul. Am zburat pentru prima dată acum exact 20 de ani și de atunci acest mod de deplasare în spaţiu a intrat în viața mea și a devenit o rutină. Oarecum stranie această trecere de la o stare la alta : de la un om care nu zburase niciodată, la unul pentru care avionul a devenit un mijloc de transport practic la fel de des utilizat precum trenul. Îmi veți spune că există o „primă dată” pentru tot, dar nu este exact cazul meu: a fost un veritabil „before & after” pentru mine. Adică până la 21 de ani deloc-deloc, iar după 2008 – regulat și foarte des, fără niciun fel de gradualitate.
Dar nu despre asta vreau să vă povestesc aici și nici să vă descriu toate mărunțișurile și chițibușurile care mă fac să-mi placă să zbor cu avionul. Poate doar despre unul. Dar de la el a și pornit acest text.
Îmi place să vorbesc cu pasagerii vecini. Desigur, această plăcere a mea nu-și găsește chiar întotdeauna partener, dar acest lucru se simte imediat. Există întotdeauna un motiv în acel spațiu restrâns care ne este rezervat să ne adresăm vecinului, să schimbăm câteva politețuri de rutină pentru te miri ce anume. Și se înțelege imediat dacă o persoană e disponibilă pentru „mai mult, în funcție de afinități”. De regulă, totuși, gheața se sparge ușor și atunci afli lucruri absolut fabuloase și captivante din viața oamenilor.
Despre un caz din acestea am să vă vorbesc aici. Se întâmpla acum doi-trei ani. Eram pe ruta Paris-Chișinău. Nu mai țin minte dacă eram la dus sau la întoarcere... Adică nu, era cu siguranță la dus, căci interlocutorul meu pe durata zborului îmi vorbea despre ce are de gând să facă la Chișinău. Am intrat lesne în vorbă cu dumnealui căci zburam cu escală și ne-am regăsit şi în al doilea avion. Vizual ne-am recunoscut drept pasageri ai primului avion, motiv suficient de complicitate în asemenea context.
Printr-o magie a întâmplării am ajuns în business class, alături de domnul cela elegant, destul de jovial, cam de vreo 50-60 de ani, care stresa foarte mult din cauza unui costum pe care-l ducea pe cuier în husă și încerca să-i găsească un loc să-l anine ca să nu jeneze pe nimeni. Această căutare a lui mă jena destul de mult, la drept vorbind, el fălălăind cu husa aia peste mine în drapta și în stânga, așa că am participat și eu activ la proces, că era și în interesul meu după cum vă dați bine seama. I-am găsit un locușor potrivit, până la urmă, cu ajutorul însoțitorilor de bord.
Erau prea multe experiențele noastre în comun, raportate la aceeași călătorie, pentru ca să nu intrăm în vorbă mai acătării. Au urmat prezentările de rigoare. Domnul meu era un ciocolatier artizan, dintr-un orășel de pe undeva de la sudul Franței. Mi-a dat și cartea lui de vizită, dacă o caut bine, precis o mai am pe-acasă. M-a intrigat desigur costumul şi grija pe care i-o purta (adică eu bănuiam că e un costum, căci nu știam exact ce este în husă) și l-am întrebat dacă merge la vre-o ceremonie specială în Moldova. Îmi închipuiam c-o fi vre-o nuntă, clișeul îmi desena deja scenariul: un fecior care se căsătorește cu o moldoveancă și fac o nuntă în Moldova...
Dar nu a fost să fie chiar așa: ciocolatierul francez era de fapt în deplasare de serviciu! Gândul meu a sărit repede de pe un clișeu călăre pe altul și îmi închipuiam acum vre-un schimb de experiență pe la vre-o întreprindere ceva, poate chiar la „Bucuria”, ori, de ce nu?, vre-un start-up care se lansează în arta ciocolatei pe la noi. Dacă zice omul că e în deplasare, eu la o afacere cu ciocolată mă gândeam. Firesc, nu? Dar și aici greșeam...
Omul mi-a zis că merge la o ceremonie privată care se va ține într-un local luxuos (mi-a zis și exact care era localul, dar din motive lesne de înțeles, îl voi ține secret), o zi de naștere, la care el va trebui să instaleze și să deservească... un havuz enorm de ciocolată pentru câteva zeci de persoane. Am încercat să-l trag mai mult de limbă și să-mi zică cine era „sărbătoritul”, dar omul mi-a zis că, din motive lesne de înțeles, nu poate să-mi spună cine era barosanul. Costumul din husă era „salopeta” lui de firmă, cu blazoane brodate şi tot balamucul, detaliu semnificativ la acea mise-en-scène.
Apoi am mai discutat despre una, despre alta... Nu era la prima lui deplasare de acest fel, era o piață care îi genera o cifră de afaceri bunicică. Îmi zicea că-i place Moldova, moldovenii, tradițiile și misterele acestui colț de plai, gură de rai, unde, mă gândeam eu, pensiile bătrânilor sunt de 50 de euro, iar unii barosani își comandă ciocolatieri direct din Franța, plătindu-le avion în business class, cazare pentru câteva zile și onorarii frumușele (chiar și pentru Franța!) pentru un havuz de ciocolată de ziua lor...
