În chiar momentul când scriu aceste rânduri e în plină desfășurare o campanie inițiată de către promotorii Unirii Republicii Moldova cu România: consiliile locale din diverse localități semnează o declarație simbolică de Unire. Astăzi, (e luni, 12 februarie 2018) în chiar momentul în care scriu aceste rânduri, 20 de primării au semnat declarația respectivă. Bineînțeles, 20 de primării nu reprezintă decât 2% procente din numărul de aproximatin 900 de primării din Republica Moldova, dar în primul rând procesul e abia la început de cale, în al doilea, și acest lucru e mult mai semnificativ, promotorii putinismului au reacționat extrem de bolnăvicios: au încercat să voteze o declarație anti-unionistă în parlament (rateu!) și au cerut primarilor obedienți să semneze o contra-declarație: 21 de primării socialiste au și făcut-o.
Subsemnatul, într-un mic interviu, realizat în 2016 cu ocazia împlinirii a unui sfert de secol de la Independența Republicii Moldova, afirma că statul respectiv nu poate să dureze și va dispare. Epopeea cu primăriile se înscrie în această paradigmă și suită de evenimente. Și reacțiile supradimensionate la semnarea acestora nu sunt decât o confirmare a faptului că anti-unioniștii sunt conștienți de „gravitatea situației”.
Întrebarea pe care mi-o pun este dacă am depășit punctul de non-retur, metaforă inspirată din termeni aviatici, atunci când avionul nu mai poate să se oprească și, orce nu s-ar întâmpla, este obligat să decoleze. Răspunsul meu, pur subiectiv, este că acest punct a fost depășit.
Un stat, cred eu, nu poate exista decât în următoarele condiţii:
1) existența unei justificări etnice, a unei etnii majoritare în jurul căreia și se coagulează totul;
2) existența unor instituții statale suficiect de puternice și eficiente care ar justifica un anume contract social și renunțarea la „libertate”;
3) existența unui vis, o închipuire, o imagine colectivă suficient de puternică despre cum ar trebui să fie un stat și dorința, la fel de colectivă, de a atinge acest „vis”;
4) o dictatură sau o perenizare forțată (dar orice dictatură se destramă mai devreme sau mai târziu, deci am putea elimina acest criteriu).
Niciuna din condițiile de mai sus nu este reunită în Republica Moldova, iar noi suntem azi în situația unui avion în picaj necontrolat când orice acțiune a pilotului (oricine din ei și oricare din ele!) doar accelerează „căderea”. Dacă e să stăm și să ne gândim bine, toți au muncit acerb pentru Unire de la independență încoace, iar acei care declarau deschis că sunt antiromâni și că luptă pentru statalitate sunt acei care au contribuit decisiv la atingerea acestui punct de non retur.
Sunt convins astăzi că Republica Moldova a avut toate șansele să se afirme ca stat independent, dacă erau respectate câteva reguli igienice de bază. Așadar ce trebuia de făcut? Veți vedea că niciuna din acele 4 condiții nu a fost respectată.
Ținând cont de faptul că afirmarea unei identități diferite de cea română este absurdă apriori și nu rezistă niciunei analize (se sfarmă de îndată ce deschizi o carte în română), se impunea de la bun început neutralizarea oricăror revendicări pur naționaliste. Și nu în stil sovietic, prin reprimare, ci prin afirmarea aceleeași identități românești în Republica Moldova. Mai pe scurt, se impunea crearea unui al doilea „stat românesc”! Limba trebuia să fie numită română și ea trebuia să fie obligatorie peste tot, niciun act oficial nu trebuia să fie admis în altă limbă decât cea română. Astfel am fi eleminat orice revendicare lingvistică și am fi creat un mecanism integrator foarte puternic pentru întreaga societate. Trebuiau deschise frontierele cu România și încurajate orice fel de schimburi cu statul vecin. Cetățeanul nu ar fi trebuit să simtă vreo piedică (de niciun fel, nici măcar logistică) pentru a călători în România. La fel, trebuiau unificate sistemele economice, educaționale și culturale. De sistemul energetic nici nu mai pomenim, într-atât de evidentă era și este această necesitate anume din punctul de vedere al perenizării statului independent Republica Moldova... Orice revendicare a Unirii din considerente naționaliste și, la drept vorbind, legitime, ținând cont de componența etnică a populației, trebuia să se confrunte cu întrebarea: „Dar la ce bun? Ce poți avea în plus?”... Astăzi, revendicările naționaliste sunt pe deplin justificate, iar trocul „renunţăm la identitate pe ceva avantaje materiale” s-a dovedit a fi o minciună propagandistică, care nu mai funcționează, mai ales de când decalajul economic între țările vecine a devenit flagrant. Acei care luptau împotriva naționalismului vehiculând vechiul și uzatul: „Ati vrut limbă, alfabet? Na-vă!” primesc astăzi în plin plex acest boomerang! „Da, am vrut, răspund naționaliștii, și fiindcă nu le-am obținut până la capăt, iată cu ce ne-am ales!”. Și nu contează cât adevăr a existat sau există în aceste afirmații.
Din păcate, Republica Moldova a ratat totalmente politicile referitoare la minoritățile naționale, lăsând forțele din exterior să exploateze acest domeniu. Despre limba română obligatorie în calitate de element integrator pentru întreaga societate am pomenit deja. Dar statul trebuia să creeze și să gestioneze în paralel instituții care ar fi permis perenizarea culturilor particulare: pentru ruși, ucraineni, bulgari, găgăuzi, în special în zonele unde sunt ei concentrați. Trebuiau create variante în rusă și alte limbi în mass-media, publicate cărți, la urma urmelor se puteau include în manuale autori alolingvi din R. Moldova. Mă întreb, la orele de literatură rusă, de exemplu, li se povestește oare elevilor despre autorii de limbă rusă din Moldova? Evantaiul acțiunilor putea fi larg, dar ideea principală este gestionarea aspectelor respective de către Guvernul din R. Moldova cu următorul obiectiv: crearea condițiilor pentru minoritățile naționale care și-ar dori perenizarea culturii și identității lor în condițiile în care ar exista un cadru național inegrator – limbă română.
Bineînțeles toate cele pomenite mai sus trebuiau să fie „acompaniate” de crearea unor instituții de stat foarte eficiente, de proximitate, fără corupție, astfel încât abandonarea lor în favoarea unor centralizate să nu trezească decât anxietate la populație. Nu mai puțin eficientă ar fi fost și o infrastructură socială foarte dezvoltată: sănătate, educație, amenajarea sistemelor de ajutoare pentru emanciparea și afirmarea tinerilor și pentru asigurarea unei vieți decente pentru bătrâni ş.a.m.d.
Nu în ultimul rând, Republica Moldova trebuia să renunțe din start la CSI și să urmeze exemplul țărilor baltice afirmandu-și aspirațiile europene. Acest lucru i-ar fi permis, nu mult după căderea zidului de la Berlin, să contribuie la consolidarea ideii construcției unui stat democratic, de drept, al libertății, al bunăstării, o ruptură cu trecutul care ar fi contribuit mult la construcția acelui „stat-vis”, acelei viziuni colective care exista cât de cât atunci, inclusiv în Rusia. Istoria mai nouă, și în special promotorii sintagmei „stat capturat” nu fac altceva decât să distrugă ceea ce a mai rămas din acea „credinţă colectivă” (vezi punctul 3) despre cum ar trebui să fie un stat.
Am putea dezvolta, dar cred că putem pune punct aici. A încerca să aplicăm aceste reguli astăzi nu mai este posibil. Nu mai există resurse. În primul rând umane. Și nici parteneri externi gata să „plătească” pentru independența noastră explozivă nu prea se văd. Cu alte cuvinte, pare-se că acel „punct de non-retur” a fost depășit și dispariția statului „Republica Moldova” este inevitabilă. Ne aflăm în condiția în care toți actorii politici de pe eșichierul Republicii Moldova nu fac decât să accelereze acest proces. Chiar și „stataliştii”, chiar și „putiniştii”. Mai ales ei. Astăzi se vorbește mai mult decât oricând despre Unire sau despre aderare la coaliția putinista (dar acest lucru e din ce în ce mai absurd și imposibil, care coaliţie? la ce bun? şi mai ales, cum?!), campaniile electorale doar despre asta sunt, iar menținerea la putere fluturând argumentul geopolitic (cum s-a făcut pâna acum) nu mai poate funcționa, căci alternativa "statului independent" nu mai există: prea mare este decalajul atât față de România, cât și față de țările europene. Concomitent, necesitatea lui Putin de a se menține în scaun a generat o ostilitate fără precedent cu democrațiile care presupun o alternanță, cel puțin simbolică, a conducătorilor, degenerând în conflicte sângeroase care ne închid factual poarta spre Est.
Da, politicienii ne-au convins! Şi-au săpat-o cu mâna lor de-a lungul anilor. A rămas doar geopolitica! Mai pe scurt: Unirea este inevitabilă!
