“Nu mai intra în această capcană de lupi! Te implor!

Nu va fi o luptă cinstită!

Arma ta sunt mândrele ţepuşe de os, dar ei te vor păcăli,

Dându-ţi să împungi mereu

O himeră roşie

…

Tu nu ştiai că vei muri, tu nu ştii c-ai murit,

Tu, animal simplu, superbă zeitate...

Animal perfect, care împungi himere...”

Marin Sorescu “De partea taurului”*

Să ne-aducem aminte! Să plonjăm în oceanul timpului la o adâncime de doar 10 ani de zile, echivalentul în perspectivă temporală a genunchiului broaștei: 2008 – Republica Moldova este sufocată de clanul Voronin. Iar Voronin, dacă nu ați uitat, căci pentru asta e nevoie de un efort puțin mai mare și nu cred că suntem capabilii de o apnee care să ne permită să atingem adâncimi abisale de tocmai 40 de ani, este un fost membru al Sovietului Suprem al RSSM (din 1980) și fost Ministru de Interne al RSSM (1989)).

În 2008 clanul Voronin părea atotputernic, de neclintit. Poporul compunea bancuri despre Oleg, fiul odiosului Președinte, care „numai el lucra în țara asta” făcând aluzie la controlul cvazi monopolist al tuturor rețelelor economice, circulau zvonuri despre bandiții lui Oleg care puteau „ridica” orice afacere cât de cât profitabilă din țară, cu nume și cazuri concrete: cutare a fost sechestrat, cutare a fost torturat, cutare a dispărut, ălălalt a fost judecat... Marian Lupu era Președinte al Parlamentului, Igor Dodon – Ministru al Economiei în guvernul lui Tarlev apoi chiar vice-Prim-Ministru în guvernul Zinaidei Greceanîi... Voronin era mama și tatăl tuturor relelor... Totul pentru a scăpa de Voronin!

Apoi a venit 2009. Voronin a fost „dat jos” cu prețul a cel puțin trei victime... A urmat o perioadă a AIE-urilor, iar în popor s-a cristalizat destul de rapid un gând, o idee națională, dacă doriți: „Înainte trebuia să dai la unul, acum trebuie să-i hrănești pe trei” cu aluzii la alianța tripartită: PLDM – PL – PD. Salvatorul națiunii se chema Vlad Filat, fost director general al Departamentului Privatizare și Administrare a Proprietătii de Stat, fost Ministru de Stat, ex-membru al Partidului Democrat din Moldova! Ah, cu cât entuziasm aderau toți la PLDM!...

Intram în perioada numită „poveste de succes” în relația noastră cu Uniunea Europeană care culmina cu parafarea de către Republica Moldova a textului Acordului de Asociere cu UE, la 28 noiembrie 2013, la summit-ul Parteneriatului Estic de la Vilnius.

În paralel, în toamna lui 2012, PCRM (cu același Voronin în frunte!) lansează pe piață sintagma „stat capturat”. Utilizat inițial doar de instituțiile media pro-kremliniste, exrpresia respectivă a fost promovată intens și a devenit astăzi un mem generalizat.

În 2014 (anul în care a fost anexată Crimeea, dacă se pot face analogii) a fost dată lovitura! Imperiul a contraatacat: a avut loc premiera națională a spectacolului „furtul miliardului”, atunci când niște hoții endemice au fost transformate în eveniment mediatic de rezonanță mondială, iar țap ispășitor (să nu încurcăm sensurile: „ispăşitor” nu înseamnă „inocent”) a fost ales Vlad Filat. Numai că acest paratrăsnet nu putea funcționa prin definiție, căci dragonul (zmăul) prin părțile noastre nu are niciodată un singur cap, și continuăm de atunci să ne bălăcim în „statul capturat”, o invenţie PCRM-istă, sculptată de acum încolo în scoarța creierului fiecărui cetățean, de la vlădică la opincă. „Furtul miliardului” a constituit acel șoc psihosomatic prin care s-a incrustat „statul capturat” în mințile oamenilor.

Printre altele, protagoniștii noștri din 2009 o duc destul de bine: Voronin, Lupu și Greceanîi sunt deputați în Parlament, Dodon este ditamai Președinte, Shor, executorul "furtului miliardului", este primar de Orhei (deși el era un mare necunoscut în 2009, la fel precum Plahotniuc sau Usatîi)...

Astăzi, cel puțin mediatic, ne regăsim în exact aceeași postură că în 2009: Moldova ar fi toată la cheremul unui singur om – Vladimir Plahotniuc. El este astăzi, printr-o prestidigitație maleabilă, reperul însuși al „adevărului”. Poziționările, oricare ar fi ele, se fac în funcție de acest stâlp totemic, viu colorat. Totemul, precum îi stă bine oricărui totem, n-o duce chiar rău și puțin îi pasă de tot ce gravitează în jurul său. În Moldova iarăși se pot face afaceri, cu un foarte mic disconfort, supărări ocazionale peste care treci relativ ușor, lumea este clară, și regulile stabile (iar business-ul asta vrea: reguli stabile, nu neapărat „democraţie”).

XXX

Acum câțiva ani, nimeream într-o rezervație de indieni din Statele Unite. Un loc de vizitat pentru turiști, o butaforie cu un muzeu în centru, căci indienii nu mai sunt demult ceea ce descriu exponatele lui și duc o viață de... americani ordinari. Și în acel complex turistic era și un totem. Mare, solid, viu colorat. Dar care și-a pierdut orice semnificație supranaturală, căci nu vine nimeni să i se roage, nu stau cozi precum la Kamazul cu agheazmă din centrul Chișinăului.

P.S.: Iată o serie de întrebări (pe care am să le las retorice):

- Dacă mâine cade Plahotniuc, așa cum a căzut Voronin, ce se va întâmpla?

- Cine sunt noii „salvatori ai naţiunii” și ce biografii au?

- De cât timp au nevoie moldovenii pentru a ciopli un nou totem?

- Atunci când un bigot își sparge țeasta bătând mătănii, e vinovat totemul sau bigotul?

- De ce pleacă din țară acei care venerează totemul și acei care aruncă cu pietre în totem (să nu uităm nici de acest rol al său!)?

*Acest motto de Marin Sorescu a fost folosit pentru un text pe care-l publicam pe 15 iunie 2011... Ce dureroasă este actualitatea lui...